Autoportret într-o bară de protecție

Chiar daca nu cunostea “Autoportretul intr-o flacara de bricheta” al dragului de Mircea, domnu’ Inginer s-a gindit sa-si faca autoportretul fotografic intr-o bara de protectie, pe un loc de parcare de pe autostrada, linga Bologna.

Observati cu atentie: Bara (nu e masina noastra, dar ea se afla intr-o stare sa zicem simetrica) este putin julita la capatul dinspre roata, iar in usa deschisa se vede un picior mic si pe jumatate incaltat intr-un adidas: Coana mare.

Coana mare era de fapt slaba si mica de statura. Cu adevarat impozanta era fiica ei, una Mamma italiana (cu regret, dar nu am aflat cum gateste) care se aflase la volan si condusese... eh, cu temperament mediteranean. La schimbul de adrese si numere de asigurare, si-a pus cu un gest generos carnetul de conducere pe capota masinii: coperti cenusii, flenduroase, colturi indoite, timbre fiscale inghesuite unul linga altul pe mai multe pagini. Din poza ne privea o fata firava si timida: Asta sunt eu la 18 ani, a enuntat in toata monumentalitatea celor 50 de ani ai ei.

Momentul de prudenta reciproca odata depasit, si vazind ca turistii straini nu le sar la beregata racnind “Cucoanaa, ce mi-ai facut la masina?!?”, coana mare a inceput sa faca conversatie. Sunteti americani? ne-a intrebat si a aratat spre coronita de stelute galbene pe fond albastru de la numarul masinii noastre. Nuuu, suntem tedeschi. Aaaa, tedeschi, s-a bucurat. Si din ce oras veniti? Monaco. Aaaa, Monaco, s-a bucurat din nou: Bella città. Si cit ati facut pe drum pina aici? Eram deja de sase sau sapte ore pe autostrada, asa ca i-am spus: Sesso sette ore. M-a privit lung, gindindu-se intens la ceva. Poate ca ar fi vrut sa mai afle niscaiva amanunte, dar s-a abtinut. Desi parea curioasa, chiar foarte curioasa.

Acesta a fost primul nostru contact cu locuitorii Toscanei.

Distincția, Pasaroiu'...

Primul contact cu fauna locala toscana l-am avut la micul dejun. Pasaroiul din imagine, aflind probabil despre lucrarile de cercetare comune, ale mele si ale lui Vlad, s-a gindit sa ne faca o vizita.

Cum unele pasari au darul imitatiei, se pare ca si pasaroiul de fata stia ceva. A inceput sa cerseasca. Nu era foarte clar ce, dar cersea. Neprimind nimic de la inceput, ne-a demonstrat cit e de oropsit si ce foame ii e. Ceasca de cafea de pe masa era deja goala (in oala rosie din dreapta mai era o portie buna, dar el nu trebuia sa stie asta), si nici marginea cestii nu s-a dovedit a fi prea hranitoare. Smochinele din pomul la umbra caruia luam micul dejun erau prea mici si desigur prea acre. Un cuib cu oua de paianjen, ascuns sub scaunul de fier forjat, a fost un delicates, dar nu i-a ajuns nici pe o masea.

In cele din urma a inceput sa manince pietre, una mai mare si mai bolovanoasa ca alta, ceea ce ne-a rupt inima, si mie si domnului Inginer. Un mod de a ne distrage atentia, clar. Eu, mai obisnuit cu ale cersitului, nu m-am induiosat si l-am prins tocmai cind vroia sa-mi ciuguleasca din piersica pe care o aveam – heh! – in mina. I-am facut huș, hușșșș, si obraznicatura a incercat sa ma muste de deget. Domnu’ Inginer, novice in ale mahalalei si mizericordios de fel, i-a dat o bucata din piersica lui. A luat-o in cioc, a plecat si nu a mai venit. (Decit dupa vizita la Siena, cind am dormit noaptea in palatul lui monsoux si, revenind, a crezut ca sunt alti turisti. Intre timp ii mai crescusera ceva fulgi la git.)



Noaptea urmatoare am simtit pasi usori in pat pe linga mine. Era pisica fattoriei, strecurata printre gratiile de la geam.

Chelia domnului Inginer

Am convenit cu Madelin ca marea se vede de peste tot. Si (hehe) nu numai...

Colecția mătușii Clara

Intr-un serial la care ma uitam cu multa placere pe vremuri, exista o matusa Clara batrina si extrem de distrata (in ziua de azi asta se cheama... cum se cheama? am uitat) care facea colectie de minere de usa. Cum actiunea se petrecea in America, acele minere erau in general rotunde si de alama, unele chiar foarte frumoase. Sigur ca din cind in cind cite unul din personajele filmului vroia sa deschida o usa si constata ca nu exista clanta. Si: haaaaaahahahaha.

