31 mai 2009
30 mai 2009
28 mai 2009
Invitație la vals: Cît de vizibilă trebuie să fie comunitatea gay?
Mi-au trebuit citeva zile de tacere ca sa-mi revin dupa impresia pe care mi-au facut-o comentariile anti-gayfest. Trecind timpul si lucrurile calmindu-se, ne-am gindit acum ca unul din reprosurile cele mai frecvente la adresa evenimentului a fost vizibilitatea (excesiva, inutila, reprobabila).
Atunci hai sa discutam despre asta. pinKpong va asteapta!
Atunci hai sa discutam despre asta. pinKpong va asteapta!
Ce numim revoluție
Benno Ohnesorg s-a nascut la 15 octombrie 1940 la Hannover si a murit la 2 iunie 1967 in Berlinul de Vest in timpul demonstratiilor studentesti si a luptelor de strada, lovit intimplator de un glonte tras de subofiterul de politie Karl-Heinz Kurras, condamnat apoi la o pedeapsa minima pentru omor prin imprudenta.
Moartea lui Ohnesorg a declansat radicalizarea miscarii studentesti si a opozitiei extraparlamentare. In Berlinul de Vest si apoi in toata Germania Federala au avut loc ciocniri frecvente intre demonstranti si Politie. Anii 70 au fost marcati de atentatele mai multor organizatii teroriste, cum a fost “2 Iunie”. Fondatorul ei, Ralf Reinders, a spus: “Toti stiau ce inseamna 2 iunie. Data din nume aminteste ca ei au tras mai intii.” La inceputul anilor 90 inca se mai vedeau prin orase afise cu poze de teroristi cautati de Politie.
Saptamina trecuta s-a anuntat la emisiunile de stiri, dar lumea a fost prea ocupata cu alegerile prezidentiale ca sa observe: Karl-Heinz Kurras, omul care a tras, avea carnet de partid. Fusese nu numai membru al partidului comunist din RDG, ci si colaborator activ al Securitatii Statului. Ca subofiter de politie in Berlinul de Vest, a lucrat pentru RDG intre anii 1955 si 1967.
Moartea lui Ohnesorg a declansat radicalizarea miscarii studentesti si a opozitiei extraparlamentare. In Berlinul de Vest si apoi in toata Germania Federala au avut loc ciocniri frecvente intre demonstranti si Politie. Anii 70 au fost marcati de atentatele mai multor organizatii teroriste, cum a fost “2 Iunie”. Fondatorul ei, Ralf Reinders, a spus: “Toti stiau ce inseamna 2 iunie. Data din nume aminteste ca ei au tras mai intii.” La inceputul anilor 90 inca se mai vedeau prin orase afise cu poze de teroristi cautati de Politie.
Saptamina trecuta s-a anuntat la emisiunile de stiri, dar lumea a fost prea ocupata cu alegerile prezidentiale ca sa observe: Karl-Heinz Kurras, omul care a tras, avea carnet de partid. Fusese nu numai membru al partidului comunist din RDG, ci si colaborator activ al Securitatii Statului. Ca subofiter de politie in Berlinul de Vest, a lucrat pentru RDG intre anii 1955 si 1967.
27 mai 2009
Incredibila și trista poveste a candidei Esmeralda și a nesăbuitului său grădinar Pinocchio
“...chiuveta cazu in dragoste...”
Ca orice poveste romantica, si cea de fata se bazeaza pe lupta si unitatea contrariilor. Personajul – nu neaparat principal, dar de maxima importanta, caci de la el a pornit totul – este teava de scurgere din baia lui Pinocchio. Si nu o teava oarecare ascunsa prin vreun colt al baii, ci insasi Coloana. Nu baia actuala a lui Pinocchio, nici cea din vremile Carnavalului, ci baia din acele timpuri. (Despre ai carei pereti rosii ca focul mai ricaneaza Colombina si un ziua de azi.)
Acea teava era foarte urîta.
