La Viena a facut o impresie darîmatoare, ce pacat ca sarcina era cu un numar prea mare pentru el. Ca si pentru toti ceilalti candidati de altfel. Dar v-am retinut, Herr Diplomingenieur, situatia se poate schimba peste noapte.
La Dessau s-au hotarit sa nu-l treaca de preselectie, fara motive speciale. Nici eu nu te-as fi trecut, i-am spus, povestea vietii tale nu m-ar fi convins ca esti gata sa te muti acolo cu catel cu purcel. Cu atit mai mult cu cit nu se stie cine sint catelul si purcelul.
Ce ar fi trebuit sa povestesc despre viata mea? m-a intrebat domnu’ Inginer.
Mda, ce ar fi trebuit.
30 aprilie 2009
29 aprilie 2009
Istoria se repetă
Nu mai stiu exact cum, dar la un moment dat ceva a facut clic si mi-am adus aminte. Peste tipul asta de personalitate am dat atit in comitetul editorial, cit si in vechile povesti cu Madama Picante, aici si aici. Problema este descrisa perfect in carte (exista si o traducere germana), am citit-o si inteles-o la vremea respectiva, iar cind am ajuns pentru a doua oare in aceeasi situatie...Mai intii, colega cu “Yes we can” era o histrionica. Ideal ar fi fost sa recunosc asta de la bun inceput, dar. Semnalele erau clare: Complexe de inferioritate pe care incearca sa le mascheze prin joc de scena. Spre deosebire de Madama Picante, jocul de scena al Obamei nu ii antrena formele feminine, componenta sexuala era subtila si implicita, in schimb punea in scena cu mult simt dramatic comedia relatiilor si a aranjamentelor de culise. Tema putea sa fie oricare alta, importanta e inscenarea, lovitura de teatru.
Asa cum scrie la carte, atunci cind nu-ti convine tema, este o greseala sa incerci sa lamuresti lucrurile printr-o discutie la obiect. Histrionicul va raspunde cu complexul lui de inferioritate si cu ceea ce stie mai bine: inscenarea dramatica. Va deveni si mai teatral, problema ramine aceeasi, tu continui cu critica la obiect, complexul creste, teatrul continua sa se amplifice, problema ramine aceeasi etc. Inaintea discutiei la obiect, trebuie lamurita relatia dintre cei doi, si pentru asta trebuie compensat in primul rind complexul de inferioritate: laudat, laudat, laudat... si asta din timp. Al naibii de greu, altfel n-ar fi personalitate dificila.
Iar lucrurile au devenit inca si mai complicate din momentul in care Obameasa s-a intilnit cu D., seful comitetului, care, asa cum se vede in diversele lui mesaje, are si el doza lui (considerabila) de histrionism. Din cinci persoane, una era proaspat venita (basca axata profesional pe diversitate), alta era atit de aeriana (i.e. cufundata in ale stiintei) incit nici n-a sesizat parafraza dupa “Yes we can”. Ramin trei: Obameasa, D. si eu. Primii doi se coalizeaza, eu ramin singur. Solutia e clara si – sa ne mai miram? – coincide cu cea sugerata de cei doi autori ai “Personalitatilor dificile”.
Si-am incalecat pe’o sa in modul cel mai politically correct cu putinta, aratind astfel cum o femeie si un barbat pot, in egala masura, sa fie histrionici. Voilà.
28 aprilie 2009
Pinocchio se enervează
Ceea ce a inceput cu un spam de altfel nevinovat dar tipic pentru o anume mentalitate – si cu citeva chicoteli – a ajuns pina la urma la punctul in care lui Pinocchio i-a sarit țandăra. Lumea nu pare sa fi inteles prea bine de ce; nici macar Pinocchio insusi. Totusi, dupa o reflectie corespunzatoare, gasim urmatoarea explicatie, asezind situatiile si gradele de enervare pe un fel de scara Richter, care stim de unde incepe, nu si unde se termina. Zice Pinocchio:
Gradul 1: Cineva vine cu un deget aratator lung si ascutit. Tu trebuie sa faci asa. Cum, n-ai facut asa? Vai dar te credeam mai. (Mai binecrescut, mai amabil, mai destept, mai cult, mai integru, mai corect politic, si alte maiuri interschimbabile.)
Gradul 2: Am avut intotdeauna prietene cu care am reusit nu numai sa ma inteleg foarte bine, ci si sa comunic la un nivel profund. Din cind in cind a venit cineva tot cu un deget din ala si a spus: Hehe, schmechere, las’ ca stiu eu ce urmaresti tu de fapt. Cum ca adica stim noi ca vraja asta spirituala e numai un pretext, adevaratul scop este [si aici oftez din adincul rarunchilor, nu imi face nici o placere sa scriu inca o data cuvintul ala, dar sint atit de optimist incit cred ca se intelege si asa]. Si, atentie: “las’ ca stim noi ca” este un repros fatarnic. Sub masca nemultumirii se ascunde indemnul la conformitate: Tu trebuie sa faci asa.
Gradul 3: Am fost intotdeauna un copil cuminte si am facut ceea ce mi s-a spus, inclusiv familia traditionala, atita timp cit a mers. Si mi-am vazut cu constiinciozitate de ea, fara terte persoane, care, la drept vorbind, nu ar fi pus cine stie ce probleme organizatorice. Nu a fost usor, dar m-am straduit. Si, in conditiile astea, la cele – stati putin, ca pot sa va dau cifra exacta – trei, exact trei persoane de sex feminin cu care am avut niste conversatii pe cit de lungi si de placute, pe atit de platonice, in 12 ani de casnicie, am avut parte de acelasi deget lung si ascutit. Insa Colombina, inainte sa ajunga la concluzia “las’ ca stiu eu ca [asa sint toti barbatii]” mi-a servit furtuna conjugala clasica de care avusesem naivitatea sa cred ca m-ar scuti simpla corectitudine si fidelitate.
Gradul 1 de enervare este modest, unul din acele cutremure despre care afli la radio si dai din umeri. Situatia clasica in care cineva intra in rolul – mai mult sau mai putin indreptatit – de mamatatabunicainvatatoare si iti da brînci, automat si complementar, in rolul de copil mic si prost. Gradul 2 este cutremurul despre care astepti sa auzi la radio si te intrebi de ce intirzie stirea. Include situatia de la gradul 1, plus sentimentul mînjirii unor lucruri curate. In fine, gradul 3 include tot ce tine de gradul 2, plus un puternic sentiment al nedreptatii: 4 martie 77.
Am putea numi prima situatie normativitate, a doua heteronormativitate, iar pe a treia n-o mai numim in nici un fel, e scandal pur si simplu. Fiind vorba de una din temele principale ale proiectului pinKpong, va poftesc sa comentati aici.
Gradul 1: Cineva vine cu un deget aratator lung si ascutit. Tu trebuie sa faci asa. Cum, n-ai facut asa? Vai dar te credeam mai. (Mai binecrescut, mai amabil, mai destept, mai cult, mai integru, mai corect politic, si alte maiuri interschimbabile.)
Gradul 2: Am avut intotdeauna prietene cu care am reusit nu numai sa ma inteleg foarte bine, ci si sa comunic la un nivel profund. Din cind in cind a venit cineva tot cu un deget din ala si a spus: Hehe, schmechere, las’ ca stiu eu ce urmaresti tu de fapt. Cum ca adica stim noi ca vraja asta spirituala e numai un pretext, adevaratul scop este [si aici oftez din adincul rarunchilor, nu imi face nici o placere sa scriu inca o data cuvintul ala, dar sint atit de optimist incit cred ca se intelege si asa]. Si, atentie: “las’ ca stim noi ca” este un repros fatarnic. Sub masca nemultumirii se ascunde indemnul la conformitate: Tu trebuie sa faci asa.