In plimbari distrate prin orasele italiene am colectionat si eu felurite obiecte asemanatoare. Iata mai intii trei sonerii cu greutate. Numai uitindu-te la ele simti pirghiile si cablurile cum se misca prin maruntaiele casei si clopotelul cum se agita sonor. Pe acele vremuri pina si sunatul la sonerie era un act eroic.



Iata si o sonerie moderna, dar cel putin la fel de istorica in felul ei. Numele rivalizind cu multdiscutatul si apreciatul Serge Plantureux, sunt convins ca Zaza ma va indivia.

Lucca, pentru toți prietenii lui Borges

Flânerii toscane (4): Amorul vrăjitor

Dragostea se impune si ea la tot pasul: De aproape, sau de foarte aproape.

Flânerii toscane (3): Rezervat

Nici o mirare: In apropierea divinitatii, Mizericordia se impune.

Flânerii toscane (2): Divinități electrice

La nu mai mult de 200 km de Vatican, nu trebuie sa te mire daca intilnesti divinitatea la fiecare pas. Divinitati mai mari si mai mici. Mai intii cele mici: Un inger, poate chiar mai multi. Just ring the bell.



Mai apoi cele mari: Atentie, inalta tensiune.

...și am ajuns la Siena

Pericolul public monsoux

Printr-un capriciu italian, imaginea de mai jos si cea cu umbrela impresionista au coexistat in aceeasi zi la interval de vreo trei ore. Domnu’ Doctor tocmai se ungea cu crema de soare, inutil dar intr-o poza eleganta; monsoux tocmai se schimbase – pudic – intr-o cabina de plaja; iar jumatatea conjugala tocmai intindea un picior gratios in mijlocul conversatiei. Scena de gen.



Nu peste mult timp, sezlongul din dreapta imaginii avea sa fie ocupat de o onorabila signora italiana, angajata in conversatie aprinsa. Domnu’ Ingegner avea sa observe: Signora nu se putea hotari daca sa ii acorde toata atentia consoartei intru plaja si causerie sau sa urmareasca (cu indignare?) tandretile publice ale familiei monsoux. Si isi intorcea capul cind la stinga, cind la dreapta intr-un ritm din ce in ce mai alegru, pina la ameteala si rau de mare.

În care plouă

Imaginea verii eterne in Toscana este cam la fel de realista ca vacile elvetiene move. E drept, am avut si nopti cu fereastra imposibil de inchis, cu pisici si tintari strecurindu-se firesc printre gratiile de la geam si cuibarindu-se care pe unde, si elicoptere scuipind apa peste padurea arzinda si noi convinsi ca, ehehei, asta e departe-departe si noi suntem in siguranta. Era la un kilometru, cel mult doi, si exact pe soseaua care ducea la noi acasa. Heh.

Dar aici ploua.



Cind ploua, domnu’ Doctor sta acasa si cinta la flaut. Aici: Dansul tintarilor (ce altceva) si Porumbelul din studiile romantice de Ernesto Köhler. Pentru ca e frig, imbraca straturi diverse si se gindeste la culorile lui Vermeer.

Ceva mai incolo ii vedem pe monsoux si jumatatea sa conjugala la adapostul unei umbrele impresioniste. Subsemnatul ii urmeaza in pas gimnast printre vestigiile etrusce: Gimble in the wabe.

Flânerii toscane (1)

Nu un gest de concurenta, ci un preaplecat omagiu, caci Seraiul ne inspira. Sau un mod elegant de a casca gura la panarame: lucru plin de invataminte. Aici: o cutie de scrisori pe o strada din Pisa al carei nume ne scapa.

Îngerul din Pisa

You're the Nile - You're
the tower of Pisa.
You're the smile - on the Mona Lisa.

Filosofam cu domnu’ Inginer, nu fara o anume revolta: Singura diferenta notabila intre romani si italieni ar fi ca cei din urma stau asezati pe o gramada de opere de arta recunoscute de toata lumea, cu toate consecintele (in primul rind materiale) care deriva de aici.

Si iata cum, plimbindu-ne prin Pisa, orice este sau poate fi o opera de arta. Nu trebuie decit sa privesti.

Altă perspectivă

Turnul din Pisa e chiar foarte inclinat si e chiar in Pisa, ii scriam lui maman chérie pe dosul cartii postale. Ca sa vi-l arat, pina la urma, mare amator de chestii neturistice in zone supraturistizate, am ales o perspectiva, recunosc: rautacioasa din partea mea, si dezolanta din partea orasului. Dar italienii sunt, nu-i asa, fratii nostri intru latinitate, and we mean it in a loving and caring way, possums.

