Detronarea lui Henri Purcel

Aceasta relatare mica, mai mica decit introducerea ei chiar, nu este un dialog cu Vlad in sensul ca eu i-as spune lui ceva; ci reproducerea unei povestiri a lui Vlad, din acea devirtualizare despre care n-am sa spun mare lucru, pentru ca a spus Madelin aici, si vor mai fi spus si altii.

Henri Purcel, personaj legendar al Dulcei Mahala, a fost detronat: De Serghei Porkofiev, anuntat cu pompa pe un afis al Radioteleviziunii Romane.

Ardelenește

“...și aveau șase frați lînga Cluj, măi și nu se-nțelegeau: Trei se țineau de români, trei de unguri.”
(Eliza)

Dar restul povestii am fost prea beat ca sa-l mai tin minte.

Ea: Bine ati venit. Stiti, ca v-or rezervat pe 28 si 29.

Eu: Acuma am venit.

Ea: [imi arata faxul.]

Eu [calm-didactic]: No, ca de cind vin aici n-am vazut haos mai mare la facultă. [Conspirativ:] E scoala de vara.

Ea: E... [uitindu-se in calendar:] martie.

Eu [in cunostinta de cauza]: Vine. [Uimit:] De data asta la etajul doi?

Ea: Bine ca n-ati venit ieri, chiar nu stiu unde va culcam. [Aratind peste tejghea:] Acolo, pe fotolii.

Eu [aratind spre tejghea]: Ba aici.

Am primit camera matrimoniala. (De unul singur, se intelege.)

Să fii primul...

...pe lista de preferati pentru angajare, si pina la urma sa fie totusi angajat altcineva care accepta 20.000 mai putin pe an. 20.000 de euro, se intelege. De te intrebi: Ala din ce traieste?

O expresie din anii ’80:

“și tocmai cînd credeai că totul merge țais, merge brici
vine existența și spune: hai, dați-i cu sasul de’aici”

Nu-i caraghios? Pe vremea aia nu intelesesem de unde vine asa o expresie, nici la care “sas” se referea.

Germana fără profesor: Și noi la ce ne gîndim?

Leapșa: Oameni, locuri, momente

M. imi da o leapsa pe nepregatite: Ce oameni, locuri, momente m-au facut sa fiu ceea ce sint acum? Pai sa vedem:

Oameni: Diotima, aparuta ca diriginta intr-a sasea. Alti citiva profesori, pe care n-am sa-i numesc aici. Prietenii mei arhitecti. Colombina, intilnita in ziua cind a murit Nichita. Aanonimul cu namila lui (de teza). Dieter Hellauer. (Nu practica TA, ci ATP ;-) Si, desigur, domnul Inginer.

Cind mi-am scris teza de doctorat am facut greseala sa le multumesc pe prima pagina unora din cei de mai sus si inca multor alti. Si asta a fost chiar prima pagina: plina! Tatal meu doctoral (“Doktorvater”) a reactionat cu un comentariu sec in recenzie: Cuvintul inainte cu multumiri excesive se recomanda a fi eliminat.

Locuri: Muntii Apuseni. München. Venetia. Granada. Andalusia, Andalusia, Andalusia.

Momente: Cutremurul din 77. La 17 ani, vacanta cu prietenii mei in campingul de la Navodari. Politehnica, un moment imposibil care a durat cinci ani. Nasterea Prinzessei. Sosirea in Germania. Nasterea lui Gogoscharski, la care am fost de fata. Comingout-ul.

Lung moment de meditatie.

Si acum: Leapsa merge mai departe, hehe, la Aanonim, Octavian si Ionuca!

Later edit: Inca ceva, mi-am adus aminte mincind madlena ciocolata cu migdale de la tatal domnului Inginer. Septembrie la Perpignan, cu ploaie, frig, si o adunatura de surate nebune cu care trebuia sa petrecem trei zile. Am iesit la plimbare de unii singuri prin balarii si am descoperit migdali: Frunzele cazusera, citeva fructe mumificate ramasesera atirnate de crengi. Le-am cojit, apoi am spart cochilia cu niste pietre. Ce gust aveau!

La o bere în Sub

Unul din punctele planului de concediu a fost sa mergem in Sub la o bere. Habar n-am cum arata Acceptul si ce se face acolo (poate se va gasi vreodata cineva care sa mi-l arate si sa-mi povesteasca), dar Subul trebuie sa fie ceva asemanator: un proiect social cu mai multe sub-proiecte si mai ales cu un bar in care intilnesti gays de toate virstele, uneori si cite o lesbiana ratacita.