Gradul 3: Am fost intotdeauna un copil cuminte si am facut ceea ce mi s-a spus, inclusiv familia traditionala, atita timp cit a mers. Si mi-am vazut cu constiinciozitate de ea, fara terte persoane, care, la drept vorbind, nu ar fi pus cine stie ce probleme organizatorice. Nu a fost usor, dar m-am straduit. Si, in conditiile astea, la cele – stati putin, ca pot sa va dau cifra exacta – trei, exact trei persoane de sex feminin cu care am avut niste conversatii pe cit de lungi si de placute, pe atit de platonice, in 12 ani de casnicie, am avut parte de acelasi deget lung si ascutit. Insa Colombina, inainte sa ajunga la concluzia “las’ ca stiu eu ca [asa sint toti barbatii]” mi-a servit furtuna conjugala clasica de care avusesem naivitatea sa cred ca m-ar scuti simpla corectitudine si fidelitate.
Gradul 1 de enervare este modest, unul din acele cutremure despre care afli la radio si dai din umeri. Situatia clasica in care cineva intra in rolul – mai mult sau mai putin indreptatit – de mamatatabunicainvatatoare si iti da brînci, automat si complementar, in rolul de copil mic si prost. Gradul 2 este cutremurul despre care astepti sa auzi la radio si te intrebi de ce intirzie stirea. Include situatia de la gradul 1, plus sentimentul mînjirii unor lucruri curate. In fine, gradul 3 include tot ce tine de gradul 2, plus un puternic sentiment al nedreptatii: 4 martie 77.
Am putea numi prima situatie normativitate, a doua heteronormativitate, iar pe a treia n-o mai numim in nici un fel, e scandal pur si simplu. Fiind vorba de una din temele principale ale proiectului pinKpong, va poftesc sa comentati aici.
27 aprilie 2009
LOLing
Azi de dimineata, in pragul unei discutii eroicomicosatirice, gasii printre comentarii urmatoarea intrebare:
salut... nu e spam... faci schimb de link-uri?
Intr-un moment de avint comunicativ i-as fi explicat domnului Bolog ca linkurile din cele trei sectiuni ale blogrollului meu sint acolo pe cu totul alte criterii decit schimbul in natura. Dispozitia mea momentana fiind insa predominant meditativa (stare din care nici macar cafeaua-bomba de dupa masa nu a reusit a ma extrage), dadui clic si facui ochii mari. Tema zilei: De ce poarta femeile chiloti tanga. Pe primul loc in blogrollul oferit: Despre Pizde, cu majuscula. Ma dusei imediat cu gindul la un post mai vechi si verificai statistica: Nu, cuvintul cu pricina nu figura printre keywords. Ce pacat.
Cu moderat regret trebuie sa-i comunic pe aceasta cale domnului Bolog ca tema propusa nu face obiectul intereselor mele. Iar daca nu stie asta, atunci mesajul dumnealui se incadreaza in modul cel mai natural cu putinta la categoria spam.
LATER EDIT: Iata un articol al Klárei pentru care am aplaudat furtunos.
salut... nu e spam... faci schimb de link-uri?
Intr-un moment de avint comunicativ i-as fi explicat domnului Bolog ca linkurile din cele trei sectiuni ale blogrollului meu sint acolo pe cu totul alte criterii decit schimbul in natura. Dispozitia mea momentana fiind insa predominant meditativa (stare din care nici macar cafeaua-bomba de dupa masa nu a reusit a ma extrage), dadui clic si facui ochii mari. Tema zilei: De ce poarta femeile chiloti tanga. Pe primul loc in blogrollul oferit: Despre Pizde, cu majuscula. Ma dusei imediat cu gindul la un post mai vechi si verificai statistica: Nu, cuvintul cu pricina nu figura printre keywords. Ce pacat.
Cu moderat regret trebuie sa-i comunic pe aceasta cale domnului Bolog ca tema propusa nu face obiectul intereselor mele. Iar daca nu stie asta, atunci mesajul dumnealui se incadreaza in modul cel mai natural cu putinta la categoria spam.
LATER EDIT: Iata un articol al Klárei pentru care am aplaudat furtunos.
26 aprilie 2009
Răspuns la scrisoarea de adio
O scrisoare de adio care primeste raspuns: Asta este, ca in bancul cu papagalul jumulit, o faza care trebuie comentata.
Povestea a inceput aici, cu un slogan electoral, a escaladat acolo, prin intransigenta mea revolutionara, a atins un apogeu pe care, cu toata anonimitatea, ma jenez sa-l reproduc aici, si s-a calmat, asa cum era de asteptat, odata cu incheierea lucrarilor. Cartea odata trimisa la tipografie, aseara mi-am luat adio. M-am gindit o vreme daca sa dau vreun motiv; domnu’ Inginer a zis ca trebuie. No, pai daca-i musai: Am observat ca parerile noastre sint atit de diferite, incit, oricit am iubi diversitatea, cu greu vom putea ajunge la consens. Bei aller Liebe zur Diversität inseamna indeobste ca noi sustinem sus si tare ca o iubim (pe ea, Diversitatea, Miss PC), dar practica arata putin altfel. Ah da, in plus doresc sa ma concentrez in urmatoarea vreme asupra publicatiilor si proiectelor proprii.
Àdio, mă.
De dimineata ma astepta, prompt, raspunsul:
Draga P.,
cu surprindere – si imens regret – am primit mesajul tau.
Nu ma indoiesc ca l-a primit. Mic exercitiu pregatitor de logica corporatista: Cineva face, sa zicem, trei afirmatii intr-una singura (sint surprins, regret, am primit), iar interlocutorul raspunde afirmativ la una din ele. Ignorarea celorlalte doua este si ea, tot un raspuns – negativ. Repet didactic: Nu ma indoiesc ca D. a primit mesajul meu. Mai departe:
Iti multumesc – fara indoiala in numele intregului comitet editorial – din toata inima pentru angajamentul tau exemplar din anii trecuti! Recenziile tale au fost intotdeauna competente si au contribuit la dezvoltarea pe mai departe a lucrarilor publicate si a intregii serii editoriale.
O asemenea pastila o lasi o vreme sa ti se topeasca pe limba ca sa-i savurezi aroma. “Intotdeauna competente”, in original stets qualifiziert. Oscilez intre diagnosticul de deformatie profesionala si cel de saracie stilistica congenitala. Daca as fi fost angajatul lui, la incheierea relatiei de munca ar fi trebuit sa-mi dea o recomandare scrisa care ar fi sunat ca mai sus. OK, cel putin n-a scris ca am fost stets bemüht, meine Aufgaben zu erfüllen, adica ca m-am straduit in permanenta sa imi indeplinesc sarcinile. (Observati si aici ignorarea finalitatii.) That’s a mercy anyhow.
Este tipic pentru tine ca, in ciuda deciziei de a ne parasi, iti tii cuvintul si ramii la dispozitie pentru recenzia manuscrisului promis. Si pentru asta iti multumim din suflet.
C’o fi bine, c’o fi rau: e tipic. La primele paragrafe am avut permanent (stets) o senzatie de epitaf. Dar daca le-am ramas o vreme la dispozitie, asta inseamna ca totusi n-am murit; iata un lucru cit se poate de util. Mor insa de curiozitate daca o sa-mi trimita manuscrisul sa-l recenzez.Daca o face
Nu numai profesional, ci si personal regret incheierea colaborarii noastre: Dupa anii pe care i-am petrecut impreuna in München, m-am bucurat intotdeauna sa ne reintilnim prin diverse alte locuri din Germania, Austria sau Elvetia si sa petrecem cite o seara placuta impreuna. Iata de ce ma bucur totusi ca ne vom reintilni la Berlin.