Intimplarea facea ca baia in cauza avea o fereastra foarte mare. Am putea-o numi Dreptate Universala, daca nu ne-am da seama ca, fara acea fereastra, nici urîtenia tevii n-ar fi fost atit de vizibila. Pinocchio insusi n-ar fi fost atit de vizibil sub duș, dar asta e alta poveste. Cu mult inainte sa-si dea seama de propria goliciune, Pinocchio condamna goliciunea tevii:
Aceasta teava trebuie imbracata.
Intorcindu-se de la urmatoarea ora de vioara, Pinocchio facu un ocol pe la cimitir. Prinzessa si Gogoscharski se distantara ostentativ de planuita intreprindere. Cum, nu vreti voi sa treceti pe la bunicu’? Cei doi nu vroiau. Drept care Pinocchio se multumi cu compania veveritelor, iepurilor de casa si cimp, vulpilor, caprioarelor, lupilor si ursilor, isi lua cosuletul, se indrepta spre mormintul bunicului si smulse o jumatate de metru de iedera de pe trunchiul unui copac secular. Ajuns acasa, puse iedera intr-un ghiveci si o cocoță sa imbrace teava dezbracata.
Vrejului de iedera ii dadu numele Esmeralda.
Veni vara si Pinocchio pleca in concediu. La buna intelegere cu vecinul, Herr A., istoric, politolog, tehnician genetic si gradinar, cel care pe timp de ploaie se plimba pe sub ferestre fumind ca o locomotiva si pe vreme buna statea pe sub copaci cu halba de bere medievala, Pinocchio o duse pe Esmeralda in gradina fermecata, printre flori de colt, lalele pestrite, bujori de munte, gentiane si laba gistei. Veni toamna si Pinocchio se intoarse din concediu.
Esmeralda inflorea si inmugurea.
Si tot asa in fiecare an.
Dar veni si anul departirii. Conform ritualului, Pinocchio il intreba pe Herr A.:
– Saru’ mina, miine plec in concediu, imi dati si mie voie sa-mi las iedera la dumneavoastra in gradina?
Herr A. il privi pe Pinocchio cu ochi tulburi si ficsi:
– Cumparati timbre postale in valoare de treizecisisase de euro si patruzecisiunu de centi?
Pinocchio il privi pe Herr A. cu ochi uimiti si neintelegatori:
– Bine dar... nu am nevoie.
Fara sa spuna macar un singur cuvint, Herr A. se rasuci pe calciie si disparu in adincimile grotei fumeginde care ii servea drept birlog. Si Pinocchio pleca in concediu. Pinocchio se intoarse din concediu. Pe tot drumul de la gara spre casa, Pinocchio se gindi la Esmeralda, plin de bucuria revederii.
Dar Esmeralda nu mai era.
Pinocchio isi puse cascheta de Sherlock Holmes (pe acele vremuri un cunoscut bar gay cu karaoke din vecinatatea Operei bucurestene), lua lupa cea mare din cui si porni pe urmele disparutei. In tufa de agrise gasi agatata o crenguta de iedera uscata. La radacina tufei zacea o jumatate de arac. Cu sufletul greu si plin de revolta, Pinocchio il privi pe Herr A. in ochi si il intreba ce s-a intimplat cu candida Esmeralda. Herr A. raspunse exoftalmic si lugubru:
– Au fost distrugeri ENOORME.
Dupa mutare, intr-o seara, in timpul unei furtuni ca cea de ieri dar nu alergind bezmetic prin parc, ci la adapostul ferestrelor termopane bine inchise, Pinocchio si cu noul sau vecin, Hans-Peter, aveau sa stea la un pahar de vorba trecind in revista timpurile de alta data si, odata cu ele, degustind stranietatea personajelor de legenda ca pe un vin foarte vechi. Cind nu stii ce sa spui, sau cind nu ai alt raspuns mai bun, avea sa mediteze Hans-Peter, spune pe ton funebru: Au fost distrugeri ENOORME. Tare as vrea sa-l vad si eu pe ala care mai stie ce sa raspunda.
