Grevă

Azi fac greva angajatii de stat. Miine face greva metroul.
Heh.

De miercurea cenușii

La miezul noptii, balurile mascate s-au oprit, mastile au cazut, nebunii au plecat zgribuliti la ei acasa, lalaind inca pe strazi. Iar eu am gasit un citat care continua in mod ideal discutia inceputa acum citeva zile cu George Hari Popescu, Alex Leo Serban si cu voi toti. Cultura, carevasazica.

Thorstein Veblen publica in 1899 o “teorie a lumii bune”, dupa care elita culturii banilor (parca mai auzisem undeva un sinonim) se pune in evidenta pe ea insasi prin pierderea timpului cu lucruri lipsite de utilitate practica. Si cum aceasta pierdere de vreme nu poate fi expusa in mod permanent privirilor celorlalti, aceeasi elita si-a cultivat deprinderi care arata in mod indubitabil ca isi poate permite sa-si ocupe timpul ani de zile cu lucruri totalmente inutile, cum ar fi:

“...die Kenntnis toter Sprachen oder der okkulten Wissenschaften, eine fehlerfreie Orthographie, die Beherrschung von Grammatik und Versmaßen, die Hausmusik und andere häusliche Künste, Mode, Möbel und Reisen, Spiele, Sport, Hunde- und Pferdezucht.”

Adica:

“...cunoasterea limbilor moarte sau a stiintelor oculte, ortografia fara greseala, stapinirea gramaticii si a prozodiei, muzica de camera si alte arte casnice, moda, mobila si calatoriile, jocurile, sportul, cresterea ciinilor si a cailor.”

Eu insumi am inceput sa citesc “Timpul pierdut” al lui Proust, la recomandarea domnului Serban. Dintre cei care vorbesc despre Proust, aflam, unii l-au citit cindva, demult, ceilalti deloc. Iar eu faceam parte, pina mai ieri, din a doua categorie. Imi pun, iata, cenusa in cap, asa cum se cuvine in aceasta zi a regretelor fatarnice.

Moment muzical

Afara ninge in toate formele si culorile posibile, undeva in mine se mai amesteca berea de’aseara cu anestezicul de la dentist, iar strazile sint pline de zurbagii: E Carnaval, dragii mei, si am sa va spun o poveste.

Mai intii prezentarea personajelor:

Personajul principal se numeste Franco si e italian din sud. In anumite momente, de preferinta statice, ai putea sa spui ca e un macho tipic: Mic si puternic, brunet, nu foarte frumos, dar ce’are a face, barbatii trebuie sa fie numai un pic mai frumosi decit dracul. In momentele dinamice, imaginea se schimba radical prin suita de gesturi gratioase: colierul, diadema, amfora, colierul dublu... in timp ce vocea de belcanto cind coboara in bas ca impinsa “pe scari in jos intr-un cosmos poros”, cind se cocoata la soprana de coloratura, in functie de dramatismul evenimentelor.

Personajul decorativ se numeste Robin si e pe jumatate neamt, pe jumatate indian. De la partea germana a mostenit statura, de la partea indiana culoarea pielii, formele molatice si frumusetea orientala. Dar in primul rind dragostea pentru frumos. Robin poarta iarna palton rosu ca focul, cu palarie. Robin isi scoate paltonul si poarta doi metri de strasuri infasurate la poignet. Robin, aflind ca ne luam zborul spre Romania, ne intreaba daca nu gasim pentru el niscaiva cristale Swarowski la duty free pe aeroport. Si mai trebuie mentionat ca Robin este omul exprimarilor directe si al constiintei de sine. Spre exemplu, nu se va jena niciodata sa-ti explice prompt si cu o voce suav cintatoare de ce trebuie sa refuze felia de tarta: Stii, eu nu pot sa maninc prune, ca imediat imi vine ciclul.

Si acum inchipuiti-va ca Franco si Robin, colegi intru asistenta sociala, se duc impreuna la Metro sa cumpere cele necesare pentru noul proiect. Franco descrie scena pe ton de apocalipsa zilnica:

[bariton:] ...si Robin se baga printre rafturi, gaseste nu stiu ce, si vrea sa-mi arate. Si striga domle in gura mare, de fata cu toata lumea [sopran:] “Franceeeeescaaaaa, uuuunde eeesti?” [din nou bariton:] Iar eu, ca proasta, ii mai si raspund [contratenor in falset:] “Aii-ici!” [gestul-diadema, ochii dati peste cap; bas profund:] Hmrrrr.

Ochiade

Prinzessa mica a inceput sa dea din picioare, mi-a spus Prinzessa mare la telefon. (Am prins-o in timp ce gatea, asa ca n-am avut prea mult timp sa povestim.) Apoi, pentru descretirea atmosferei in seara de ajun a unui interviu, am facut un ceai Guten Abend si am pus “Birdcage”.