In anii pe care i-am petrecut impreuna in München ne-am intilnit pe culoare sau prin birouri de citeva ori. Caci cetateni ai lumii sintem si nimic din ceea ce e lumesc nu ne este strain. Amin.
Inca o data multumiri pentru colaborare
cu salutari si urari de bine,
D.
Si’nc-o data, mai baieti: Aici lipseste ceva, anume aprecierea despre colaborarea mea la volumul cu pricina. Carevasazica la toate celelalte manuscrise recenziile mele i-au dat pe toti pe spate cu competenta lor. Ultimul volum, insa, este cu totul altceva. Despre ultimul volum nu vorbim. Hop si’asa!
S-ar putea sau fiu putin paranoic, dar domnu’ Inginer m-a invatat ca greselile de dactilografie dintr-o recomandare profesionala sint un semnal negativ. In formula originala (mit viele Grüße nach München) lipsea n-ul de dativ plural din coada lui viele si Grüße. Sefii comitetelor editoriale mai face si ei greseli, asta e.
Una peste alta, chiar daca D. nu intelege romaneste – la limba ma refer, ca cu mentalitatea nu cred ca ar avea vreo problema – ne putem spune reciproc: Drum bun, cale batuta. De altfel am si facut-o, in forme atît de pline de maiestrie stilistica.
Povestea a inceput aici, cu un slogan electoral, a escaladat acolo, prin intransigenta mea revolutionara, a atins un apogeu pe care, cu toata anonimitatea, ma jenez sa-l reproduc aici, si s-a calmat, asa cum era de asteptat, odata cu incheierea lucrarilor. Cartea odata trimisa la tipografie, aseara mi-am luat adio. M-am gindit o vreme daca sa dau vreun motiv; domnu’ Inginer a zis ca trebuie. No, pai daca-i musai: Am observat ca parerile noastre sint atit de diferite, incit, oricit am iubi diversitatea, cu greu vom putea ajunge la consens. Bei aller Liebe zur Diversität inseamna indeobste ca noi sustinem sus si tare ca o iubim (pe ea, Diversitatea, Miss PC), dar practica arata putin altfel. Ah da, in plus doresc sa ma concentrez in urmatoarea vreme asupra publicatiilor si proiectelor proprii.
Àdio, mă.
De dimineata ma astepta, prompt, raspunsul:
Draga P.,
cu surprindere – si imens regret – am primit mesajul tau.
Nu ma indoiesc ca l-a primit. Mic exercitiu pregatitor de logica corporatista: Cineva face, sa zicem, trei afirmatii intr-una singura (sint surprins, regret, am primit), iar interlocutorul raspunde afirmativ la una din ele. Ignorarea celorlalte doua este si ea, tot un raspuns – negativ. Repet didactic: Nu ma indoiesc ca D. a primit mesajul meu. Mai departe:
Iti multumesc – fara indoiala in numele intregului comitet editorial – din toata inima pentru angajamentul tau exemplar din anii trecuti! Recenziile tale au fost intotdeauna competente si au contribuit la dezvoltarea pe mai departe a lucrarilor publicate si a intregii serii editoriale.
O asemenea pastila o lasi o vreme sa ti se topeasca pe limba ca sa-i savurezi aroma. “Intotdeauna competente”, in original stets qualifiziert. Oscilez intre diagnosticul de deformatie profesionala si cel de saracie stilistica congenitala. Daca as fi fost angajatul lui, la incheierea relatiei de munca ar fi trebuit sa-mi dea o recomandare scrisa care ar fi sunat ca mai sus. OK, cel putin n-a scris ca am fost stets bemüht, meine Aufgaben zu erfüllen, adica ca m-am straduit in permanenta sa imi indeplinesc sarcinile. (Observati si aici ignorarea finalitatii.) That’s a mercy anyhow.
Este tipic pentru tine ca, in ciuda deciziei de a ne parasi, iti tii cuvintul si ramii la dispozitie pentru recenzia manuscrisului promis. Si pentru asta iti multumim din suflet.
C’o fi bine, c’o fi rau: e tipic. La primele paragrafe am avut permanent (stets) o senzatie de epitaf. Dar daca le-am ramas o vreme la dispozitie, asta inseamna ca totusi n-am murit; iata un lucru cit se poate de util. Mor insa de curiozitate daca o sa-mi trimita manuscrisul sa-l recenzez.
Nu numai profesional, ci si personal regret incheierea colaborarii noastre: Dupa anii pe care i-am petrecut impreuna in München, m-am bucurat intotdeauna sa ne reintilnim prin diverse alte locuri din Germania, Austria sau Elvetia si sa petrecem cite o seara placuta impreuna. Iata de ce ma bucur totusi ca ne vom reintilni la Berlin.
In anii pe care i-am petrecut impreuna in München ne-am intilnit pe culoare sau prin birouri de citeva ori. Caci cetateni ai lumii sintem si nimic din ceea ce e lumesc nu ne este strain. Amin.
Inca o data multumiri pentru colaborare
cu salutari si urari de bine,
D.
Si’nc-o data, mai baieti: Aici lipseste ceva, anume aprecierea despre colaborarea mea la volumul cu pricina. Carevasazica la toate celelalte manuscrise recenziile mele i-au dat pe toti pe spate cu competenta lor. Ultimul volum, insa, este cu totul altceva. Despre ultimul volum nu vorbim. Hop si’asa!
S-ar putea sau fiu putin paranoic, dar domnu’ Inginer m-a invatat ca greselile de dactilografie dintr-o recomandare profesionala sint un semnal negativ. In formula originala (mit viele Grüße nach München) lipsea n-ul de dativ plural din coada lui viele si Grüße. Sefii comitetelor editoriale mai face si ei greseli, asta e.
Una peste alta, chiar daca D. nu intelege romaneste – la limba ma refer, ca cu mentalitatea nu cred ca ar avea vreo problema – ne putem spune reciproc: Drum bun, cale batuta. De altfel am si facut-o, in forme atît de pline de maiestrie stilistica.
25 aprilie 2009
Se caută o clinică psihiatrică veterinară
Asta pentru ca, dupa diagnoza domnului Inginer, somonul adoptat de noi aseara a facut un atac de schizofrenie. Jumatatea stinga a ramas, jumatatea dreapta a disparut fara urma.
Domnu’ Inginer experimenteaza un nou tratament: Jumatatea ramasa se acopera cu aluat de foi si se baga la cuptor.
Domnu’ Inginer experimenteaza un nou tratament: Jumatatea ramasa se acopera cu aluat de foi si se baga la cuptor.
24 aprilie 2009
De’ale gospodăriei
Atentie, urmeaza o intrebare de mare importanta gospodareasca: Va place usturoiul? Sau va place ceapa? Una, alta, amindoua sau nici una? Raspundeti in dreapta sus.
Mic dicționar de etimologie clinică
– Nu-ti cunosc suficient personalitatea, spune Lu la telefon cu o voce perfect dozata. Esti mai degraba isteric sau mai degraba obsesiv?
Lu e mai degraba obsesiv: Apartamentul lui e un muzeu. Activitatea lui e un monument de ordine si punctualitate. Viata lui e o catastrofa.
– Isteric, raspund categoric. E de la uter.
Lu e mai degraba obsesiv: Apartamentul lui e un muzeu. Activitatea lui e un monument de ordine si punctualitate. Viata lui e o catastrofa.
– Isteric, raspund categoric. E de la uter.