Ca orice poveste romantica, si cea de fata se bazeaza pe lupta si unitatea contrariilor. Personajul – nu neaparat principal, dar de maxima importanta, caci de la el a pornit totul – este teava de scurgere din baia lui Pinocchio. Si nu o teava oarecare ascunsa prin vreun colt al baii, ci insasi Coloana. Nu baia actuala a lui Pinocchio, nici cea din vremile Carnavalului, ci baia din acele timpuri. (Despre ai carei pereti rosii ca focul mai ricaneaza Colombina si un ziua de azi.)
Acea teava era foarte urîta.
Intimplarea facea ca baia in cauza avea o fereastra foarte mare. Am putea-o numi Dreptate Universala, daca nu ne-am da seama ca, fara acea fereastra, nici urîtenia tevii n-ar fi fost atit de vizibila. Pinocchio insusi n-ar fi fost atit de vizibil sub duș, dar asta e alta poveste. Cu mult inainte sa-si dea seama de propria goliciune, Pinocchio condamna goliciunea tevii:
Aceasta teava trebuie imbracata.
Intorcindu-se de la urmatoarea ora de vioara, Pinocchio facu un ocol pe la cimitir. Prinzessa si Gogoscharski se distantara ostentativ de planuita intreprindere. Cum, nu vreti voi sa treceti pe la bunicu’? Cei doi nu vroiau. Drept care Pinocchio se multumi cu compania veveritelor, iepurilor de casa si cimp, vulpilor, caprioarelor, lupilor si ursilor, isi lua cosuletul, se indrepta spre mormintul bunicului si smulse o jumatate de metru de iedera de pe trunchiul unui copac secular. Ajuns acasa, puse iedera intr-un ghiveci si o cocoță sa imbrace teava dezbracata.
Vrejului de iedera ii dadu numele Esmeralda.
Veni vara si Pinocchio pleca in concediu. La buna intelegere cu vecinul, Herr A., istoric, politolog, tehnician genetic si gradinar, cel care pe timp de ploaie se plimba pe sub ferestre fumind ca o locomotiva si pe vreme buna statea pe sub copaci cu halba de bere medievala, Pinocchio o duse pe Esmeralda in gradina fermecata, printre flori de colt, lalele pestrite, bujori de munte, gentiane si laba gistei. Veni toamna si Pinocchio se intoarse din concediu.
Esmeralda inflorea si inmugurea.
Si tot asa in fiecare an.
Dar veni si anul departirii. Conform ritualului, Pinocchio il intreba pe Herr A.:
– Saru’ mina, miine plec in concediu, imi dati si mie voie sa-mi las iedera la dumneavoastra in gradina?
Herr A. il privi pe Pinocchio cu ochi tulburi si ficsi:
– Cumparati timbre postale in valoare de treizecisisase de euro si patruzecisiunu de centi?
Pinocchio il privi pe Herr A. cu ochi uimiti si neintelegatori:
– Bine dar... nu am nevoie.
Fara sa spuna macar un singur cuvint, Herr A. se rasuci pe calciie si disparu in adincimile grotei fumeginde care ii servea drept birlog. Si Pinocchio pleca in concediu. Pinocchio se intoarse din concediu. Pe tot drumul de la gara spre casa, Pinocchio se gindi la Esmeralda, plin de bucuria revederii.
Dar Esmeralda nu mai era.
Pinocchio isi puse cascheta de Sherlock Holmes (pe acele vremuri un cunoscut bar gay cu karaoke din vecinatatea Operei bucurestene), lua lupa cea mare din cui si porni pe urmele disparutei. In tufa de agrise gasi agatata o crenguta de iedera uscata. La radacina tufei zacea o jumatate de arac. Cu sufletul greu si plin de revolta, Pinocchio il privi pe Herr A. in ochi si il intreba ce s-a intimplat cu candida Esmeralda. Herr A. raspunse exoftalmic si lugubru:
– Au fost distrugeri ENOORME.