Pe linga originalul francez, remake-ul american arata dragut si cuminte. Reuseste totusi sa ma transpuna in situatia filmului: Si daca Gogoscharski ar veni intr-o buna zi sa-mi prezinte logodnica din high society? L-as pune pe domnu’ Inginer sa se imbrace sobru, ca astazi la interviu? Si el si-ar pune oare ciorapi roz la costumul negru si camasa alba, ca sa aiba un pic de culoare? Sau si-ar rade barba de tîlhar in mijloc de codru des, si-ar pune peruca si si-ar face aparitia pe post de bunicuta adorabila, brat la brat cu bunicul cu blog?



Daca ma gindesc bine – si ma abtin sa dramatizez pina la capat – madlena asta am gasit-o simbata seara la sauna. Erau acolo doi tipi pe care ii stiam din vedere (dar n-am fi vorbit unii cu altii, Doamne fereste, nu se face). Ca in scena de inceput din “La cage aux folles” (cum? mosu’ de Renato are, vai, un iubit tinar si frumos?), cei doi ma vazusera alta data cu Gogoscharski impreuna (tinar, frumos, inalt, musculos) si se indignasera. Fata de noi isi pastrasera cumpatul, domnu’ Inginer insa, venind, in urma noastra, le-a vazut reactia. Ai vazut? mi-a dat coate, ai vazut ce fețe au facut? Hihihihi...

O porcărie cît China

...desi localizata in Germania. Asa cum povesteam acum doua luni, domnul Inginer a fost concediat, si asta din motive de criza: Firma n-are bani, firma mama a taiat in carne vie, urmeaza concedieri masive.

In ziarul de azi scrie: Aceeasi firma si-a omologat produsul genial (da, chiar genial!), reusita pe toate planurile, ma-sa ii da 14 milioane bonus. Si sa ne traiasca!

Cit face 14 milioane impartit la cit a mai ramas din 150 de angajati?

Ce mai aruncăm la gunoi

Madam Ubu: Cum! Nu spui nimica, dom’ Ubu? Ai uitat vorba aia?
Dom’ Ubu: Că... care vorbă, madam Ubu? Nu mai vreau să zic vorba aia, că prea multe pocinoage mi s-au tras de pe urma ei.
Madam Ubu: Cum, pocinoage? Tronul Poloniei, gogeamitea gluga, umbrela...
Dom’ Ubu: Madam Ubu, nu mai am chef de umbrelă, e prea dificultoasă la manipulațiune.

Aruncam una bucata felicitare de Craciun cu crenguta de brad si glob rosu cu sclipici. Pentru ca i-a trecut timpul si, cu deosebita satisfactie pentru ca...

Calduroase multumiri pentru colaborarea noastra fructuoasa din anul 2008. Va dorim Craciun fericit, mult noroc si succes in noul an.

Punct si de la capat, cu mina si stiloul proprii si personale ale patroanei:

Multe salutari si toate cele bune!
Semnat: Patroana si Patronul. (Nu sint soti, ci frati. El a infiintat firma, ea a devenit coproprietara dupa al treilea faliment. Sora mai mare a firmei, asa am botezat-o la vremea respectiva. Ce zgripțuroaică.)

– Cum? se minuneaza domnu’ Inginer. Ai mai lucrat pentru ei anul trecut?
– Cum sa mai lucrez pentru ei anul trecut, raspund. Dupa ce m-a concediat coana mare?! Pfft.

Comingout-ul nostru de fiecare zi

Voi scrie cam asa:

Draga S., iti trimit alaturat descrierea unui nou proiect la care am inceput sa lucrez si in care vreau sa ii ofer lui D. posibilitatea sa isi testeze instrumentele pe care le programeaza. Ideea proiectului este excelenta (stii, nu ca e a mea, dar :-), totusi continutul va fi cu siguranta controversat, mai ales in Romania. Aici ma simt dator sa te intreb daca crezi ca e OK sa continuam in directia asta. Daca crezi ca vor fi probleme, am sa te rog sa imi spui cit de curind, ca sa cautam alta tema (care va trebui totusi sa fie la fel de controversata), in alt context social si/sau in afara Romaniei. Citeste, te rog, descrierea proiectului si spune-mi ce crezi.

Pentru cei care nu au inteles inca despre ce e vorba: Pregatesc un proiect stiintific si gay 100%. Problema este ca o parte din echipa e si straight, si in Romania. Iar adrisantul mesajului de mai sus este un profesor universitar bucurestean sub a carui aripa protectoare se va desfasura partea cea mai tehnica, cea mai oficiala si cea mai romaneasca a proiectului. Da, ma inteleg bine cu el, dar asta nu ma scuteste de ceva emotii. Pentru ca nu, relatiile noastre private nu merg pina acolo incit sa “stie de mine”.