Ingineria itinerantă

Numiti-o ironie a soartei sau destin estival: cum doriti. Protagonistii acestui Jurnal descopera Ingegneria, cu majuscula. Drapeluri marete, semafor verde, calatorului ii este ingaduit sa intre si ii sta bine cu prudenta vitezei reduse. Intuitia, tot cu majuscula, ne spune ca ingegnerul in spe mai trebuie sa treaca o ultima si nebanuita incercare, anume sa urce, treapta cu treapta, scarile care ii stau in fata. Solutia reclama gindire cu adevarat inginereasca, bicicleta fiind indeobste construita pentru drumul drept.


Schimbind perspectiva, recunosc, imainea este inclinata. Faptul altminteri penibil pentru arta si indeminarea fotografului nu va fi, de data aceasta, rectificat prin editare: Acolo unde ne aflam, constructiile inclinate sunt chic, iar autorii lor sunt maestri.

Căci suntem la Pisa.

Multumesc tuturor care au raspuns la ghicitoare. Acesta este adevarul, recunoscut de 15 din cei 23 de vizitatori. Raspunsul meu preferat l-au dat numai cinci dintre ei – ma refer la calitatea de turisti zanatici (sa pofteasca cineva sa ma contrazica!), nu la napolitana. In fine, trei cititori prefera atitudinile anglo-saxone: Nu e rau, dar – a se vedea aici – acestea arata altfel si sunt mult mai gratioase. Ma uimeste faptul ca nimeni, dar absolut nimeni, nu acorda nici cea mai firava urma de interes profesorului Bivolaru. Desigur in necunostinta de cauza: Eu unul am cunoscut de-a lungul timpului mai multi discipoli de-ai lui, doi sau chiar trei (multi in sensul ca si unul singur ar fi fost mult), iar apropierea lor a fost suficient de stranie ca sa merite cel putin un raspuns gresit.



Pentru toata lumea, inca o poza bonus. Stiati ca si asa se poate vizita turnul din Pisa? Daca nu, ascultati si luati aminte. Instantaneul este poate prea criptic, dar priviti-o pe tinara impunatoare care sta cu miinile in solduri mijlocul imaginii. Posteriorul generos serveste drept fundal unei perechi de miini care tine un aparat fotografic (de formatul napolitanei traditionale) si citorva suvite de par blond. Turnul insusi lipseste din imagine, ca si semnul care restrictioneaza circulatia in perimetrul istoric, importanta este masina. Benvenuti in Italia!

Ghicitoare estivală

Pentru credincioasele mele cititoare si credinciosii mei cititori, ca sa aiba ocupatie in urmatoarele zile:

Priviti fotografiile de mai jos si raspundeti la intrebarea de sondaj, dreapta sus.













Indicatie: Nu, aici nu mai suntem in Elvetia, de fapt nu inca.

Si, dupa bunele obiceiuri ale seraiului, o poza bonus. Enjoy!

Scufița Roșie indecentă

Despre primul om pe care l-am intilnit in vecinatatea cabanei nu suntem siguri ca era om. Avea par foarte negru, cum altfel in Elvetia italiana, spincene foarte dese si ochi foarte mari, cu care ne-a aruncat o privire de lup hamesit. Purta o pereche de pantaloni traditionali, din cei pina la genunchi, era bronzat si musculos. Taiase niste crengi in padure, cit el de lungi, si le ducea acasa pentru cine stie ce constructie. Arata ingrozitor de sexy.

El, cordial: Hallo.
Noi, concomitent: Buon giorno.
Tot noi, grabiti: Guten Tag.
El, condescendent: Buon giorno, guten Tag.
Noi: ...

Ne-am uitat lung dupa el, in ziua aceea si in urmatoarele.

Ne exprimam aici regretul ca Jurnalul domnului Inginer nu este un organ pornografic, convinsi fiind ca o buna parte din cititoarele si cititorii acestui blog ar fi savurat din plin fanteziile celor doi protagonisti.

Dar lupul a disparut in cele din urma la orizont, iar Scufitza Rosie a continuat sa culeaga ciupercutze. Seara s-a intors, eh, vie si nevatamata la casuta bunicii.



L-am revazut in ultima zi, conducind un Renault Espace ultimul tip. Purta de data asta o pereche de ochelari cu rame negre si arata teribil de intelectual.

Cine și-ar fi închipuit...