23 aprilie 2009
De ziua lui Shakespeare
...mă extaziam în fața sparanghelului, muiat în ultramarin și roz și al carui spic, molfăit fin cu mov și azur, se pierde pe nesimțite pînă la rădăcina - încă murdara de pămîntul răsadului - prin irizații care nu sînt pămintești. Mi se părea că aceste nuanțe cerești trădau făpturile delicioase care se amuzaseră să se metamorfozeze în legume și care, prin deghizarea cărnii lor comestibile și tari, lăsau să se zărească în acele culori proaspete de auroră, în acele schițe de curcubeu, în acea stingere a serilor albastre, acea esență de pret pe care o recunoșteam, cînd se străduiau o noapte întreagă după o cină la care mîncasem din ele, în farsele lor poetice și grosolane ca o feerie de Shakespeare, să-mi transforme oala de noapte într-un vas de parfum.
Marcel Proust - Swann
Marcel Proust - Swann
22 aprilie 2009
Perspectivele domnului Inginer
Ora 7. Domnu’ Inginer isi bea ceaiul cu lapte si se intreaba ce ar putea face cu cele 12 milioane de la loto. Gindindu-ma la Alfredo (una din acele asociatii de idei care nu trebuie sa aiba o logica) ii sugerez cariera de cintaret de opera.
– Ca Florence Foster-Jenkins, ii spun. Daca ai bani, inchiriezi Carnegie Hall si dai concerte cu ce-ti place.
– Trebuie sa fiu prudent, spune domnu’ Inginer. Daca nu istoria, daca nu arta teatrala si cinematografica, cel putin bodyguarzii de vor razbuna mai devreme sau mai tirziu.
Domnu’ Inginer prefera sa se intoarca in pat pentru meditatie aprofundata.
Bonus: De ascultat pina la nota finala a sopranei. Si: Pianistul (desigur un mucalit) se numea Cosmo McMoon.
– Ca Florence Foster-Jenkins, ii spun. Daca ai bani, inchiriezi Carnegie Hall si dai concerte cu ce-ti place.
– Trebuie sa fiu prudent, spune domnu’ Inginer. Daca nu istoria, daca nu arta teatrala si cinematografica, cel putin bodyguarzii de vor razbuna mai devreme sau mai tirziu.
Domnu’ Inginer prefera sa se intoarca in pat pentru meditatie aprofundata.
Bonus: De ascultat pina la nota finala a sopranei. Si: Pianistul (desigur un mucalit) se numea Cosmo McMoon.
20 aprilie 2009
Teoria OZNului
Papuci de plajă și pulpe din ce în ce mai bronzate. Thomas explică: În fiecare primăvară vine un OZN; adună toți băietii urîți și triști și îi ia cu el; lasă în loc o mulțime de alți băieți, veseli și frumoși.
(Toamna are loc operația inversă, dar la asta nu e nevoie să ne gîndim acum.)
(Toamna are loc operația inversă, dar la asta nu e nevoie să ne gîndim acum.)
18 aprilie 2009
Un proiect și o invitație
Tocmai s-a deschis un nou proiect gay, pe care vi-l recomand cu caldura si va invit sa participati:
http://pinkpong.gramo.ro
Tuturor sarbatori fericite!
http://pinkpong.gramo.ro
Tuturor sarbatori fericite!
17 aprilie 2009
Călătoriile domnului Inginer
Cu biletul de Viena în mînă, domnu’ Inginer privi în jos și spuse:
– Burtă de șef am.
– Burtă de șef am.
16 aprilie 2009
15 aprilie 2009
Sau ce mai scrii, iubita mea uitată?
Daca draga mea Mihaela ar fi decorat restaurantul, l-ar fi aranjat exact asa: Lambriuri de lemn fumuriu, care se termina spre tavan cu rafturi cu carti vechi legate in piele. La capat, un radio din acele timpuri, asezat intr-o rîna peste citeva carti mai noi. Ferestrele au ochiuri mici intr-un grilaj de fier, ca vitraliile. Prima fereastra: O colivie baroca; un fier de calcat, din cele fara rezervor de carbuni, de pus pe plita si apoi de calcat repede-repede cutele rochiei; plus alte citeva carti. A doua fereastra: Un cos de lucru, o morisca de depanat lina, un vas pentru ceai. A treia fereastra: O masina de cusut (desigur Singer), sertare de lemn ros de carii, un ghiveci cu iedera. A patra fereastra: Un acordeon vechi, o mandolina, o cobza, un butoias de vin. A cincea fereastra: Un scaunel pentru copii, doua chitare de marimi diferite, o balalaica, un cos pentru portbagajul bicicletei. Deasupra intrarii: Un cintar de fier pentru cartofi, cum stiam din Piata Crângasi (anii ‘60) si o dropie impaiata in pozitia in care a murit fara indoiala pentru patria straina.
Ne aflam in “prima Kartoffelhaus din Dessau”. “Mii de draci, striga contesa scuipînd pe covor” (gest de pirat sadea), ce este o... hăă? Casa de cartofi!?
Hei, băiete, tralala
Ce mai face fata ta?
Fata mea nu mai e fată.
Ce-ntîmplare ne’ntîmplată,
Nu mai e ce-a fost odată.
Ascultam la radio slagare din anii 70, la volum discret. “...wie mein Herz nach dir ruft/ und nach der Liebe sucht...” Intrati pe usa de ‘colo, mi se arata amabil cu degetul. La usa pentru doamne, o femeie cu coafura tepoasa, aproape afro, peste craniul cu privire expresiva. (O stiam din Pif, habar n-am cum o chema. Vlad...?) La usa pentru domni, un barbat blond, gras si pedant, fumind cu port-tigaret si intinzind gratios degetul mic cu ghiul: West. Intru chicotind.
O casa de cartofi, draga mea, iubita mea, nepretuita mea, este o casa in care se coc cartofi in focul din camin, dupa care se vind clientilor in forme varii. Ca, de exemplu, sub forma de mincare de cartofi indiana din India, cum ar zice Aanonimul. Este absolut nerelevant faptul ca asiaticii nu cunosc brînza (“lapte stricat”) si cu atit mai putin gratin-ul. La fel de nerelevanta este lipsa mirodeniilor specifice: cumin, coriandru, cardamon, scortisoara, chili, cuisoare. Importante sint: fructele exotice (portocala, strugurii, carambola) si, desigur, trandafirul (inlocuit cu o lalea de sezon). Este restaurantul in care trec drept scriitor: Mi se ofera amabil singura masa care are o priza dedesubt (bateria de la laptop nu mai e nici ea ce a fost odata) si, din cind in cind, cineva ma intreaba daca mai vreau sa beau ceva. Au un merlot excelent.
La nici unul din interviurile de pina acum, toate la mai putin de 300 km de München, domnul Inginer nu a fost atit de emotionat ca acum.
Totul in ordine? ma intreaba aceeasi chelnerita. Perfect, raspund, convins fiind ca domnu’ Inginer n-o sa lucreze aici in veci de veci. Ceva mai tirziu o sa beau o cafea, dar pina atunci mai am vin. Sigur ca da, spuneti cind doriti.
Ne aflam in “prima Kartoffelhaus din Dessau”. “Mii de draci, striga contesa scuipînd pe covor” (gest de pirat sadea), ce este o... hăă? Casa de cartofi!?
Hei, băiete, tralala
Ce mai face fata ta?
Fata mea nu mai e fată.
Ce-ntîmplare ne’ntîmplată,
Nu mai e ce-a fost odată.
Ascultam la radio slagare din anii 70, la volum discret. “...wie mein Herz nach dir ruft/ und nach der Liebe sucht...” Intrati pe usa de ‘colo, mi se arata amabil cu degetul. La usa pentru doamne, o femeie cu coafura tepoasa, aproape afro, peste craniul cu privire expresiva. (O stiam din Pif, habar n-am cum o chema. Vlad...?) La usa pentru domni, un barbat blond, gras si pedant, fumind cu port-tigaret si intinzind gratios degetul mic cu ghiul: West. Intru chicotind.