Comingout cotidian. Mergi inainte ca si cind asta ar fi lucrul cel mai firesc de pe lume. Nu trebuie sa ai emotii. In definitiv, intotdeauna e bine sa stii cu cine votezi, si asta cit mai din timp.

[Primul cu care am vorbit despre asta a fost un psiholog. Chiar si asa, a fost ingrozitor de greu. Dupa o vreme, momentul greu fiind depasit, iar eu pe picioarele mele in mijlocul societatii gay, se amuza imaginindu-si situatia in care imi dadeam coate cu altii si ne avertizam discret: Psst, ai grija cu ala, ca e hetero. Stia el ce stia, ca doar de’asta era psiholog.]

Tristețea perspectivei

“...ce tristețe în aceste triste ținuturi...”
(Liliana, poeta)

Cultura generala este o inventie recenta, anume din perioada Renasterii: abia daca au trecut trei secole de atunci. Ea se refera la dezvoltarea personalitatii, in mod special din perspectiva spirituala si cu accent pe dimensiunile etice si estetice. Doamnele, domnisoarele si domnii din lumea buna purtau pe atunci peruci pudrate, stateau pe scaune Louis Quinze si purtau discutii spirituale. Cine nu era spiritual, era pierdut.

In ziua de azi ne aflam in (sau macar pe drumul spre) societatea cunoasterii. Mass media si Internetul ne ofera pe tava acele cunostinte cu timp de injumatatire din ce in ce mai scurt, drept care, la fel ca Alice in Tara Oglinzii, trebuie sa alergam din rasputeri ca sa raminem intr-un loc, si sa alergam inca de trei ori mai repede ca sa avansam de la un loc la altul. Ne rezervam atunci capacitatile noastre limitate pentru cunostintele profesionale, specializate si ele pe o felie din ce in ce mai ingusta.

Cei care mai au timp si de altceva (nu se stie de unde), isi mai permit luxul sa se intrebe ce invata jurnalistii la un masterat inainte sa intre in piine sau ce s-a mai intimplat cu sloganul lui Obama dupa ce a iesit de pe rol. Nu stim prea bine ce sa facem cu rezultatele: Sa-i spunem domnului Hari ca masteratul dumnealui, la care isi face treaba cit poate de bine ca simplu asistent, e prost conceput? Sa le spunem co-editorilor, nici unul dintre ei fara PhD, ca se fac de ris cu o lozinca degradata? Apreciez (sincer si fara urma de ironie!) cumpatul pe care si l-a pastrat George Hari Popescu, lasindu-ma sa-mi dau in stamba cit poftesc; colegii mei au reactionat putin altfel.

Undeva exista o tristete, tristetea perspectivei.

Asa cum am aratat in zicerile trecute, masteratul de jurnalism si lozinca rasuflata au ceva in comun: Masteratul imi aduce aminte de tehnologizarea (si deci ingustarea) culturii generale. Punct concret: anul 1975, cind s-a descis desfiintarea liceelor teoretice, fie ele reale sau umaniste. O statie a unui traseu avind la un capat invataturile lu’ taica Lenin si la celalalt victoria socialismului asupra poporului. Utilizarea lozincilor electorale (ca si lozincile in sine) imi aduc aminte de propaganda comunista. Si ce curios ca o lozinca electorala din Statele Unite, preluata in Germania Federala Anno Domini 2009, sa-ti aduca aminte de Epoca de Aur, nu-i asa?

E o chestiune de perspectiva: Cind ai mai vazut si alte timpuri, pe alte meleaguri, nu te poti abtine sa compari. Alte glasuri, alte incaperi. Alte guri, aceeasi gama.

Din comentariile multe si pertinente la ultimele doua articole, il retin pe cel al lui pushthebutton: O carte serioasa trebuie sa fie o parafraza. Desigur, am spus, o parafraza a Cartii sau, mai mult, a Cuvintului – iar amindoua, ca si ideea de a le parafraza, sint mult mai vechi decit bietele noastre trei secole de cultura generala.

Divertisment: Puțină caterincă

Nu sint lucruri de scris pe blog dar, pentru intelegerea contextului, o sa spun ca editez impreuna cu citiva colegi o carte cu continut academic. Majoritatea capitolelor trimise de autorii nostri au tinuta si continut corespunzatoare. Una din colege, in schimb, fiind si autoare, trimite un articol pe doua pagini (celelalte avind intre 10 si 15) formulat ca o parafraza la “Yes we can”.