Dupa mutare, intr-o seara, in timpul unei furtuni ca cea de ieri dar nu alergind bezmetic prin parc, ci la adapostul ferestrelor termopane bine inchise, Pinocchio si cu noul sau vecin, Hans-Peter, aveau sa stea la un pahar de vorba trecind in revista timpurile de alta data si, odata cu ele, degustind stranietatea personajelor de legenda ca pe un vin foarte vechi. Cind nu stii ce sa spui, sau cind nu ai alt raspuns mai bun, avea sa mediteze Hans-Peter, spune pe ton funebru: Au fost distrugeri ENOORME. Tare as vrea sa-l vad si eu pe ala care mai stie ce sa raspunda.
26 mai 2009
Plăcerea moderațiunii, moderațiunea plăcerii
Nu credeam să’nvăț a modera vreodata. Si, ca in bancurile cu Radio Erevan, odata ajuns acolo (nu de bunavoie, dar multumesc), nu credeam ca o sa fie atit de simplu si atit de placut.
Intrebarea de ce refuz anumite comentarii exprima o mirare fățarnică, drept care nu ma simt obligat sa-i raspund. Intrebarea de ce accept anumite comentarii ar fi fost cu mult mai interesanta, dar ea nu mi s-a pus – cel putin nu cu referire la propriile comentarii ale respectivilor. De ce oare?
Am sa dau o singura explicatie: Linkul la critica spotului publicitar parafrazind “Brokeback Mountain” am stat pe ginduri daca sa-l public sau nu. Apreciez gestul de a mi-l trimite si multumesc din nou. In ultima saptamina am avut insa parte de o doza de comentarii oparite si otravite la adresa vizibilitatii gay care depaseste posibilitatile mele momentane de prelucrare. Expeditorul linkului nu are nici o vina (cel mult dimpotriva), dar ajunge. Nu aici si nu acum. Poate peste citeva zile pe pinKpong. Poate.
Scumpii mei domni, dragele mele doamne, va multumesc pentru intelegere.
LATER EDIT: Moderarea consta intr-un filtru binar (publica vs. respinge). In practica, coexista idei pertinente si binevenite in acelasi comentar cu idei inadmisibile. Nu mi-ar displace sa le separ si sa le pastrez pe primele, dar consumul de timp ar fi prea mare, deci n-o fac. Pacat de ideile bune.
Intrebarea de ce refuz anumite comentarii exprima o mirare fățarnică, drept care nu ma simt obligat sa-i raspund. Intrebarea de ce accept anumite comentarii ar fi fost cu mult mai interesanta, dar ea nu mi s-a pus – cel putin nu cu referire la propriile comentarii ale respectivilor. De ce oare?
Am sa dau o singura explicatie: Linkul la critica spotului publicitar parafrazind “Brokeback Mountain” am stat pe ginduri daca sa-l public sau nu. Apreciez gestul de a mi-l trimite si multumesc din nou. In ultima saptamina am avut insa parte de o doza de comentarii oparite si otravite la adresa vizibilitatii gay care depaseste posibilitatile mele momentane de prelucrare. Expeditorul linkului nu are nici o vina (cel mult dimpotriva), dar ajunge. Nu aici si nu acum. Poate peste citeva zile pe pinKpong. Poate.
Scumpii mei domni, dragele mele doamne, va multumesc pentru intelegere.
LATER EDIT: Moderarea consta intr-un filtru binar (publica vs. respinge). In practica, coexista idei pertinente si binevenite in acelasi comentar cu idei inadmisibile. Nu mi-ar displace sa le separ si sa le pastrez pe primele, dar consumul de timp ar fi prea mare, deci n-o fac. Pacat de ideile bune.
25 mai 2009
Am fost odată un elev premiant
...si putin cam arogant. Macar din cind in cind.
Cineva facea la tabla un exercitiu de matematica. Eu rezolvam in acelasi timp alte zece, mai grele, date “pentru elevii buni”. Pe urma scoteam nasul din caiet, aruncam o privire spre tabla si gaseam greseala. Tabla era stearsa, candidatul trimis la loc.
Am invatat cindva sa fac asta cu ironie fină si brilianță, dar oricum neiertator. Cei care m-au iubit, m-au iubit atunci un pic mai mult. Cei care m-au urit, asemenea.