De data asta am intilnit un tinar surdo-mut (si m-am gindit putin la povestea Ionucai). Il stiam de multa vreme din vedere, era unul din obisnuitii casei, acum a fost prima data cind ne-am intretinut cu el mai mult. Am invatat cum se spune “a se naste” (ca si cind ai scoate cu amindoua miinile dintre picioare ceva pe care apoi il tii in brate), “a locui” (impreunezi miinile deasupra capului formind un acoperis in doua ape), “bucatar” (invirti cu o lingura enorma intr-o oala pe masura). El avea 28 de ani si se nascuse in München, locuia la Augsburg si lucra ca bucatar la Crucea Rosie. Detaliile alfanumerice le-am aflat scrise unele cu degetul in aer, altele pe telefonul mobil. Ne-a aratat si o legitimatie ca sa vedem adresa, am vazut si numele: Ismail.

O conversatie interesant de neobisnuita, dar pina la urma obositoare. Ce sa mai spui? Ismail si domnu’ Inginer si-au zimbit reciproc ridicind din umeri. Daca pentru noi a fost atit de greu, ii spuneam domnului Inginer in drum spre casa, inchipuie-ti cum trebuie sa fie pentru el: Noi stam de vorba cu un surdo-mut poate o data la o suta de ani, el sta de vorba in fiecare zi cu oameni care nu inteleg limbajul semnelor. Pe deasupra si gay, si arab. Si totusi relaxat, optimist si comunicativ.

Recunosc ca nu mi-a placut cum mirosea. Cum in Sub nu se mai fumeaza de un an si mai bine, a disparut mirosul de tutun si acum simti tot, orice. Domnu’ Inginer nu mirosise nimic. I-am explicat ca anumite sensibilitati olfactive sint perfect normale cind e pe drum un copil – si aici am facut din nou, cu multa dragoste, gestul nasterii.

Între catwalk și John Wayne

De la metrou spre casa cu mersul lui John Wayne: Bazinul isi schimba pozitia si muschii din profunzime se relaxeaza. Coloana sacrala, da, exact zona aia care intepeneste cind ai stat prea mult pe scaun, isi revine. Nu poti si nu e cazul sa mergi mereu ca pe catwalk.

– Cine te-a invatat pe tine sa mergi ca pe catwalk? se contrariaza domnu’ Inginer.
– Sa ma invete?! Dragule, dar asa ceva nu se invata!

`I know what you're thinking about,' said Tweedledum: `but it isn't so, nohow.'
`Contrariwise,' continued Tweedledee.

Ne mirăm

Ne miram:
1) cit se chinuie sa vina primavara
2) de portile de fotbal din fata castelului
3) ce idei le vin castorilor.

Film gay: Homo Father

Primul film gay polonez, zice reclama de la amazon, si asta in 2005. Asa ceva trebuie vazut chiar si numai de dragul inceputului. Pai sa vedem:

Robert si Gabriel, amindoi pe la 20 si ceva de ani, traiesc impreuna. Robert e genul “hetero look”, barbat in casa (adorabila naivitate!) si isi cauta o slujba de manager. Gabriel e nevasta, sta acasa, face exercitii de aerobic cu televizorul, atirna perdele la usa apartamentului ca sa nu intre mustele de la borcanele goale (si probabil murdare) puse de vecina pe jos in casa scarii (Robert injura, aici auzim acel cuvint atit de frecvent si in limba romana), si, cind se plictiseste, isi suna barbatul la birou si il intreaba enervant: Ma iubeeeeesti?

Asta e fundalul. Ceva trebuie sa se intimple. La intrarea blocului stau neonazi cu sticlele de bere, observa si asteapta. (“De ce te ascunzi? Nu ma ascund, mi-e frica.”) Dar nu asta e problema. O fosta prietena care ii facuse curte lui Robert, dar nu reusise pina la urma decit sa se culce cu Gabriel, vine in vizita. Vine de mina cu o fetita care ii spune lui Gabriel: Eu sint Amelia si tu esti tatal meu, haha. Prietena se duce la baie si pare sa fi gresit usa. Cind ajunge pe strada, da telefon: Stii, trebuie neaparat sa-mi caut de lucru, sper sa ma lase sa trec granita, pentru trei luni, poate mai mult, ai grija de Amelia. Bravos natiune. Gabriel are grija de Amelia, Robert face scene, Gabriel face crizulite, parca am mai vazut asta undeva. Dar amindoi se ocupa de copil, nimeni nu se gindeste nici o clipa la altceva. Asta pina cind, eh, pina cind neonazi de la scara blocului isi lasa sticlele de bere și.

Prima impresie: Un film sarac in mijloace de expresie, imagine de calitatea filmelor de acum 30 de ani reconditionate cum o da Domnu’, plin de locuri comune si clisee enervante, cu o poveste care iti da dureri de stomac. A doua: E suficient, stim prea bine despre ce e vorba. Si, ma gindesc eu, trimiterea la deceniile saraciei si comunismului pune o intrebare. Totul arata ca atunci, calitatea filmului e ca atunci, dar stai putin, parca moda e putin altfel, si toata lumea vorbeste la telefoane mobile. Asta e tot ce s-a schimbat intre timp?