Ce intrebare draguta pentru un blogoconcurs: Ce parere aveti despre asta? O carte serioasa (da’ serioasa!) isi mai poate permite sa parafrazeze sloganul electoral al lui Obama? Tare as vrea sa aflu parerile voastre. Ca sa nu va mai fierb (si sa pot reveni mai repede la tema culturii generale, pentru ca de asta e vorba de fapt), parerea mea este:

Nu. Chestia e cel putin demodata, fumata, stoarsa de continut, ca pantofii Prada de anul trecut de la solduri, ca un chistoc de fara filtru zvirlit in balta, ca lamîia stoarsa din Florile Malului. Si, ca sa imi conving colegii si tovarasii de editare, am facut azi de dimineata o vizita via Google pe la citiva “usual suspects”. Va ofer rezultatul.

Pe invers. Inca din timpul campaniei electorale, numitul slogan a fost inversat cu toata seriozitatea: No, you [McCain] can’t. Am facut piele de gaina, ghiciti la care din intrebari.

Rap. Tot serios (dar dirty!), un rap olandez.

Sora mai mare a Academiei Catavencu. “Le canard einchaîné” il pune pe Sarkozy sa spuna “Yes je crâne”. Pe romaneste: “Yes ma laud”. (Vedeti in josul paginii “Jurnalul Carlei B.” si recunoasteti aerul de familie. La surorile Catavencu ma refer.)

Titanic Vals. Poate n-ati stiut, exista si o a treia sora, teutona, pe nume Titanic. Dumneaei fantazeaza cu articolul (de scandal): “America ingrozita: Negru [Schwarzer] la presedentie!” Pentru neinitiati (germana fara profesor): Acea doamna (vesnic) tinara care ne zimbeste ferice din poza si spune ca “accepta alegerea” este Alice Schwarzer, cea mai cunoscuta feminista germana, cea care a pus pentru prima data poze cu barbati despuiati pe coperta revistei “Emma”, ca de ce numai femeile sa fie sex-obiecte. Urita-foc, simpatica, ingrozitor de inteligenta si cu o gura cit o sura.

Catavencu lui même. Scuze, n-am gasit ilustratia in internet, dar cine stie cunoaste: “Odata cu instalarea unui nou presedinte la White House, Guvernul Basescu imprumuta din optimismul lui Obama: Yes, we can’t”. Anul XIX nr. 3 (891) 21-27 ianuarie 2009, 24 pagini – 2,50 lei.

Premiera. La Frankfurt, The Forsythe Company danseaza pe aceeasi tema. (Desigur de inspiratie academico-catavenciana.) Whatever.

Si cite si mai cite.

Concluzia: Ca la telegraful fara fir din copilaria noastra, o expresie purtata din gura in gura in jurul lumii isi pierde sensul si devine altceva. In cazul de fata, o mare caterinca, mai ales dupa ce a trecut pe rind pe la Canard, Catavencu si Titanic. Doar nemtii mai iau inca in serios yeswecana lu’ Obama. Sa fie asta un semn de respect si seriozitate? Sau lipsa de humor german? Egal. Mai degraba mai devreme decit mai tirziu or sa treaca si nemtii la caterinca globala. Dupa care toata tarasenia va fi uitata.

Iar noi sa ne intoarcem la cultura noastra generala.

Despre ziariști și cultură generală

Afara ninge orizontal, la o fereastra de la stinga la dreapta, la cealalta de la dreapta la stinga, trombele de zapada se intilnesc la mijloc, in troiene verticale, iar eu simt nevoia sa va povestesc ce am visat.

Nu, nu am visat. (Asta e problema.)

Studentii domnului George Hari Popescu au descoperit infinitul: E aici. L-au descoperit sub forma de hypertext: De la un cuvint ajungi la toate cuvintele. Ce definitie abstracta, nu-i asa? Ca sa o concretizeze, au pus-o in forma Andreei Marin. Am pornit de la “jurnalism online” si am ajuns la Andrea Marin, fosta participanta la Miss România, explica autorul clipului exemplar.

Intr-o fireasca pornire cognitiva, pre numele ei curiozitate epistemica, m-am intrebat la ce fel de curs o studiaza ce fel de studenti pe distinsa doamna. Un cuvint nu e toate cuvintele, ci, in cazul de fata, o multime finita: Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Masterat Productie Multimedia si Audiovizuala. Acolo se invata, sub egida unor nume sonore ca G. Drula si C. Curus: productii, tehnologii, precum si scriitura pentru mediile digitale.

Prin nu stiu care asociatie de idei (si imi veti vedea desigur aureola de inger cind scriu asta), m-am gindit la cultura generala. Binebine, am intrebat, am gasit infinitul, am gasit-o pe Andrea Marin, da’ cultura? Unde-i cultura?? Domnul Hari Popescu raspunde cititorilor:

Pai ce treaba are masteratul cu cultura generala? Mai mult, care e legatura dintre facultate si cultura generala? Sper ca nu confunzi universitatea cu scoala generala si cu liceul…

La aceasta zicere am inteles fenomenul in toata profunzimea lui: Un cuvint este toate cuvintele. In primul rind, acele cuvinte care [Pinocchio ofteaza din adincul rarunchilor] au transformat liceele de cultura generala in licee de matematica-fizica, de filologie-istorie si mai ales in industriale. De la aceste cuvinte, la cuvintele orelor de tehnologii. De la tehnologii la invatamintul politic. De la invatamintul politic la invataturile marelui canducatuor, Vladimir Ilici Lienin. Victoria socialismului asupra poporului.