O casa de cartofi, draga mea, iubita mea, nepretuita mea, este o casa in care se coc cartofi in focul din camin, dupa care se vind clientilor in forme varii. Ca, de exemplu, sub forma de mincare de cartofi indiana din India, cum ar zice Aanonimul. Este absolut nerelevant faptul ca asiaticii nu cunosc brînza (“lapte stricat”) si cu atit mai putin gratin-ul. La fel de nerelevanta este lipsa mirodeniilor specifice: cumin, coriandru, cardamon, scortisoara, chili, cuisoare. Importante sint: fructele exotice (portocala, strugurii, carambola) si, desigur, trandafirul (inlocuit cu o lalea de sezon). Este restaurantul in care trec drept scriitor: Mi se ofera amabil singura masa care are o priza dedesubt (bateria de la laptop nu mai e nici ea ce a fost odata) si, din cind in cind, cineva ma intreaba daca mai vreau sa beau ceva. Au un merlot excelent.
La nici unul din interviurile de pina acum, toate la mai putin de 300 km de München, domnul Inginer nu a fost atit de emotionat ca acum.
Totul in ordine? ma intreaba aceeasi chelnerita. Perfect, raspund, convins fiind ca domnu’ Inginer n-o sa lucreze aici in veci de veci. Ceva mai tirziu o sa beau o cafea, dar pina atunci mai am vin. Sigur ca da, spuneti cind doriti.
14 aprilie 2009
Lipscani, calea regală
Unde ne mai trimite principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, si la ce viteza functioneaza motorul antiprobabilistic? Desigur 130 km/h pe autostrada din placi de beton: glasul rotilor de tren in versiune road movie.
– E aceeasi limba, sint aceiasi oameni, dar e alta tara.
– Ca in Austria? întreb naiv.
– Nuu, Austria e ca aici. Alta tara.
Asta sa fi fost prin toamna lui 1992.
Pentru toti cei care sint 13% nebuni si 86% intregi la minte daca scot bilet la 11 noaptea in tramvaiul 41, asa ca mine, Leipzig e un risc. Se pot indragosti la prima vedere, la a doua si la a treia: Leipzig e calea de mijloc. Daca românul ar fi mai neamt, probabil ca Bucurestiul ar arata la fel: Superbe case istorice, blocuri comuniste, un parc (“Klara Zettkin”) rivalizind cu Gradina Zoologica berlineza, cultura si istorie revarsindu-se pe strazi, oameni adorabili si tineri la orice virsta, barbati care se plimba prin parc tinindu-se de mina, biciclisti pe aleea de pietoni, pedestri pe drumul de biciclete – cind de fapt cele doua drumuri nu sint separate, si doar un “Wessi” care vine in vizita le separa mental si se indigneaza cind vede ca lumea nu respecta. Sa nu uitam, strazile cu piatra cubica si gropi. Daca scrie “30” la intrare, domnu’ Inginer merge cu 30 la ora si se sperie ca masina se zgîltîie periculos. In timp ce intreaba daca au ulei pentru directie, indicatorul fiind la limita inferioara, eu astept in fata garajului ca Anita Ekberg in Fontana di Trevi. Dupa trei minute iese un mecanic, de altfel ocupat cu o masina rosie ridicata pneumatic in tavan, si ma intreaba daca ma poate ajuta cu ceva. Multumesc nu, raspund, sînt doar in trecere.
– E aceeasi limba, sint aceiasi oameni, dar e alta tara.
– Ca in Austria? întreb naiv.
– Nuu, Austria e ca aici. Alta tara.
Asta sa fi fost prin toamna lui 1992.
Pentru toti cei care sint 13% nebuni si 86% intregi la minte daca scot bilet la 11 noaptea in tramvaiul 41, asa ca mine, Leipzig e un risc. Se pot indragosti la prima vedere, la a doua si la a treia: Leipzig e calea de mijloc. Daca românul ar fi mai neamt, probabil ca Bucurestiul ar arata la fel: Superbe case istorice, blocuri comuniste, un parc (“Klara Zettkin”) rivalizind cu Gradina Zoologica berlineza, cultura si istorie revarsindu-se pe strazi, oameni adorabili si tineri la orice virsta, barbati care se plimba prin parc tinindu-se de mina, biciclisti pe aleea de pietoni, pedestri pe drumul de biciclete – cind de fapt cele doua drumuri nu sint separate, si doar un “Wessi” care vine in vizita le separa mental si se indigneaza cind vede ca lumea nu respecta. Sa nu uitam, strazile cu piatra cubica si gropi. Daca scrie “30” la intrare, domnu’ Inginer merge cu 30 la ora si se sperie ca masina se zgîltîie periculos. In timp ce intreaba daca au ulei pentru directie, indicatorul fiind la limita inferioara, eu astept in fata garajului ca Anita Ekberg in Fontana di Trevi. Dupa trei minute iese un mecanic, de altfel ocupat cu o masina rosie ridicata pneumatic in tavan, si ma intreaba daca ma poate ajuta cu ceva. Multumesc nu, raspund, sînt doar in trecere.
12 aprilie 2009
Leapșa teroristă
De buna voie si nesilit de nimeni am preluat leapsa de la Cinabru: Pentru ca blogul teroristei s-a inchis (temporar, mai sper inca in naivitatea mea), fiecare din cei care primesc leapsa vor scrie ceva despre o carte. (Nu folosesc cuvinte mari, cum ar fi “cronica” sau “recenzie”, banuind ca LucieiT nu i-ar placea neaparat.)
Am mai spus (si daca nu am spus-o, hehe, o repet) ca leapsa este un ritual al blogosferei. (Si tare as vrea sa stiu daca tine numai de blogosfera romaneasca, sau este un joc international.) In contextul dat, caracterul de ritual mi se pare cu atit mai puternic, drept care ma conformez cu toata solemnitatea si cu tot simtul raspunderii.
* * *
La prima vizita pe care i-am facut-o domnului Inginer, cu aproape 12 ani in urma, m-am intrebat cum as putea face ca sa il cunosc mai bine si mai repede. Foarte simplu: Îi cercetez biblioteca. Ceea ce parea o operatie rapida si fara dureri (pentru ca deh, biblioteca nu era una din acelea, stiti, care se intinde pe pereti intregi si de preferinta in fiecare camera a apartamentului, baia fiind singura exceptie permisa) s-a dovedit a fi o ocupatie de saptamini: Am ramas lipit de...
...Ralf König. Ei bine da, este vorba de carti cu povesti pe banda desenata. Si inca o data: Ei bine da, povestile sint gay. Povesti de genul asta am scris si eu (aici, aici sau aici, de exemplu), si nu e greu: Nu trebuie decit sa intri in lumea gay si sa observi. Apoi, eh, trebuie sa le mai si povestesti. Ralf König le-a povestit la inceput atit de fara perdea, incit primele lui carti nu s-au gasit decit in anumite magazine de specialitate.
El isi descrie propriile povesti cam asa:
(1) De obicei, parintii asteapta de la fiii lor ca intr-o zi sa se casatoreasca si sa faca o droaie de copii. Mda. (2) In doua din povestile de aici e vorba si de mame care afla ca fiii lor au o mostenire genetica tragica... Sa explicam: Tragische Veranlagung, mostenire genetica tragica, era un eufemism pentru homosexualitate, teribil de raspindit intr-o vreme. Tragic – hm, mai mult sau mai putin, poate atunci cind era vorba despre epidemia de SIDA, despre gays care mai si mor din cauza asta, si eventual le lasa mostnire prietenilor papagali vorbitori care obisnuisera sa priveasca filme porno impreuna cu stapinul si invatasera sa repete replicile decisive. In orice caz, o lume foarte colorata.