...filosofa domnu’ Inginer pe ton de concediu savurind vederea de pe prispa si ultimele raze de soare, ca intr-o buna zi o sa spargem lemne, sa facem focul si sa gatim impreuna pe soba asta care scoate fum pe toate partile...

Si asta in Elvetia, heh.

(Soba scotea fum pentru ca domnu’ Inginer, lipsit de ocupatie, invirtise de butonul de pe cos si ii blocase aerisirea.)

De altfel, analiza domnu’ Inginer mai departe, primele semne se vedeau deja la anul 1998, in primavara, avem docomentul in albumul de familie. Si chiar asa era: Domnu’ Doctor, cu manusi roz pina la cot, curata plin de incintare un morman de urzici de-abia culese pe coclauri hessice. (Aveau sa devina un pireu de usturoi cu unt si urzici – ingredientele se enunta intotdeauna in ordinea descrescatoare a cantitatii – si musafirii ocazionali aveau sa spuna cu prudenta ca aveau un gust foarte... sanatos.)

Inca si mai putin ne-am fi inchipuit -- si aveam sa descoperim adevarul la putina vreme dupa instalare – cind fusese construita cabana in care stateam. Anul era scris pe pragul de sus al usilor celor doua dormitoare. Pentru ca aveam doua dormitoare. Corespunzator epocii, numitele praguri si celelalte grinzi din interior erau undeva la inaltimea ochilor.



In acea saptamina mi-am facut numai doua cucuie.

Intermezzo: Leapșa la Radio Yerevan

DanielMihai vrea sa stie cit de out sau cit de in the closet este Pinocchio. Dumnealui in persoana fiind extrem de prins intr-o discutie superintelectuala cu domnul Alex Leo Serban, raspunde in loc Radio Yerevan:

[Cu accentul caracteristic:] Multi dintre acultatorii nostri stiu ca Pinocchio si-a facut intrarea in scena la virsta de 35 de ani si isi inchipuie ca primele evenimente legate de acea intrare au avut loc atunci. Radio Yerevan raspunde: Da, in principiu aveti dreptate, dar. La 20 de ani, respectiv pe la mijlocul anilor 80 trecute fix il vedem fumind la gura sobei lui din Crangasi cu Liliana, poeta. Care ii spune “conjugari si povesti”, numeste persoane gay ilustre (pe atunci li se spunea homosexuale) si il imbie sa recunoasca si el. Pinocchio manifesta inca de pe atunci talent actoricesc (nu stim, insa, cit de convingator), si o priveste pe poeta ironic: Vai, ce prostie draga, cum poti sa intrebi asa ceva.

Cam in acelasi timp, mutindu-se la blog, erata: bloc, Pinocchio baiat cuminte este trimis de mama lui sa o reprezinte la sedinta asociatiei de locatari din spalatoria de la etajul unspe. Pinocchio isi pune blogii повитуха на льде, blugii cei noi, se duce si se reazema de perete intr-o pozitie lasciva. Apoi se simte privit din spate. Nu peste multa vreme, petrece o seara placuta la privitorul acasa, cu diapozitive din Austria si un pahar cu coniac. Privitorul ii pune ca din intimplare o mina pe genunchi, Pinocchio se face ca nu observa. Mina urca ceva mai sus, Pinocchio se declara hipermetrop si se muta pe scaunul de vizavi. In final pleaca acasa, cu parere de rau.

Cinci pina la zece ani mai tirziu, Pinocchio sta de vorba la masa de prinz cu o colega nemtoaica, 1,80 m si umeri lati de inotatoare, tauroaica dupa zodie, si anume din cele care, deschizind usa ca sa intre in camera, te strivesc automat intre usa si perete. Ea, informativ: Spune-mi, tu esti gay? Acelasi joc: Vai, ce prostie draga, cum poti sa intrebi asa ceva, eu tin la onoarea mea de familist. Tauroaica insista: Ce are una cu alta, exista barbati casatoriti si gay in acelasi timp etc. Memoria nu reda scena in intregime, dar Radio Yerevan presupune ca Pinocchio s-a simtit silit sa spuna nu.