Principial vorbind, continua domnul Hari, facultatea oricum nu are drept scop formarea culturii generale, transmiterea acestor cunoștințe intrînd în responsabilitățile profesorilor de liceu.

Cultura generală, în ziua de azi, nu este o condiție pentru a fi un bun jurnalist, ci mai curnd deprinderile jurnalistice, cunoștințele tehnice, principiile etice. Gîndirea conform căreia ziaristul este un filozof holist este depășită de vreo două secole.

Call me oldfashioned, possums. Demodat, depasit. Cu pretentii exagerate. Lipsit de orice urma de realism. In final mi-au dat lacrimile:

Sunt un simplu asistent care-si face treaba cit poate mai bine si incearca sa arate lumii ceea ce face, initiativa pe care putini profesori din mediul universitar o au.

Si aici dialogul s-a incheiat, domnul Hari considerind prea lung mesajul adresat unei persoane care se teme sa-si dea numele.

Acum spuneti voi:

Spuneti-mi ca un bun jurnalist nu are nevoie de cultura generala.
Spuneti-mi: Pinocchio. Dragule, micutzule, naivule: Cultura generala ti-o fac profesorii de liceu una-doua. Doare putin, da’ dupa aia gata, trece. Si daca nu ti-au facut-o, eh, asta e.
Spuneti-mi ca nu, incultura nu se invata. Ca ziaristii nu sint modelul boborului si ca boborul recunoaste si intelege greselile ziaristilor si nu face la fel, nuu.
Spuneti-mi ca Andrea Marin e alfa si omega, inceputul si sfirsitul, numai eu nu am aflat asta inca.

Dar o sa aflu intr-o buna zi, cind o sa fiu un baiat adevarat. Si tot atunci stiu ce fac: O sa ma cheme Alex Leo Serban. Chiar asa. O sa am un nume, si atunci domnul Hari Popescu o sa-mi scrie in fiecare zi cite o scrisoare luuunga-lunga.

And Now for Something Completely Different

Lasind cititorului placerea de a descoperi ce se intimpla sub acest titlu (chestiuni britanice par excellence), l-am intrebat deunazi pe domnu’ Inginer ce mai imi citeste inainte de culcare. M-a privit cu un fel de uimire: Cartile cu Alice, ca si povestirile lui Saki le-am terminat de mult. A disparut citeva minute, l-am auzit cotrobaind prin biblioteca, apoi a revenit cu urmatoarea carte:

Männliche Homosexualität in der Literatur des 20. Jahrhunderts. CALAMUS. Eine Anthologie

Adica: Homosexualitatea masculina in literatura secolului XX. CALAMUS. O antologie.

La pagina 35:

Matei Caragiale (1885-1936)
Remember (1924)
Deutsch von Thea Constantinidis

Continuarea continuării

Dragele mele si dragii mei, va multumesc pentru urari, felicitari, imbratisari. M-au facut sa ma simt mai bine: Pentru ca totusi ma ingrijoreaza povestea asta si ma intreb foarte tare daca vom fi in stare sa ii oferim ceea ce trebuie. Ma gindesc: Ce minte, sa faci copchii la nici 22 de ani. Si tot eu: Cind am facut Prinzessa la 25 de ani am avut mai multa? Heh.

M-as ocupa mai mult de Prinzessa mica, dar ma tem ca mai trebuie sa mai si lucrez. Macar de’as putea sa ies la pensie... Poate atunci o sa devin strabunic.

Un bunic incredibil, da. Nu stiu daca o sa-mi schimb numele, dar pina atunci se vor schimba cu siguranta: unele, altele...

PS Comentariul lui Jean-Noel la vederea fotografiei: Iti seamana perfect.

PPS La Hauskonzert, o piesa de Stamitz pe care o studiez saptaminile astea: Pinocchio in stereo. Agata zice sa piesa asta trebuie sa exprime bucurie. Nu stiu daca am reusit. Urmeaza partea a doua, Romance.

Continuarea

Dupa scena liftului si a secundelor decisive, am intrat in birou si am inceput sa-mi citesc mailurile. Poza era acolo. Am pus-o pe blog, apoi am sters-o imediat.