Si alta intrebare, pe cit de ieftina, pe atit de irezistibila: Pe cind primul film gay romanesc?



NB Pentru cei care nu inteleg germana, traducerea citatului cu care incepe filmul:

“Daca perversii incep sa demonstreze, trebuie luat ciomagul si ciomagiti.”
“Nu avem voie sa ii lasam sa-si arate fața in public si sa faca reclama la anormalitatea lor.”
Wojcieh Wierzejski, vicepresedintele partidului de guvernamint LPR

S-a dus amorul!

"dar s-a sfirsit! s-a sfirsit! de-acuma cu care amant
te mai impleticesti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul parului tau platinat."

Ma paraseste: A primit o bursa la una din universitatile alea americane la care nu poti decit sa ramii cu gura cascata cind le auzi numele. In spetembrie pleaca, impreuna cu sotul ei. Trei ani de lectii de flaut au fost ca o mare iubire. Stiam ca asa o sa fie. Ma simt ca o amanta parasita.

Vladimir și Estragon

Cel mai greu lucru pe care poti sa-l ai de facut este sa astepti.

Da.

O asociatie fara logica, en attendant Godot. Il asteptam pe Aanonim dis-de-dimineata, la o ora imposibila, ceva gen 6.30, cind de’abia se luminase si numai tulumbele treceau pe strazi si spalau. Trebuie sa va inchipuiti, mersesem o noapte cu trenul ca sa-l astept in fata la Centre Pompidou, fara sa-l fi vazut vreodata. Imi trimisese numai o poza, fara nici o explicatie (“Un pod prea indepratat”) in care un personaj cu tricou rosu (culoarea tricoului se mai vedea de la distanta aia) mergea in echilibru precar, cocotat pe parapetul unui pod d’Avignon. Si personajul nici macar nu era el.

Cu citeva zile inainte sa vin il intrebasem intr-un e-mail:
– La urma urmei, de unde stii ca nu arat ca Jamie Lee Curtis?

Mi-a raspuns meditativ, dar cit de meditativ poti fi in caractere ASCII:
– Ai dreptate, n-am de unde sa stiu.

O întrebare: Homosexualitate și creativitate

Ma intrebam de curind, si daca Mulliganoglu tot aduce vorba, profit de ocazie ca sa pun intrebarea tuturor:

In tarile occidentale, exista o traditie gay in profesarea anumitor meserii de natura pronuntat creativa: de la creatorii de moda pina la frizeri, trecind prin coregrafie, muzica, pictura, istoria artelor, stiintele sociale, asistenta sociala si ce mai poftiti. Vazind Romania de doua ori pe an si fiind prezent cu retinuta moderatiune (sau deloc) in localurile de gen, mi se pare ca barbatii gay sint mult mai putin frecventi in asemenea meserii. In acelasi timp, nu mi se pare insa ca in Bucuresti si orasele mari din Romania ar fi mai putini gays decit in alte parti.

Cum se explica diferenta, daca ea exista cu adevarat?

Muzica

Douazeci de euro de fiecare ca sa-l putem revedea pe Gogoscharski, domnu’ Inginer si cu mine. Colombina venise si ea din aceleasi motive.

Alexander Borodin – Schita de stepa din Asia centrala
Stepa fara sfirsit
Cintec rusesc
Marsul caravanei
Dans oriental

Serghei Rachmaninow – Concertul nr. 2 in do minor pentru pian si orchestra
Moderato – a tempo con passione
Adagio sostenuto (cu finale in pianissimo in care a sunat un telefon)
Allegro scherzando

Piotr Ilici Ceaikowski – Simfonia nr. 6 in si minor “Patetica”
Adagio – Allegro non troppo...
...iar aici mi-am dat seama ca ceva se trezise. Probabil ca si cineva, adica orchestra, dirijorul si mai ales publicul, dar in primul rind ceva. Fara o explicatie logica mi-am amintit de Gogoscharski cind a trebuit sa-l schimb in mijlocul moscheei de la Córdoba, asaltat de miros, enervat ca la doi ani mai purta pampersi, disperat ca pierdeam explicatiile singurului ghid cu adevarat bun pe care il intilnisem in Andalucia in fruntea hoardelor de turisti besmetici. Iar acum statea in mijlocul orchestrei si facea niste gesturi pe care atit de bine le cunosteam si care imi aduceau, inca o data, muzica.



PS Apoi alte citeva bancnote fosnitoare strecurate la secret pentru cheful de dupa, de mine in buzunarul lui sting, de domnu’ Inginer in buzunarul lui drept.

Comingout-ul nostru de fiecare zi, urmare

Simply gay, sau poate ca nu e chiar asa de simplu.

Am scris asa cum ziceam atunci ca o sa scriu. Raspunsul a venit, cu o oarecare intirziere din lipsa de timp, neutru-amabil: Sigur ca da, e o tema interesanta, facem.