Berbecu, repetentul cu care ma jucasem pe strada Mahalalei cind eram mic. Ma iubea cu iubirea neconditionata si respectuoasa a oamenilor simpli. Cred ca era chiar mindru de mine. Cind ne dezbracam pentru sport, ma duceam pe la spate si ii smulgeam cite un fir de păr de pe picioare, hahaha, ca el era păros. Avea multa rabdare cu mine. (Nu cu mult mai tirziu avea sa se sature de crizele de epilepsie si sa se spinzure, cred, in sopronul din fundul curtii.)
Draga de Mihaela, sfirsita de oboseala cind dadea pentru a treia oara admiterea la Arhitectura, ma ruga sa ii explic graficele, asimptotele si derivatele in seara dinaintea examenului. Nu intelegeam cum poate sa nu stie asta pina acum si sa ma intrebe abia atunci. Porcul in ajun, draga mea! Ii explicam totul foarte serios si savant, iar ea lua din vaza de flori plina cu pensule pe cea mai moale si ma mingiia cu ea pe obraji in timpul explicatiilor. Eu ma enervam, iar ea ma privea pierdută si imi șoptea: Ah, P., ce destept esti tu. Abia azi inteleg ironia acelor cuvinte. (Mai tirziu avea sa faca si Arhitectura, si Artele Plastice si sa ajunga in scurta vreme mult mai departe decit as visa eu vreodata.)
Stefi mi l-a trimis pe prietenul ei din scoala generala, care m-a asteptat la iesire si mi-a tras citiva pumni de ii mai tin minte si acum. (Intre timp a ajuns secretara la o firma sau alta. Dar cu Stefi povestea a fost ceva mai complicata, pentru ca ea ma si iubea.)
Dar ce vroiam sa spun.
Nu am invatat pina la capat, pentru ca si acum mai fac asta din cind in cind. Dar am o banuiala, cel putin teoretica, cum ii sta bine oricarui copil inteligent: O critică matură lasa pacatosului sansa sa se indrepte. Un critic cu adevarat mare (un Manolescu, sa zicem) nu are nevoie sa fie neiertator. Destructiv. Sa joace tontoroiul peste candidatul cazut la pamint din cauza unei greseli de calcul. E usor sa privesti la tabla din banca ta si sa gasesti greseala, perspectiva te ajuta. E mult mai greu sa intelegi unde apasa Mahalaua pe umerii Berbecului sau ai lui Stefi la 14 ani, sau ce hauri de tristete se casca in fata Mihaelei la 20, si sa vezi ce sanse au. De unde vin si incotro se duc. Nu sa-i ajuti, nici sa-i ierti de critica ta neiertatoare, dar macar sa le vezi sansa si poate sa le dai un semn.
Spun asta gindindu-ma la discutiile zilelor trecute. Scriem bloguri. Prin asta vrem (sau nu vrem?) sa oferim o alternativa la presa care e cum e. Atunci ma gindesc ca ar trebui sa facem in primul rind altceva decit jurnalistul majoritar, altceva decit critica elevului premiant de’a tontoroiul. Sa aratam ceva mai multa intelegere, si sa intelegem, chiar sa intelegem lucrurile pina acolo unde vedem si sansele celorlalti de a se aduna de pe podele si de a merge mai departe cot la cot cu noi. Ar fi un semn de maturitate din partea noastra.
Cineva facea la tabla un exercitiu de matematica. Eu rezolvam in acelasi timp alte zece, mai grele, date “pentru elevii buni”. Pe urma scoteam nasul din caiet, aruncam o privire spre tabla si gaseam greseala. Tabla era stearsa, candidatul trimis la loc.
Am invatat cindva sa fac asta cu ironie fină si brilianță, dar oricum neiertator. Cei care m-au iubit, m-au iubit atunci un pic mai mult. Cei care m-au urit, asemenea.
Berbecu, repetentul cu care ma jucasem pe strada Mahalalei cind eram mic. Ma iubea cu iubirea neconditionata si respectuoasa a oamenilor simpli. Cred ca era chiar mindru de mine. Cind ne dezbracam pentru sport, ma duceam pe la spate si ii smulgeam cite un fir de păr de pe picioare, hahaha, ca el era păros. Avea multa rabdare cu mine. (Nu cu mult mai tirziu avea sa se sature de crizele de epilepsie si sa se spinzure, cred, in sopronul din fundul curtii.)