La prinz am fost sa maninc la arab. Binecunoscuta atmosfera de familie. Gindindu-ma, mi-au dat lacrimile, le-am ascuns in servetul apretat, apoi mi-am bagat nasul in capitolul de carte pe care il aveam de recenzat si am asteptat cahfeaua. Era plin, fiul sefului s-a asezat vizavi de mine. De fapt nu stiam cine e, dar seful s-a asezat si el alaturi, m-a intrebat “Cum merge, sefule?”, eu m-am fisticit, am ezitat, el m-a intrebat de ce ezit. I-am spus. Apoi baiatul s-a bagat in vorba (din politete, in germana): Tata, mi s-a stricat iPhone-ul. Lasa-l incolo de iPhone, mai bine citeste, uita-te la domnu’, vezi, toata lumea citeste. Etc., etc.

M-am intors in birou si am postat din nou poza. Nici cind au venit Prinzessa si Gogoscharski nu am fost atit de emotionat.

Fiecare din voi a ghicit cite o bucatica, si asta ma emotioneaza inca si mai tare. Inca nu sint bunic, dar sint pe cale. Micul pamintean, fiul, nu tocmai, se pare ca este o fetita, dar inca nu se stie. Iar burtica, da, este a Prinzessei.

Si: Afara ninge.

Buna dimineața!

Secundele decisive, azi de dimineață

– Ach, ricana Jürgen Grossvogel, esti unul din aia care iau liftul?
– Oh, mi-am scos nasul din articolul pe care il citeam asteptind. Mi-e atit de rusine.

Orisicit, am ajuns sus inaintea lui, cit ar fi fost el de sportiv. (Desigur ca venise cu bicicleta prin zapada pin’ la brîu.) La usa biroului aveam deja pregatit raspunsul darimator:

– Dimineata iau liftul pentru ca in lift pot sa citesc.
– Sigur ca da, ma ironiza Jürgen Grossvogel, astea sint secundele decisive.
– Sigur ca da, i-am raspuns pe tonul cel mai firesc, fiecare secunda din viata este decisiva.

Am murit de rîs

http://www.joeydevilla.com/2009/01/10/the-recently-deflowered-girl-1965-illustrated-by-edward-gorey/

Thanks, Gramo!

Blondes have more fun

Ruth e blonda, dar eu o iubesc asa cum e. Sincer. Si dragostea asta (a love and hate relationship) merita un articol intreg. Ce spune eu, un articol? Un roman intreg.

Tatal ei este un savant in sensul cel mai strict al cuvintului. Care mai nou a trimis o scrisoare la Frankfurter Allgemeine Zeitung. Neavind chiar acea editie a ziarului, si-a rugat fiica sa se uite daca a aparut comentarul. Ea s-a uitat si a spus: Daa, a aparut, dar mai semneaza cineva alaturi de tine, inca un profesor doctor. El: Cum, vai, cine, nu se poate. Mai uita-te o data. Madam Ruth cauta ziarul, isi pune ochelarii (asta in cazul in care nu si-i uitase prin vreunul din birouri) si citeste numele tatalui:

Prof. Dr. Dr. h.c. mult. Xxxxxxx Yyyyyyyy

Multiplu, carevasazica. El: multiplu. Ea: neconsolata.

De rusine, mi-a spus, nu i-am mai dat niciun telefon citeva zile. Ce sa-i spun? “Imi pare foarte rau pentru tine ca ai o fiica atit de blonda”?

Am ris amindoi cu pofta.

Muzică nouă la Hauskonzert

In continuare ma dau in vint dupa muzica scotiana, drept care am mai inregistrat citeva cintece. Am pus la Hauskonzert “The Piper o’ Dundee” si “She Rose and Leit Me in”, din care al doilea merita citeva cuvinte.

Habar n-am ce inseamna titlul de fapt, dar imi inchipui ca vrea sa spuna ca cineva (“Ea”) s-a ridicat (de pe scaunul unde lucra la broderie sau citea sau picta) si mi-a deschis usa sa intru (mie, iubitului). Un simplu moment, dar un moment atit de frumos incit merita un cintec. (Sau un tablou, sau un roman.)

Cintecul l-am gasit intr-un caiet pe nume “Aria di camera per flauto solo”, publicat pentru prima data la Londra in 1731. Redactorul editiei 1986 (pe care o am eu), Andreas Habert, comenteaza cam asa:

Compilatia “Aria di Camera...” ilustreaza lipsa de scrupule a editorilor Daniel Wright si Daniel Wright jr., admindoi cunoscuti drept cei mai mari pirati editoriali ai secolului XVIII. Chiar si numai titlul italienesc este – la pretuirea de care se bucura pe atunci muzica italiana in Anglia – o metoda sigura a succesului comercial. Ilustratia copertei, o broderie in stil francez, este copiata dupa “The Modern Musick Master”, iar “The Newest Instructions for the German Flute” sint o traducere a “Principes de la Flûte” a lui Jacques Hotteterre. Prea putin ne surprinde legatura practic inexistenta intre indicatiile de stil francez si muzica populara britanica tiparita aici ca si in multe alte editii contemporane, astfel incit nu se mai poate sti cine dupa cine a copiat: Cumparatori sa fie, bani sa fie.