Gurile rele povestesc despre alte doua scene petrecute alti cinci pina la zece ani mai tirziu, cu consilieri psihologici, lacrimi si multa intelegere. Radio Yerevan nefiind dotat cu paparazzi, trecem peste. Cert este ca de atunci, adica de la numita virsta de 35 de ani, Pinocchio a fost sincer si consecvent cu el insusi si cu cei din jur, care au primit informatia in cele mai multe cazuri cu binevoitoare indiferenta. In entuziasmul lui revolutionar, Pinocchio a spus adevarul poate mai multor persoane decit ar fi fost necesar, dar asta nu pare sa fi daunat cuiva. Un fost prieten yoghin l-a renegat, ceea ce a trezit marea mirare a lui Pinocchio, dar prea putine regrete. Un moment eroic a fost ceremonia de confirmare a Prinzessei, in care Pinocchio impreuna cu domnu’ Inginer s-au vazut alaturi de rubedeniile Colombinei si mai ales de un important Domn Doctor dintr-un mare oras romanesc de provincie. Dificultatea a constat in faptul ca Colombina l-a prevenit despre inclinatiile agresive ale acelui important Domn Doctor; dialogul insa a decurs in limite civilizate, ba chiar amicale.

Cu timpul, Pinocchio s-a obisnuit cu ideea si nu a mai considerat necesar sa spuna tuturor, intrebat si mai ales neintrebat, despre ce e vorba. Printre cei neintrebati si neinformati au ramas in mod special rubedeniile din Romania de la gradul patru in sus. Cum spuneam intr-o emisiune precedenta, la unele intrebari indiscrete, Pinocchio a dat unele raspunsuri evazive. De atunci, domnu’ Inginer este prezentat firesc pe numele lui de botez, si atit.

Domnu’ Inginer se orienteaza

Localitatea pe nume Frontarone se afla pe Vale Blenio, la altitudinea aproximativa de 1100 m si se compune din doua case. Una din ele o vedem aici, momentan nelocuita. De remarcat antena de satelit montata pe hornul posterior: indica sudul.

Pina acum nu s-a ratacit nimeni niciodata/ In Elvetia pe o poteca marcata, ne cinta doamna de la biroul de turism cu un incintator accent schwyzerdeutsch. Acum intelegem de ce.

Portret

Ca sa ne aducem aminte si sa nu perseveram in convingerea de factura postmoderna ca vacile elvetiene au couleurs des lilas si sunt inscriptionate cu denumiri comerciale, am facut portretul de mai jos in timpul ultimei drumetii.



Domnu’ Inginer observa ca dumneaei se pregatea sa imi linga chelia in timp ce beam apa de la cismea: eram transpirat de la urcus, iar vacile, inclusiv cele elvetiene, se dau in vint dupa sare. Apoi a fost uimita si usor speriata vazind ca drobul de sare isi schimba pozitia.

Sau așa...

Desi pina la urma imaginea cea mai potrivita este aici:



Cea mai potrivita pentru incheiere.

Dimineata, dar nu foarte devreme, acolo abia daca se ridica ceata.

Era: toamnă.

Vedere din Chur

Doua sute de metri de cumparaturi si urechea domnului Inginer, simbata la prinz.

Geniala discutie cu un coleg de la Cluj, asta vara: Avusese o colaborare cu cineva de la universitatea din Chur. Si cind povestea despre asta, se jena sa pronunte. Pronunta Tschur, ca si cind ar fi fost scris in engleza. Cum se pronunta de fapt, m-a intrebat? Chur, domle: vorba lui Graur.

Inutil sa mai explic de ce am sugerat sa mincam de prinz tocmai acolo. (Si domnului Inginer nu-i trebuie mult ca sa adopte ideile mele cele mai absurde, fie ele si la sfirsit de conced.) Am dat peste un festival de șlagăre, si tot boborul elvetian era imbracat ca la 1970.

Luat la cunostinta si plecat acasa.

Later edit: Domnu’ Inginer imi confirma de la Tante Wiki cetire ca acolo se vorbeste retoromana, pe alocuri.

Prolog

Diotima imi povestea de curind cum seful ei, un francez care a invatat romaneste, a revenit dupa o absenta ceva mai indelungata, a intrat in biroul cel mare, s-a postat in mijlocul incaperii, si a spus pe ton triumfal: Bine am venit!

Iata si eu, ma postez in mijlocul blogului (si al blogosferei): Bine am venit.

(Pentru ca am venit.)

Am multe de povestit. Memoria are vointa ei proprie: drept care nu stiu ce anume voi povesti. Foarte probabil ca povestirile mele vor capata o viata a lor, ca poeziile Alicei in Tara Minunilor. Pentru ca a fost un fel de tara a minunilor. (Si vom vedea pina la urma in ce au constat acele minuni.)

Mai mult decit Tara Minunilor, mie mi-a placut Tara Oglinzii. Through the looking-glass and what Alice found there. Generally categorized as literary nonsense, zice Tante Wiki. Cu atit mai bine: Sa incepem atunci.

Iar logica Oglinzii (si a Memoriei) fiind inversa, vom incepe cu sfirsitul.