Azi am aflat ca S. de fapt nu citise cu atentie descrierea proiectului. Sarise partea de inceput in care apareau cuvintele cheie: gay, homosexual, homofobie, discriminare, integrare sociala. Odata lamurit in ceasul al 13lea, prefera sa nu se bage in asa ceva. (Sigur ca refuzul explicit este argumentat cu totul altfel. Alte puncte de interes, alta politica de cercetare.)

Proiectul se va face pe baza amicala. Intr-o eventuala publicatie romaneasca (desi prefer sa nu public in Romania, dar aici nu e vorba numai de mine), rezultatele vor fi prezentate fara amanunte de context. “Ti-am mai spus si eu de la inceput, Romania inca nu e pregatita pentru o astfel de comunitate.”

Recital Marx. În care Pinocchio își dă în stambă

"ah tanță
cum ai ajuns printre cutiile de rezonanță..."

De vina’i numai primavara: Pinocchio isi da in stamba, permitindu-si sa faca un lucru de care n-are habar: Sa scrie o cronica muzicala. Be warned!

Domnul Marx nu are barba tepos-burzuluita si nu compune utopii sociale. El interpreteaza, si singura lui utopie este poate aceea de a face publicul intreg, pina la unu, sa simta si sa inteleaga fiecare nota si fiecare acord. Si uneori chiar reuseste. A cintat sonata a cincea de Skrjabin, aceea intr-o singura parte si care de fapt nu mai e sonata, apoi Fantezia in do minor de Mozart, in care nu am auzit pian si floricele, ci tenebre si statui invitate la cina. Apoi Gaspard de la nuit de Ravel, amintindu-mi de paraskevidekatriafobia dragului de Dragos si de ondinismul din dictionarul de psihiatrie clinica, dintr-unul din cele doua capitole intinse pe zeci si zeci de pagini: fobii si perversiuni sexuale. Dupa pauza, domnul Marx a cintat Fantezia in do major de Schumann (la partea intiia cu indicatia Durchaus phantastisch und ledenschaftlich vorzutragen, de cintat cit se poate de fantastic si plin de pasiune). Am aflat apoi ultima bîrfa mondena, dupa care Johannes nu de Clara ar fi fost indragostit, ci de Robert insusi, pentru ca altfel de ce nu s-a insurat cu ea dupa moartea sotului: dezvaluiri zguduitoare.

Asa cum se cuvine unui asemenea concert, intreaga sala a fost plina de pasiuni mai mici si mai mari. Walter si Robert erau ca de obicei nelipsiti. Walter, proaspat refacut dupa operatia la coloana, il sorbea din ochi cu veche pasiune pe domnul Marx. Robert avea o privire amical-neutra, care arata a multa intelegere si oboseala rabdatoare. Poate si un fel de privire in oglinda, intr-unul din acele momente in care iti descoperi un rid nou pe fata si le anticipezi pe urmatoarele. Pe linga ei, vecinul Thomas Doi, ducindu-i dorul lui... Cinee? intreba domnu’ Inginer, cam tare de urechi. ..., repeta Thomas Doi soptind cu o privire rugatoare. Ah, Jean-Noel, intelese domnu’ Inginer in gura mare, a fost la noi la cafea weekendul trecut, stai sa vezi... Hm, comenta Pinocchio mai tirziu, in drum spre Deutsche Eiche, dupa ce Thomas Doi isi luase ramas bun si se indreptase spre bicicleta parcata dupa colt, poftim: Dumnealui seful de personal care crede ca stie tot si intelege tot, acasa ca si la servici, si se mira cind vede camionul in fata casei. Jean-Noel, zice, e un camion in fata casei, stii cumva ce-i cu el? Da, zice Jean-Noel, ma mut. Cum asa, te muti? Ma mut; ti-am spus ca asa nu mai pot sa traiesc cu tine. Dar Jean-Noel, eu te iubesc, te iubesc, mai da-mi putin timp, trei luni! trei saptamini!! trei zile!!! Ai avut trei ani, spune Jean-Noel deschizind usa blindata si lasind sa intre doi hamali cu statura de halterofili.

Domnul Marx avea sa ne povesteasca mai tirziu, in miez de noapte, la Deutsche Eiche, intre doua imbucaturi de chili con carne (mincarea din avionul de la Rio fusese insuficienta), despre cele doua lesbiene auditoare care il intrebasera, in mijlocul sesiunii de felicitari si multumiri (si respectiv in locul acelorasi), in stereo: Aparatul dumneavoastra de inregistrare... e bun? Domnul Marx: Daa, e bun. Unul din cei trei Matthias prezenti, anume pianistul, care statuse in timpul concertului la distanta minima de acel aparat, avea sa completeze relatarea cu o descriere fidela a sunetului cu care vesta lui de piele neagra se dezlipea de spatarul scaunului in timpul pauzelor de expresie tensionate artistic.