Dar ce muzica frumoasa.

Și tocmai cînd îmi doream să vină primăvara...

...a inceput sa ninga.

Mică tristețe

Esti foarte muzical, imi zice Agata la lectia de flaut.
(Si aici asteptam continuarea.)
Dar
(pentru ca trebuia sa existe si un “dar”)
iti trebuie mai multa tehnica.

La flaut ca si in viata. Daca ar sti ea...

Germana fără profesor: O întîlnire cu poliția

Un comentar al lui Muumipeikko mi-a adus aminte de o mica intimplare dintr-o noapte de Revelion...

Eram cu domnu’ Inginer in Sub, o pravalie cu caracter mai degraba social (consiliere, grupe de autoajutorare, proiecte), dar si cu un mic bar in jurul caruia se adunau “suratele” la un pahar de vorba. Pe vremea aceea, berea in Sub era considerabil mai ieftina decit in crâsma müncheneza medie, si asta atragea pe linga populatia-tinta si alte specimene... printre care si o batrina doamna cam vagaboanda si cam alcoholica. Asta n-ar fi deranjat pe nimeni din cale’afara, dar: Dumneaei, dupa ce isi asigura alcoolemia necesara, incepea cu “fire-ati ai dracu’ de poponari” si alte amabilitati asemanatoare, ceea ce i-a atras cu promptitudine statutul de persona non grata.

Aici intervine un termen tipic german: Hausverbot. Din punctul de vedere lingvistic, un termen mai simplu nici ca exista: bieten inseamna “a oferi”, jemandem etwas verbieten inseamna “a interzice ceva cuiva”, si cine nu a auzit de verboten, “interzis”. Un Hausverbot interzice deci unei anumite persoane accesul intr-o anume casa, Haus.

Mai interesanta si mult mai tipic germana este partea administrativa a termenului: Locuitorul de drept al unei anumite case, Haus, are dreptul sa interzica accesul in casa cui nu l-a meritat prin exercitarea unui comportament corespunzator. Iar daca declaratia de Hausverbot este ne-respectata, missachtet, atunci intervine organul oficial, die Polizei.

Also: Doamna alcoholica si vagaboanda revine in Sub, iar suratele de servici la bar cheama prompt Politia. Atentie la context: Era noaptea de Revelion, ora 23, pravalia era plina de dadea pe dinafara, muzica bubuia si toate suratele erau in dispozitia corespunzatoare. Doamna, la bar. Politistii in misiune, in numar de doi: Unul mai copt si mai trecut prin viata, pe la vreo 45-50 de ani, celalalt mai incepator, la vreo 27-28 de ani. Si bine. BINE.

Amindoi intra, isi fac loc printre suratele incinse si tzopaitoare, ajung la bar, iau doamna betiva de brat, galant de-a stinga si de-a dreapta, si o insotesc pina in fata casei, pe trotuar. Suratele fac ochii mari, care la politistul cu experienta, care la politistul incepator – si stiti privirea aceea care dezbraca. Politistul cu experienta, in masura in care observase ceva, raspunde cu o mimica gen danke für die Blumen. Politistul cel tinar (si BINE), in schimb, se inroseste... se inroseste... pina in virful urechilor. Si, tot drumul de la bar pina la usa, printre suratele salivînde, se uita numai in pamint.

Stapinii casei, cu politetea de circumstanta: Va multumim, meine Herren, mai poftiti pe la noi! Citeva drag queens, Tunten, intirziate, disperate, cu boa-urile de pene fluturind, si calcind strimb pe tocurile prea inalte: Herr Polizist, Herr Polizist, arestati-ne si pe noi!...

De'ale românilor

Date: Thu Feb 17 13:45:16 1994
To: Aanonim
From: Pinocchio
Subject: Amadeus

[...]
Apropo de con-texte si vulgaritate. M-a distrat povestea de pe soc.culture.romanian a lui I. de la Berlin - ai citit-o? - cu prietena poloneza care asista, fara sa inteleaga nimic, la o discutie cam furtunoasa si in limba romana intre I. si fiul ei; dupa care a intrebat-o foarte calm: A, si in romana tot pizda se spune?
[...]

Comingout după comingout după comingout...

Recunosc ca m-am dus intr-acolo fara urma de interes si placere. Pe domnu’ Inginer l-am intrebat intr-o doara daca vrea sa vina cu mine, sperind aproape ca n-o sa vrea: Intilniri cu colegii mei, bah, pina acum a avut intotdeauna ceva mai bun de facut.