Iesirea din dulap a lui Ralf Köng s-a produs in 1987, cu “Der bewegte Mann”, titlu german intraductibil, tradus totusi, din cite vad acum, prin “Maybe... Maybe Not Again”. La urma urmei de ce nu. Dupa cartea asta s-a facut un film care a avut succes, si nu in cinematografele “de specialitate”. Apoi inca citeva filme asemanatoare. Sincer sa fiu, am o anume nostalgie a povestilor lui fara perdea de acum 10-15 ani, erau extrem de suculente.
Dintre cartile lui “clasice”, preferata mea a fost “Lisistrata”. Am avut odata ideea nu tocmai practica sa ma duc la domnu’ Inginer cu masina si sa plec inapoi nu duminica seara, ca de obicei, ci luni dimineata. (Era inca pe vremea celor sapte ani de naveta.) Inutil sa spun ca am ramas blocat pe autostrada; singura informatie semnificativa este ca am stat acolo timp de vreo patru ore. Si: ceea ce m-a salvat de la plictiseala inevitabila a fost “Lisistrata”.
Lisistrata [pe ton de tragedie antica]: Lisistrata e un nume care vorbeste. Inseamna: Cea care dizolva armata.
Hepatitos [cu un cap mai mic decit ea si desigur cu doua octave mai sus]: Si Hepatitos e un nume care vorbeste. Inseamna: Infectie la ficat.
Un dialog aproape ‘patafizic.
Rasfoind acum Internetul si descoperind nelipsita homepage, am inceput sa chicotesc la vederea volumului “Hempels Sofa”:
Si aici trebuie sa tin o mica lectie de germana. Expresia wie bei Hempels unterm Sofa (ca la Popesti sub canapea, presupunind ca “Popestii” ar fi un nume tipic lower class) e o descriere a dezordinii si mizeriei, eventual ascunse “de ochii soacrei”. In cazul de fata, canapeaua este cea a psihanalistului (care, nu ma intrebati de ce, nu are voie sa fie homosexual), si ce se afla sub ea... vedem in ilustratie.
In 2006, Ralf König a primit premiul “Max si Moritz” (un fel de Pacala si Tindala in versiune nemteasca), respectiv premiul special al juriului pentru replica la scandalul declansat de caricatura aparuta in Danemarca cu o imagine a lui Mohamed:
“Ca reprezentanti ai valorilor si tolerantei occidentale ne cerem iertare pentru libertatea presei si a opiniei”. Raspunsul: “Si simtul umorului? Cine isi cere iertare pentru simtul umorului?”
* * *
NB: Odata cu leapsa am preluat de la Cinabru si refuzul de a comenta cele intimplate pe blogul teroristei. Va rog deci sa va abtineti de la astfel de comentarii pe blogul meu; cine doreste, stie unde le poate face. Dau leapsa in aceeasi forma mai departe, si anume: Ionucai (daca nu a primit-o deja), Zazei (daca va fi gasit dincolo de Levant timp si material), lui Vlad, lui Madelin,lui Octavian, lui Little Green Lie, lui Me si lui Bro, Lektorului (hihihi) si tuturor celor care vor s-o ia de buna voie si nesiliti de nimeni, asa ca mine.
Am mai spus (si daca nu am spus-o, hehe, o repet) ca leapsa este un ritual al blogosferei. (Si tare as vrea sa stiu daca tine numai de blogosfera romaneasca, sau este un joc international.) In contextul dat, caracterul de ritual mi se pare cu atit mai puternic, drept care ma conformez cu toata solemnitatea si cu tot simtul raspunderii.
* * *
La prima vizita pe care i-am facut-o domnului Inginer, cu aproape 12 ani in urma, m-am intrebat cum as putea face ca sa il cunosc mai bine si mai repede. Foarte simplu: Îi cercetez biblioteca. Ceea ce parea o operatie rapida si fara dureri (pentru ca deh, biblioteca nu era una din acelea, stiti, care se intinde pe pereti intregi si de preferinta in fiecare camera a apartamentului, baia fiind singura exceptie permisa) s-a dovedit a fi o ocupatie de saptamini: Am ramas lipit de...
...Ralf König. Ei bine da, este vorba de carti cu povesti pe banda desenata. Si inca o data: Ei bine da, povestile sint gay. Povesti de genul asta am scris si eu (aici, aici sau aici, de exemplu), si nu e greu: Nu trebuie decit sa intri in lumea gay si sa observi. Apoi, eh, trebuie sa le mai si povestesti. Ralf König le-a povestit la inceput atit de fara perdea, incit primele lui carti nu s-au gasit decit in anumite magazine de specialitate.
El isi descrie propriile povesti cam asa:
(1) De obicei, parintii asteapta de la fiii lor ca intr-o zi sa se casatoreasca si sa faca o droaie de copii. Mda. (2) In doua din povestile de aici e vorba si de mame care afla ca fiii lor au o mostenire genetica tragica... Sa explicam: Tragische Veranlagung, mostenire genetica tragica, era un eufemism pentru homosexualitate, teribil de raspindit intr-o vreme. Tragic – hm, mai mult sau mai putin, poate atunci cind era vorba despre epidemia de SIDA, despre gays care mai si mor din cauza asta, si eventual le lasa mostnire prietenilor papagali vorbitori care obisnuisera sa priveasca filme porno impreuna cu stapinul si invatasera sa repete replicile decisive. In orice caz, o lume foarte colorata.
Iesirea din dulap a lui Ralf Köng s-a produs in 1987, cu “Der bewegte Mann”, titlu german intraductibil, tradus totusi, din cite vad acum, prin “Maybe... Maybe Not Again”. La urma urmei de ce nu. Dupa cartea asta s-a facut un film care a avut succes, si nu in cinematografele “de specialitate”. Apoi inca citeva filme asemanatoare. Sincer sa fiu, am o anume nostalgie a povestilor lui fara perdea de acum 10-15 ani, erau extrem de suculente.
Dintre cartile lui “clasice”, preferata mea a fost “Lisistrata”. Am avut odata ideea nu tocmai practica sa ma duc la domnu’ Inginer cu masina si sa plec inapoi nu duminica seara, ca de obicei, ci luni dimineata. (Era inca pe vremea celor sapte ani de naveta.) Inutil sa spun ca am ramas blocat pe autostrada; singura informatie semnificativa este ca am stat acolo timp de vreo patru ore. Si: ceea ce m-a salvat de la plictiseala inevitabila a fost “Lisistrata”.
Lisistrata [pe ton de tragedie antica]: Lisistrata e un nume care vorbeste. Inseamna: Cea care dizolva armata.
Hepatitos [cu un cap mai mic decit ea si desigur cu doua octave mai sus]: Si Hepatitos e un nume care vorbeste. Inseamna: Infectie la ficat.
Un dialog aproape ‘patafizic.
Rasfoind acum Internetul si descoperind nelipsita homepage, am inceput sa chicotesc la vederea volumului “Hempels Sofa”:
Si aici trebuie sa tin o mica lectie de germana. Expresia wie bei Hempels unterm Sofa (ca la Popesti sub canapea, presupunind ca “Popestii” ar fi un nume tipic lower class) e o descriere a dezordinii si mizeriei, eventual ascunse “de ochii soacrei”. In cazul de fata, canapeaua este cea a psihanalistului (care, nu ma intrebati de ce, nu are voie sa fie homosexual), si ce se afla sub ea... vedem in ilustratie.