Apoi, pentru ca Matthias nu era singurul venit la concert in montura de piele, domnu’ Inginer avea sa-si aminteasca despre fantezia unui vechi prieten care ii povestea odata plin de dor si cu mare amor: “Ah draga, si n-ai tu idee ce chef am de un tip din ala dur, care sa ma ia de guler, sa ma dezbrace, sa ma arunce intr-un colt si sa mi-o traga, uite-asa, uite-asa... Si stii, atunci ma duc intr-unul din barurile alea cu tipi imbracati in piele, il agat pe unu’ cu uite’asa niste umeri, il iau acasa – si el ce face?! Isi da jos pantalonii de piele, se aseaza rascacarat pe burta in pat, si zbiara: Trage-mi-o! Trage-mi-o! Intelegi? Eu nu mai suport asa ceva, draga, nu mai suport...”

Si pentru ca de recital era vorba, recitalul a fost frumos. Asa cum era si de asteptat din partea unui profesor de la Conservator.

Principiul Ivan Turbincă: Un experiment

Nu vi se pare ca Alex Leo Seban are ceva diabolic? Ma refer, mai exact, la personajul care scrie pe diverse bloguri sub numele “als”; daca asemanarea artefactului cu personajul real este intimplatoare sau nu, asta intereseaza prea putin pentru experimentul de fata. Si o alta precizare: Cind spun “ceva diabolic”, sigur ca doresc sa ii fac un compliment, dar, pe de alta parte, nu la un Lucifer cu ochi negri stralucitori si genial in rautate ma gindesc, ci mai degraba la un rau omniprezent, cum ar fi vecinul de metrou care maninca doughnut linga tine la ora de virf sau la personajul anonim care iti umple cutia de scrisori cu reclame stupide.

Imi imaginez ca asta (si nu Lucifer, Talpa Iadului si alte entitati de mare calibru) este genul de draci pe care i-a poftit Ivan in turbinca lui, ca apoi sa-i altoiasca si sa le dea drumul in lumea larga. Dar atentie, a fost o greseala: E drept ca Ivan a curatat acea casa, dar a murdarit o lume intreaga trimitind dracii care incotro. Dracii ar fi trebuit sa ramina pe loc, ca un rau necesar, cunoscut si ocolit de oricine. Asta ar fi salvat restul lumii.

Aplicind acelasi principiu (si nu a fost singurul principiu pe care l-am aplicat acolo, dar despre celelalte cu alta ocazie), am permis pe blogul meu balacareala reciproca a citorva personaje de altfel fiecare valoros in felul lui, dar incompatibil unul cu celalalt. Pina la un punct, principiul Turbincii functioneaza, restul blogului, poate chiar si alte bloguri in acelasi timp, fiind iertate de interventiile domnului Serban. Dar exista si punctul despre care vorbeam deunazi, in care Pinocchio isi pierde rabdarea stoica si cedeaza altora onoarea de a salva blogosfera de bîntuieli alseniene.

Mai intii, Pinocchio va ofera o informatie: Blogul pe nume alexleoserban.blogspot.com nu exista, respectiv nu este inca folosit. De comun acord cu domnu’ Inginer, Pinocchio considera ca acest blog se poate materializa intr-o scena ideala a tuturor manifestarilor româno-blogosferice sau -cubice legate de artefactul ALS.

Si acum experimentul: Dorim sa vedem – folosesc pluralul convins fiind ca pe multi ii va interesa rezultatul – cit dureaza pina cind:
a) numitul blog va fi rezervat;
b) vor aparea primul posting si primele replici;
c) procesul se va extinde la alte bloguri cu nume similare (alex-leo-serban, als etc.) cazate la diversi provideri (blogspot.com, wordpress.com);
d) si, per total, care va fi scorul ALS vs. restul blogosferei, adica cine cite bloguri va rezerva si cite din bloguri vor fi favorabile respectiv neutre domnului Serban.

Este ora 13:00 GMT, duminica, 15 martie 2009. Pe locuri, fiti gata, start!

La fereastra casei mele...

Ce este un blog? Domnul Manolescu explică

Am gasit o mica dar extrem de interesanta cuvintare a domnului Manolescu, pe care v-o recomand. Ma refer la a doua intrebare, cea care era cit pe’aci sa fie uitata :-) De altfel cele doua intrebari sint bine legate una de alta, chiar daca nu asta o fi fost intentia.

Cu multumiri Teroristei.

Heisenberg, al doilea

Nu putem cunoaste cu certitudine in acelasi timp pozitia si impulsul unei particule si, prin analogie, incertitudinea nu se poate reduce printr-un chestionar. Pentru ca iata, din cei 45 care au raspuns metacomunicativ intrebarii “Ancussa, tu esti pussin peltica?”, aproape jumatate (22) au hohotit si chicotit, iar fix o cincime (9) mi-au oferit napolitane. Treimea care ma considera impertinent n-ar fi fost nici o problema daca Oblia calatoare n-ar fi optat pentru toate trele: si chicoteala, si impertinenssa, si napolitana, toate in acelasi timp. Eu ce sa mai cred?