Draga de Mihaela, sfirsita de oboseala cind dadea pentru a treia oara admiterea la Arhitectura, ma ruga sa ii explic graficele, asimptotele si derivatele in seara dinaintea examenului. Nu intelegeam cum poate sa nu stie asta pina acum si sa ma intrebe abia atunci. Porcul in ajun, draga mea! Ii explicam totul foarte serios si savant, iar ea lua din vaza de flori plina cu pensule pe cea mai moale si ma mingiia cu ea pe obraji in timpul explicatiilor. Eu ma enervam, iar ea ma privea pierdută si imi șoptea: Ah, P., ce destept esti tu. Abia azi inteleg ironia acelor cuvinte. (Mai tirziu avea sa faca si Arhitectura, si Artele Plastice si sa ajunga in scurta vreme mult mai departe decit as visa eu vreodata.)
Stefi mi l-a trimis pe prietenul ei din scoala generala, care m-a asteptat la iesire si mi-a tras citiva pumni de ii mai tin minte si acum. (Intre timp a ajuns secretara la o firma sau alta. Dar cu Stefi povestea a fost ceva mai complicata, pentru ca ea ma si iubea.)
Dar ce vroiam sa spun.
Nu am invatat pina la capat, pentru ca si acum mai fac asta din cind in cind. Dar am o banuiala, cel putin teoretica, cum ii sta bine oricarui copil inteligent: O critică matură lasa pacatosului sansa sa se indrepte. Un critic cu adevarat mare (un Manolescu, sa zicem) nu are nevoie sa fie neiertator. Destructiv. Sa joace tontoroiul peste candidatul cazut la pamint din cauza unei greseli de calcul. E usor sa privesti la tabla din banca ta si sa gasesti greseala, perspectiva te ajuta. E mult mai greu sa intelegi unde apasa Mahalaua pe umerii Berbecului sau ai lui Stefi la 14 ani, sau ce hauri de tristete se casca in fata Mihaelei la 20, si sa vezi ce sanse au. De unde vin si incotro se duc. Nu sa-i ajuti, nici sa-i ierti de critica ta neiertatoare, dar macar sa le vezi sansa si poate sa le dai un semn.
Spun asta gindindu-ma la discutiile zilelor trecute. Scriem bloguri. Prin asta vrem (sau nu vrem?) sa oferim o alternativa la presa care e cum e. Atunci ma gindesc ca ar trebui sa facem in primul rind altceva decit jurnalistul majoritar, altceva decit critica elevului premiant de’a tontoroiul. Sa aratam ceva mai multa intelegere, si sa intelegem, chiar sa intelegem lucrurile pina acolo unde vedem si sansele celorlalti de a se aduna de pe podele si de a merge mai departe cot la cot cu noi. Ar fi un semn de maturitate din partea noastra.
21 mai 2009
Ne-am montat
Masa de la bucatarie, ce credeati? O masa mica si rotunda, pe picior inalt (110 cm) de fonta cu brizbrizuri. Adica masa de bistrou. Cu doua scaune inalte de bar – de moda veche. De primit le-am primit acum vreo doua saptamini, dar n-am putut sa montam masa pentru ca suportul tabliei era gresit: logistica italieneasca.
L-am smuls pe domnu’ Inginer din meditatiile existentialiste in fata ofertelor de servici online. L-am luat de mina si l-am dus in bucatarie: cafeluta in cesti mici-mici, dulceata de cirese amare in castronasele de la bunica si apa rece de la robinet.
Acum plec sa inot.
L-am smuls pe domnu’ Inginer din meditatiile existentialiste in fata ofertelor de servici online. L-am luat de mina si l-am dus in bucatarie: cafeluta in cesti mici-mici, dulceata de cirese amare in castronasele de la bunica si apa rece de la robinet.
Acum plec sa inot.
20 mai 2009
Bola previne oamenii de bine
Cititi aici.