In 2006, Ralf König a primit premiul “Max si Moritz” (un fel de Pacala si Tindala in versiune nemteasca), respectiv premiul special al juriului pentru replica la scandalul declansat de caricatura aparuta in Danemarca cu o imagine a lui Mohamed:
“Ca reprezentanti ai valorilor si tolerantei occidentale ne cerem iertare pentru libertatea presei si a opiniei”. Raspunsul: “Si simtul umorului? Cine isi cere iertare pentru simtul umorului?”
* * *
NB: Odata cu leapsa am preluat de la Cinabru si refuzul de a comenta cele intimplate pe blogul teroristei. Va rog deci sa va abtineti de la astfel de comentarii pe blogul meu; cine doreste, stie unde le poate face. Dau leapsa in aceeasi forma mai departe, si anume: Ionucai (daca nu a primit-o deja), Zazei (daca va fi gasit dincolo de Levant timp si material), lui Vlad, lui Madelin,
Perioada Heisenberg: Încă un exercițiu de incertitudine
Cu bicicleta pe malul rîului: Ajunși la distanța aproximativă, virez la stînga, de-a curmezișul prin pădure. Domnu’ Inginer mă întreabă:
– Ești sigur că e bine pe aici?
– Nu. Ești sigur că e greșit?
– Nu.
– Atunci hai.
– Ești sigur că e bine pe aici?
– Nu. Ești sigur că e greșit?
– Nu.
– Atunci hai.
11 aprilie 2009
Ziua de (re)naștere
– Ași, chicoti Colombina în cunoștință de cauză către Arlechin. P. se distrează pe seama ei și adună material pentru blog.
Arlechinul mă privi suspicios. Daca anunțasem cu surle și trîmbițe că mergem la o terapeută reincarnațională, singurul scop al vizitei nu putea să fie decit terapia reincarnaționala, logic.
– E o petrecere de zi de naștere, spuse Prinzessa didactic.
Arlechinul mai peroră o vreme despre prețurile nerușinate al terapiilor esoterice, despre lipsa lor de efect, despre lipsa de răspundere a terapeuților autointitulați și despre alte lipsuri. Apoi găsi un alt subiect mai prolific. În ce mă privește, materialul pentru blog era deja înregistrat și nu mai îmi rămînea decît să savurez petrecerea.
Îmi pusesem pantalonii de in gros, culoarea nămolului: Aveam să stăm la soare, și o pereche de jeans m-ar fi adus la ebuliție în timp record. Camașă asortată, lăbărțată, tot de in, sare și piper. Nu era înca sezonul potrivit pentru șlapi, drept care mi-am luat o pereche de pantofi negri, pur și simplu. (A fost o greșeală.) În fine, pentru că era nevoie și de o pată de culoare în viața mea, șosetele de culoarea cărămizii, perfect asortate la puloverul pe care aveam să-l scot din geantă la apusul soarelui ca pe un as din mînecă. Pălăria chinezească pe cap.
Era o petrecere de femei. Așa cum eu mă distrasem odată sa o invit pe Andrea ca singura femeie la o petrecere de bărbați (evident: gay), tot așa aterizasem și noi într-o gașcă de femei cu nume sonore cum ar fi Heidrun, Waltraud sau Irmingard. Una mai esoterică decît cealaltă.
– Ingrid dragă, spuse Andrea, esti amabilă...
– Irmingard, veni răspunsul. Mă cheamă Irmingard.
– P. a făcut niște vinete umplute absolut fabuloase, anunță terapeuta triumfator, la care domnu’ Inginer începu să explice de ce leșinase imamul.
Cînd a apus soarele și mi-am pus pe mine nu numai puloverul cărămiziu, ci și o patură sau două peste, în același timp Prinzessa și Popîndaul ei trebuie să fi fost în avion. Aveau să-și regăsească mașina în parcarea aeroportului și să mai facă încă vreo doua ore pînă acasă. E normal, m-am gîndit, cînd aștepți un copil, să-ți fie teamă de toate nenorocirile care s-ar putea întîmpla, și mai ales că ar putea să moștenească toate ciudățeniile familiei adunate la un loc. E la fel de normal ca parinții în devenire să ți se pară inconștienți. Pe lîngă noi țîșni o mașină cu număr de Hessen cu 200 la oră.
– Cum pot să conducă unii, bombăni domnu’ Inginer cu piciorul pe accelerație.
– Ce mă bucur că în zece minute sîntem acasă, am răspuns, sec dar sincer.
Arlechinul mă privi suspicios. Daca anunțasem cu surle și trîmbițe că mergem la o terapeută reincarnațională, singurul scop al vizitei nu putea să fie decit terapia reincarnaționala, logic.
– E o petrecere de zi de naștere, spuse Prinzessa didactic.
Arlechinul mai peroră o vreme despre prețurile nerușinate al terapiilor esoterice, despre lipsa lor de efect, despre lipsa de răspundere a terapeuților autointitulați și despre alte lipsuri. Apoi găsi un alt subiect mai prolific. În ce mă privește, materialul pentru blog era deja înregistrat și nu mai îmi rămînea decît să savurez petrecerea.
Îmi pusesem pantalonii de in gros, culoarea nămolului: Aveam să stăm la soare, și o pereche de jeans m-ar fi adus la ebuliție în timp record. Camașă asortată, lăbărțată, tot de in, sare și piper. Nu era înca sezonul potrivit pentru șlapi, drept care mi-am luat o pereche de pantofi negri, pur și simplu. (A fost o greșeală.) În fine, pentru că era nevoie și de o pată de culoare în viața mea, șosetele de culoarea cărămizii, perfect asortate la puloverul pe care aveam să-l scot din geantă la apusul soarelui ca pe un as din mînecă. Pălăria chinezească pe cap.
Era o petrecere de femei. Așa cum eu mă distrasem odată sa o invit pe Andrea ca singura femeie la o petrecere de bărbați (evident: gay), tot așa aterizasem și noi într-o gașcă de femei cu nume sonore cum ar fi Heidrun, Waltraud sau Irmingard. Una mai esoterică decît cealaltă.
– Ingrid dragă, spuse Andrea, esti amabilă...
– Irmingard, veni răspunsul. Mă cheamă Irmingard.
– P. a făcut niște vinete umplute absolut fabuloase, anunță terapeuta triumfator, la care domnu’ Inginer începu să explice de ce leșinase imamul.
Cînd a apus soarele și mi-am pus pe mine nu numai puloverul cărămiziu, ci și o patură sau două peste, în același timp Prinzessa și Popîndaul ei trebuie să fi fost în avion. Aveau să-și regăsească mașina în parcarea aeroportului și să mai facă încă vreo doua ore pînă acasă. E normal, m-am gîndit, cînd aștepți un copil, să-ți fie teamă de toate nenorocirile care s-ar putea întîmpla, și mai ales că ar putea să moștenească toate ciudățeniile familiei adunate la un loc. E la fel de normal ca parinții în devenire să ți se pară inconștienți. Pe lîngă noi țîșni o mașină cu număr de Hessen cu 200 la oră.
– Cum pot să conducă unii, bombăni domnu’ Inginer cu piciorul pe accelerație.
– Ce mă bucur că în zece minute sîntem acasă, am răspuns, sec dar sincer.
10 aprilie 2009
Primăvara
Nu mai stiu cind, nici pe ce program, poate 3sat, am vazut odata la televizor o emisiune despre România. Nu mai stiu nici despre cine era vorba: O femeie. O femeie de vreo 50 de ani, culta si sensibila – acea cultura si acea sensibilitate care erau, in anii 80, un mod de existenta. Mai mult: un mod de aparare. Cultura, singura posibilitate de a evita indobitocirea.
Filmul trebuie sa fi fost facut prin 1992 sau 1993. Trecuse euforia schimbarii, saracia ramasese. Apartamentul in care traia acea femeie cu familia ei – sotul si mama batrina – era jalnic. Altceva nu isi permiteau.