`I can't believe THAT!' said Alice.
`Can't you?' the Queen said in a pitying tone. `Try again: draw a long breath, and shut your eyes.'
Alice laughed. `There's no use trying,' she said: `one CAN'T believe impossible things.'
`I daresay you haven't had much practice,' said the Queen. `When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I've believed as many as six impossible things before breakfast.

Chiar asa, totul este o chestiune de exercitiu. Inchide ochii, respira adinc si gindeste-te:

A fost o obraznicie.
(Sau poate ca nu.)
A fost un banc bun.
(Sau poate ca n-a distrat pe nimeni.)
Ancussa e Anca Tudor.
(Sau cu totul altcineva.)
In orice caz, a fost o obraznicie sa sterg atitea comentarii pe blogul meu.
(Sau poate doar un act de igiena.)
Metroul va intra din nou in greva saptamina viitoare.
(Dar voi ajunge la birou cu masina, si fara urma de intirziere.)
La Bucuresti voi ajunge cu siguranta, asta se stie.
Concediu voi face acasa, intr-o primavara superba.
(Daca nu vom pleca nicaieri. Si daca.)
Si voi fi cu domnu’ Inginer impreuna.
(Daca nu va trebui sa lucreze.)
O sa-si gaseasca o slujba aproape de casa.
(Adica la mai putin de 600 km.)
Va lucra acolo.
(Sau dincolo.)

Inviorat de aceasta gimnastica de dimineata (1, 2, 1, 2, 1, 2) ma voi apropia de Cristian si ii voi spune: Stii, mi se intimpla rar asa ceva, sa spun ceva intr-o doara, cineva sa se simta jignit, apoi sa am senzatia ca orice altceva as spune, voi fi privit la un tilhar la drumul mare. Räuber Hotzenplotz. Crede-ma ca n-am vrut sa fiu impertinent, acru, obraznic, n-am vrut sa tilharesc pe nimeni. Niciodata si pe nici un blog. Imi place blogul tau chiar daca nu pot sa vorbesc despre, hm, stii tu ce.

Apoi il voi pupa dulce pe virful nasului. Asta, cel putin, va fi o certitudine.

De ce nu dorm eu noaptea

De fraier, in primul rind.

Si in al doilea... sa rasfoim niscaiva mailuri.

Ma bucur ca [Pinocchio] in mailul de azi semnalizeaza ca este de acord cu articolul. @ [Pinocchio]: Multumim pentru exemplele numeroase despre conotatia negativa a lui “Yes we can” in Internet. Mda, de cind oricine poate sa publice orice in Internet...

Era vorba exact de exemplele si de discutia de aici. Si ce semnaliza Pinocchio? Pinocchio nu semnaliza nimic. Pinocchio spunea clar si raspicat ca nu este de acord cu articolul.

Ceva mai tirziu (mai exact ieri) si intr-o alta chestiune (era vorba de titlul aceleiasi carti, formulat provizoriu la aproximativ o jumatate de metru in Times New Roman 12), acelasi domn:

Sa fiu sincer? Titlul propus de tine [urmeaza titlul de o lungime obisnuita] il gasesc fad, lipsit de har si total conformist. Cred ca ne putem permite macar in volumul jubiliar sa provocam si sa stimulam spiritul critic al cititorilor. Sper ca sinceritatea mea sa nu faca probleme nimanui.

Sa mai spunem ca facusem cam pentru a saptea oara acele observatii asupra titlului, dupa ce primele sase observatii fusesera tratate cu un zimbet condescendent si ignorate. Cit despre sinceritatea cu care spera dumnealui sa nu creeze probleme... pare sa fie aceeasi cu care imi multumea in primul mail citat pentru semnalul de acord. Am spulberat cuiva iluziile despre sinceritatea poporului german? As da dovada de acelasi gen de sinceritate daca as spune ca imi pare rau.

Ah, probleme? Nu este nici o problema: Munca patriotica (pentru ca, da, de o activitate neplatita era vorba aici) pot sa fac si in alta parte. Wtf.

Heisenberg

Sa trecem acum de la Urmuz la Heisenberg. Ceea ce intr-o parte e absurd, in cealalta e incert.

Cunoasteti expresia „printre altele“? Se foloseste in Germania combinata cu diverse interdictii: Este interzis, printre altele, focul in padure, tropaitul pe linga carare, demolatul musuroaielor de furnici.

Habar n-am, printre altele: Cind va avea domnu' Inginer o slujba noua, cind va putea sa ia conced, cind vom putea pleca si ce vom face atunci. Tare as fi vrut sa mergem in Andaluzia, pe urmele lui Madelin, pentru vreo doua saptamini in primavara. Apoi, dupa ce m-am lamurit ca nu se poate, tare as fi vrut sa vin in Romania mai devreme si sa stau mai mult. Am dat chix. Habar n-am ce voi face in saptaminile urmatore.