De data asta a fost entuziasmat. Daca nu mai are colegi proprii, macar pe ai mei sa-i vada. In afara de asta, banuiesc ca nici tinta excursiei nu i-a fost tocmai indiferenta: Fabrica de bere de la Aying, cu degustare la fata locului, masă si danț la cîrciuma satului. Puteam sa-i refuz asa ceva?

Sa recapitulam: Era vorba de o intilnire cu colegii mei, duminica la prinz, cu vizita la fabrica de bere si bauta anexa. Si ce’or sa spuna colegii? ...cind toata lumea vine cu neveste si copchii, numai eu cu partenerul meu. Peste intrebarea asta credeam ca am trecut de mult, comingout-ul meu fiind acum 12 ani, si totusi am avut citiva mici fiori in perspectiva situatiei. Comingout dupa comingout dupa comingout...

Pentru amuzament: Rascolind arhivele, mentionam nu mai departe de saptamina trecuta pe un oarecare J. si un oarecare F. cu care eram la masa de prinz: De J. ma indragostisem, iar F. este actualul meu sef.

Si lucrurile au mers cam asa:

In timpul vizitei, domnu’ Inginer, specialist in ale ingineriei (inclusiv ingineria berii), s-a simtit in mediul lui si a explicat cam la fel de multe ca si ghidul. (Ma intreb citi stiau cine e, pentru ca n-am binevoit sa fac prezentarile: o lasitate din partea mea. Dar multi il cunosteau deja.) S-a intretinut cordial cu musafirii americani, iar la masa s-a asezat linga ei, in capul mesei, in timp ce eu am zis ca “vin imediat” si m-am dus la buda. Cind m-am intors, pe locul de linga el se asezase deja un coleg cam capsoman, celelalte locuri se ocupasera si ele unul dupa altul, asa ca m-am asezat si eu la capatul celalalt al unei mese care... ehehehei... sa fi tot avut vreo zece metri lungime.

Si asta a fost tot: Am mincat, am baut, am platit si am plecat, unii dupa altii. Toata chestia a fost chiar draguta, si m-am convins ca am facut ceea ce trebuia sa fac pentru socializare si pastrarea unei atmosfere de lucru cordiale. (...Vlad!)

Nimeni n-a dat nici un semn de vreo mirare. (Ce plictiseala.)

Cremenalii

Ratebeul de München a facut greva: nu tu metrou, nu tu tramvai. Pe alocuri, cite un autobuz, eventual linie de noapte ramasa la spartul zorilor la vreun colt de strada. Sa plec de acasa la 7 ca sa fiu la birou la 8, si asta cu bicicleta, ce idee criminala. Nu ca n-as fi facut-o vreodata si pe’asta, dar daca masina domnului Inginer sta in fata casei, de ce sa n-o folosesc.

Si chiar am ajuns, exact intr-o ora. Asta in loc de 15 de minute cu metroul, heh.

Ieri trebuia sa vina in vizita Prinzessa. N-a venit, ca s-a infundat la Londra. Nici macar la Heathrow: London City. Aeroport simandicos, deh, o singura pista inghesuita pe malul Tamisei. Lufthansa i-a anulat zborul, dumneaei si-a pierdut rabdarea si s-a intors acasa. Asta e, deocamdata nu mai vine.

D’ale carnavalului, zicem, pentru ca este iarasi timpul.

Jackpot

Ajuns acasa vineri seara, pus pe fapte mari, dar prea obosit pentru ele. Domnu’ Inginer ma intreaba: Vrei sa cinti mai intii la flaut? As cinta, zic, dar si pentru asta sint prea obosit. Ne-am intins unul linga altul in pat, cu ochii in tavan. Si ce am face daca am cistiga la loto? Pentru ca in jackpot sint 35 de milioane.

Am avea mai intii grija de parinti si copchii, clar.

In orice caz am continua sa lucram, de asta e nevoie.

Ne-am construi o casa in oras, o casuta, una mica, cu gradina. Sau ne-am cumpara un apartament, tot in oras, undeva sus de tot si cu terasa mare si verde.

O masina normala, in nici un caz un Bentley. Sa consume putin.

Calatorii. Nu, Australia e prea departe. Europa, cu tot ce e mai frumos.

Orasul preferat? Pentru locuit, probabil München. Pentru calatorit, stiu eu? In primul rind Granada, pentru a suta mia oara.

Dar toate astea le facem si asa, spuse domnu’ Inginer. Vezi, raspunsei, nici nu avem nevoie sa cistigam la loto.

Si nici nu am cistigat. Eu, pentru ca nu joc, iar domnu’ Inginer pentru ca, eh, asta e. Asta simplifica lucrurile in mod considerabil.

(Dar am cistigat la concursul lui Gramo, yuppeee!!!)