Ultima secventa a emisiunii era filmata in Herastrau. Era la inceput de aprilie, salciile incepeau sa inverzeasca, soarele incalzea, era cald atit cit sa te simti bine. Femeia respira prin toti porii aerul de primavara si privea undeva departe, peste lac. Nu dureaza mult, spunea. Si trebuia sa intelegi: Acum citeva zile mai era inca frig si ploua. Peste alte citeva zile o sa fie deja prea cald. Era muchia subtire dintre iarna si vara si momentul – desigur ritual – in care femeia iesea din cotidianul cenusiu ca sa priveasca albastrul si verdele care dureaza atit de putin in fiecare an.
09 aprilie 2009
Din nou acasă
Tînăra doamnă frînă brusc în fața mea, sări jos de pe șa infoindu-și fusta și mă privi cu reproș.
– Unde vreți să mergeți aici pe bicicletă, e plin-ochi, am spus, amețit de citeva ore de cumpărături printr-o înghesuială de zile mari.
– Aici au voie să meargă bicicletele, mi-a răspuns neclintită. Hier dürfen Fahrräder fahren.
– Aha.
Să explicăm situația. Joia mare, după-amiază tîrzie în centrul centrului, pe o vreme superbă. Orașul invadat de turiști, o bună parte din ei în căutare de chilipiruri. Și eu printre ei, cu Prinzessa si Popîndaul ei (evident ca nu de Traian e vorba), tîrîndu-l după mine, atît cît mai puteam amindoi, pe domnu’ Inginer. Cu toate astea, cîțiva bicicliști se străduiau din răsputeri să străbată pietonalul. Dacă n-aș fi fost eu în fața tinerei doamne, ar fi fost altcineva, nici o problemă. Răspunsul ei a fost un recurs la Regulă. Nu contează că Regula nu se poate aplica din motive human-obiective (pietonal inundat de turiști besmetici în ajunul Pastelui), Regula e sfîntă.
– Hier dürfen Fahrräder fahren.
– Na dann viel Spaß.
Ooooooooh da, m-am gîndit: M-am întors în Germania.
– Unde vreți să mergeți aici pe bicicletă, e plin-ochi, am spus, amețit de citeva ore de cumpărături printr-o înghesuială de zile mari.
– Aici au voie să meargă bicicletele, mi-a răspuns neclintită. Hier dürfen Fahrräder fahren.
– Aha.
Să explicăm situația. Joia mare, după-amiază tîrzie în centrul centrului, pe o vreme superbă. Orașul invadat de turiști, o bună parte din ei în căutare de chilipiruri. Și eu printre ei, cu Prinzessa si Popîndaul ei (evident ca nu de Traian e vorba), tîrîndu-l după mine, atît cît mai puteam amindoi, pe domnu’ Inginer. Cu toate astea, cîțiva bicicliști se străduiau din răsputeri să străbată pietonalul. Dacă n-aș fi fost eu în fața tinerei doamne, ar fi fost altcineva, nici o problemă. Răspunsul ei a fost un recurs la Regulă. Nu contează că Regula nu se poate aplica din motive human-obiective (pietonal inundat de turiști besmetici în ajunul Pastelui), Regula e sfîntă.
– Hier dürfen Fahrräder fahren.
– Na dann viel Spaß.
Ooooooooh da, m-am gîndit: M-am întors în Germania.
05 aprilie 2009
Arhivizdele
”...am să intru la [...] cabaretul Voltaire
și am să-l chem pe Duchamps să te dea goală pe scări în jos
într-un cosmos poros.”
Coborind amindoi dealul pe scari in jos, Cârcotelul imi spuse: Hai numai putin pe la rectorat sa-mi iau Dovada. Am continuat sa coborim in catacombe. Doua intoarceri la dreapta, un culoar intunecos, o sageata trimitind pretendentii de la o usa la cealalta. O tejghea, de care am pastrat o distanta repectuoasa.
Prin usa deschisa vedeam rafturile pline cu hirtii, unele legate cu sfoara in siruri ordonate, altele proptite unele de altele in echilibru precar. Arhivița țocăia cu tocurile metalice pe podeaua de ciment incoace si incolo. Avanposturi imbelsugate, invelite intr-un bolerou neasteptat de alb. Sînt în ceață sînt în ceață sînt în ceață... Mantra era supusa efectului Doppler: O auzeam de undeva din stinga urcind in glissando. Sînii apareau in cadrul usii, apoi si restul Arhiviței: Sînt în ceață sînt în ceață sînt în ceață... Isi continua drumul spre rafturile din dreapta. Sînii dispareau primii. Sînt în ceață sînt în ceață sînt în ceață... Tonul cobora intr-un glissando simetric si se reverbera in adincurile intunecoase.
La un birou, Arhiveasa minca seminte cu o privire placida.
Mantra s-a transformat intr-un refren latino, cintat in receptorul telefonului. Citeva explicatii despre Dovada, o privire ascutita catre Cârcotel, si refrenul: Sînt în ceață, oh da, sînt în ceață. La un birou, Arhiveasa continua sa mince seminte cu o privire placida.
Printr-o usa ascunsa vederii noastre isi facu aparitia teatrala Arhivoaica batrîna. Imparti explicatii, dadu indicatii si arata un raft cu o unghie lunga si incovoiata. Arhivița țocăi intr-acolo. Odata cimpul de lupta eliberat, Arhivoaica ma ochi prin crapatura usii: Tu ce vrei, mă? Cârcotelul vorbi in locul meu: Dumnealui este domnul profesor P. din Germania. Arhivoaica nu catadicsi sa auda si repeta intrebarea catre mine facindu-mi semne: Hai incoa’, ia zi, ce vrei? Cârcotelul repeta si el explicatia: Dumnealui este domnul profesor P. din Germania. Si ce mă, nu vorbeste romaneste? scuipa Arhiveasa de la biroul ei, printre doua coji de seminte.
Arhivița țocăi inapoi cu un catastif in brate. Arhivoaica dadu alte explicatii, dicta Cârcotelului o declaratie de primire si trasă cu aceeasi unghie incovoiata o linie incolora in locul unde trebuia semnat. Scrutindu-ma cu coada ochiului, il interoga: Si vrei sa pleci in Germania, ha? Cârcotelul indrazni o negatie fara efect. Las’ ca stiu eu, tu pleci in Germania, spune drept mă.
De Dovezi din astea sper sa nu mai am nevoie prea des, spuse Cârcotelul afara. Am tras adinc in piept mirosul corcodusilor infloriti si am raspuns: Da, si eu sper.
02 aprilie 2009
La București
Ora 23:14, imposibil de uitat din cauza lui pi si a disperarii de a ajunge acasa. Intersectia 1 Mai alias Mialache cu Turda, statia tramvaiului “Nu credeam c-o sa mai vii inainte de Craciun” 41. Si totusi vine. Gest de recunostinta: Compostez biletul, ca sa merg pina la Piata Crângasi.
Intrebare: Sînt intr-o ureche? Daca da, atunci ar trebui sa fiu singurul care scoate bilet in conditiile date; daca nu, atunci mai simt si altii ca mine; si sorry folks: De data asta lipseste napolitana traditionala pentru ca astept in mod sincer un raspuns cit se poate de transant. Raspundeti, ca de obicei, in dreapta sus.
Intrebare: Sînt intr-o ureche? Daca da, atunci ar trebui sa fiu singurul care scoate bilet in conditiile date; daca nu, atunci mai simt si altii ca mine; si sorry folks: De data asta lipseste napolitana traditionala pentru ca astept in mod sincer un raspuns cit se poate de transant. Raspundeti, ca de obicei, in dreapta sus.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)