Are cineva o propunere?

Chix

O voce de dama binedispusa: Bine ati venit la Lusthansa*)! Daca doriti informatii despre cutare, apasati tasta 1. Pentru orice altceva, pur si simplu asteptati la telefon.
[Muzica saltareata.]

O voce de barbat sictirit: Buna ziua cu Lasthansa*), cu ce va pot fi de folos?
Eu: Blblblblblbl blublu.
El: Va rog sa-mi dati codul de rezervare.
Eu: Wrdlbrnft.
El: E gresit.
Eu: WrdlBrnft.
El: Si asta e gresit.
Eu: WrdlBBBrnft.
El: Si asta e gresit, ah ba nu. Si cind vreti sa plecati la Bucuresti?
Eu: Trulp.
El: Imi pare rau, nu mai avem locuri in clasa dumneavoastra de pret. Doriti in alta zi?
Eu: Trulp trulp.
El: Nici aici nu mai avem.
Eu: Trulp trulp trulp.
El: Nu mai avem deloc.
Eu: Grmppf tk?
El: Nu stiu daca pot sa va schimb clasa de pret, ma interesez pentru dumneavoastra.
[Muzica saltareata.]
El: Bine v-am regasit la Listhansa*) M-am interesat pentru dumneavoastra, pot sa va schimb clasa de pret.
Eu: Ooooh.
El: Va costa 50 de euro taxa de modificare, plus... un moment... [hîrjîieli si clampanituri] plus 300 de euro diferenta de clasa.
Eu: Mtamtamt pzd.
El: Ah, nu doriti? Hm. Atunci va refac rezervarea initiala.
Eu: Grmpf.
El: Cu placere. La revedere cu Losthansa*)

*) Pinocchio, persoana discreta si impartiala, nu va divulga in nici un caz si sub nici o forma numele real al companiei de transporturi aeriene in cauza.

Altă restanță: De ce rîd

Pe ziua de azi mai si ridem putin. Pentru ca asta e viata, pentru ca risul ascunde si vindeca multe, pentru ca, pentru ca.

Lorena mi-a dat mai demult o leapsa care ma onoreaza (“...unui baiat care în mod sigur va face o promovare dezinteresata, deci obiectiva: Ma refer la Domnu’ Inginer.”), dar nici eu, si cu atit mai putin domnu’ Inginer (hihihi) nu am reusit inca sa raspundem. O facem acum cu toata constiinciozitatea.

Zice dumneai Lorena, sau cel putin asa o interpretez eu: Sa bîntuim si sa dam iama prin blogosfera si sa citam aici ce ne place mai tare. Iata:

Pre multi voi surprinde, dar cind ma gindesc la asa ceva, primul lucru care imi vine in minte e un post al Andressei, gasit la vremea respectiva in topul lui Monsoux. Nu numai ca nu l-am uitat pina acum, dar de cite ori imi aduc aminte de el ma pufneste irezistibil risul. Face onoare blogosferei prin scurtimea textului, compensata prin lungimea titlului. Iar sursa continutului este, se intelege, savuros de tipica.

Din blogul meu de inima, Dulcea Mahala (chiar daca Vlad si cu mine ne referim de fapt la mahalale usor diferite, a lui fiind mai dulce in prezentare, a mea mai amaruie, dar ambele la fel de bucurestene) ma dau in vint dupa hîrciogii croque-mort, la care hohotele homerice ale mele si ale lui Monsoux s-au impletit desigur cu ale celorlalti mahalagii. (Ah, si cine il identifica odata pe Monsoux cu domnu’ Inginer? Nu mai stiu, dar si pe chestia asta m-am amuzat copios.)

De mult m-am declarat ‘patafizician convins (observati apostrophul), drept care unul din posturile mele preferate este opera Ioanei Dark a lu’ Noe. Si aici apreciez in mod special specificul blogosferic: A fost un concurs, dar modestia ma impiedica sa amintesc cine l-a cistigat. (Hehe.)

Pour la bonne bouche, Seraiul. Oscilez: De o parte cucoana pe care (poate) o stringeau pantofii. De cealalta, domnul Serge Plantureux. Ambii mi-au stimulat imaginatia si mai ales spiritul inchizitor. Si asa i-am descoperit in primul posting, ca intr-un film de Antonioni, pe cei doi barbati très chic care mergeau brat la brat, iar in al doilea locatia exacta a celebrei librarii, aflata adorabil la intersectia a doua strazi pariziene cu nume mignone. Daca prima data am insinuat numai o poveste ramasa mai mult sau mai putin neobservata, a doua oara am dat explicatii si argumente concrete pentru care Zaza mi-a promis o razbunare pe care, eeh, o mai asteptam cu interes si in ziua de azi.

In mod logic, leapsa merge mai departe la cei trei autori numiti mai sus. In ordinea lor quasialeatorie: Andressa, Vlad, Simina si Zaza.

Fără titlu

– E frumos, nu-i așa, madam Françoise, să vezi niște băieți tineri care nu țin la viață? spunea grădinarul ca să o ațîțe.
Nu glăsuise în zadar.
– Să nu ții la viață? La ce să mai ținem atunci, dacă nu la viață, singurul dar pe care bunul Dumnezeu nu-l face niciodată de două ori. Din păcate e totuși adevărat că ei nu țin la viață!

Citeam asta aseara. Si mai citeam, alaturi de penibilitatile dintr-o discutie de pe blogul meu, sterse intre timp, unul din putinele mailuri de la verisoara mea: Bogdan, cel despre care scriam aici, a murit zilele astea. Intr-un accident de masina, la plecarea in concediu, in drum spre Austria. Avea 34 de ani, familie si copil mic.

Oameni buni, nu mai invatati odata sa conduceti?
Nu mai invatati odata sa traiti?

O restanță: De ce zîmbesc

Pentru ca zilele astea evenimentele s-au bulversat intr-atita incit mor dorul concediului si de invidie pe Madelin cu beletul ei de voe, am tot aminat sa raspund la leapsa Annamariei. (Lorena ma tem ca mai trebuie sa astepte un pic.). Raspund acum:

Da, copiii ma fac sa zimbesc. Exista o scena cu Andrej si vestitele lui urechi, pe care am descris-o mai demult. Este in continuare cea mai vesela scena pe care am vazut-o vreodata. (Si tare ma intreb daca a observat si apreciat cineva cacofonia artistica din paragraful al doilea.)

De-asta zimbesc in general. Si cind, unde si de ce am zimbit in special, in ultima vreme: La povestea cu Ancussa a aparut din senin si a comentat pe un ton perfect amical Anca Tudor, care imi place sa cred ca este chiar Ancussa in persoana.

Ah, era sa uit: Leapsa merge mai departe la Vlad, Vlad, si... da, la Vlad, ca tot ii e lehamite. sa-si aduca aminte sa zimbeasca putin.

Pentru Sorin

In seara asta, la ora 21:22, se implinesc exact 32 de ani.

Imi amintesc.

Azi după-masă

– Nu sînt cu adevarat aici, i-am spus intinzindu-ma pe canapea. Mi-a zîmbit sibilinic si s-a urcat cu genunchii peste mine, apoi mi-a innodat bratele la spate. Am inchis ochii, incercind sa nu ma mai gindesc la nimic. M-a deznodat, apoi a inceput sa traga de bratul sting. Ceva mi-a adus aminte de torturile medievale.

– Au, am spus, nu foarte convins.

– Nu stiu ce inseamna, mi-a raspuns, punindu-ma sa înot pe uscat. Apoi a luat sticla cu gel si mi-a minjit umarul. Era rece si lipicios. Am inchis iarasi ochii, simtind cum plimba capul cu ultrasunete pe suprafata lubrifiata. Intr-un tirziu, am spus ca prin vis:

– Da, acum sînt aici.

Exact in secunda aia a sunat ceasul. M-a sters de gel cu niste servetele aspre, apoi am inceput sa ma imbrac: ametit si fara nici un chef.

Hahaha! (Ce obrăznicie!)

Avind azi o mica discutie pe un blog de altfel tare drag mie, mi-am adus aminte de o alta, de acum vreo saptamina sau doua, care habar nu mai am daca a fost tot acolo sau in alta parte. Si sint tare curios sa aflu, spuneti-mi:

Daca eu scriu (!) cuiva care semneaza Ancussa intrebarea: “Ancussa, tu esti pussin peltica?”, voua ce impresie va face chestia asta? E o dovada de humor? O obraznicie? Sau nimic, adica o replica oarecare, pe care toata lumea o uita in mai putin de zece secunde?

Votati, ca de obicei, in coltul din dreapta-sus. Merci d’avance!

Noutăți la Hauskonzert

Astazi am reusit sa inregistrez si ultima parte din duetul de Stamitz – cu dedicatie speciala pentru April ;-) Draga April, te rog foarte mult sa asculti numai muzica (nu si cum bat eu din picior in ritm de marseilleza). Iar acum incep sa studiez sonata de Bach in mi bemol major. Si imi dau seama cit de mult mi-a lipsit muzica lui Bach in ultima vreme! (Nu, nu promit ca o pun pe blog.)

Ah, dar in alta ordine de idei... sa trecem la postul urmator.

Mărțișor

Exact la timp, a inflorit in gradina mea cea noua primul trandafir, pe nume Amadeus. Vi-l ofer.

La mănăstire

Iertata fie-mi absenta si tacerea: Am fost la manastire, adica aici, unde bine stim ca nu se vorbeste. (Nu ca n-as fi avut acces la Internet ;-)