Si va rog insistent sa tratati lucrurile cu toata seriozitatea cuvenita.
Si va rog insistent sa tratati lucrurile cu toata seriozitatea cuvenita.
Specialități
Citatie la trebunal, asezonata cu expresii amenintatoare. Cel putin la prima vedere. A fost unul din cazurile de exceptie in care domnu’ Inginer ma suna la birou. Era deja tirziu, am inchis pravalia si am plecat acasa. Ne-am luat cite o bere de ceea, fara alcohol, si ne-am pus pe citit.
Din cei trei copaci pentru care Mama Soselei Stefan cel Mare reclama initial o despagubire de 3000 de euro, au ramas doar doi. Nu e ce ar ingrijora sufletele pesimiste: Al treilea copac, anume prunul, nu s-a ofilit, ba din contra, a crescut in mai putin de un an atit de mult, incit noul expert angajat sa dovedeasca ravagiile pe care le-am facut l-a taiat de pe lista pagubelor.
Iar asta e o problema: Despagubirea, coborita picatura cu picatura, euro cu euro, cent cu cent, din lipsa de motive si dovezi, de la 3000 la 1800 de euro, ameninta sa coboare si mai departe: E criza, parol. Mama Soselei recurge la asii din mineca.
Mai intii, artarul caruia domnu’ Inginer i-a taiat doua moate din fata ferestrei, in timp ce Mr & Mrs Unspeakable erau in concediu si ne lasasera intreaga gradina in grija. Dupa care, gradinarul adus de apropitar rade de pe fata pamintului numitul artar, neinregistrat la Primarie cu imagini din satelit. Ca artarul lipseste, instantei judecatoresti i se ofera fotografii: Vedeti aici, onor dumneavoastra, un artar care nu e. Ca din cauza noastra nu e, depun marturie sincera Mr & Mrs Unspeakable ca au vazut cu ochii lor cum l-am taiat.
Mai apoi, gardul viu de linga poarta de masina: Domnu’ Inginer i-a decupat un dreptunghi de adincime corespunzatoare, astfel incit poarta de masina sa se poata deschide din nou si el sa poata intra cu masina in garaj (50 de euro la chiria lunara). Apropitarul de acord, la vremea respectiva.
Ambele puncte, mari cit China, n-au deranjat pe nimeni cind am predat apartamentul si am semnat protocolul. Acuma deranjeaza. Si, ce ‘ntimplare ’ntimplatoare, despagubirile sint aceleasi ca pentru prunul iesit din discutie, plus 12,66 euro.
Pagubele sint evaluate de un oarecare domn Nellen, specialist.
Nu-mi vine sa cred, au facut-o?! Prima expertiza a Hapsînei era oferta unei crescatorii de copaci. A doua era adeverinta unui gradinar, pardon: maistru gradinar. (Cu aceeasi intonatie ca Herr Dokter P., cu $ $ in ochi) A treia venea de la un arhitect peisagist. A patra de la Herr Nellen. Fiecare cu cite 50 de euro mai scumpa decit precedenta.
Cu degete tremurinde, aproape vazind sabia lui Damocles, de altfel bine fixata la locul ei, cum cade si Mama Soselei cum cere expertiza administratiei publice, adevarata amenintare, Pinocchio porneste calculatorul si domnu’ Inginer baga modemul in priza.
Nellen... specialist...
Ask Google, daca nu stie Google nu stie nimeni. Nea Nellen ocupa locul al doilea pe lista, dupa un specialist in insolvente si evaziuni fiscale: Specialist (celebru) in ingrijirea copacilor.
– Trebuie sa recunosc, ii spun domnului Inginer dupa o inghititura mare si adinca de bere fara alcohol (dar rece si acidulata), ca tot circul asta e distractiv in felul lui.
– Mda, recunoscu si domnu’ Inginer, numa sa nu ne coste biletul de intrare mai mult decit face.
Din cei trei copaci pentru care Mama Soselei Stefan cel Mare reclama initial o despagubire de 3000 de euro, au ramas doar doi. Nu e ce ar ingrijora sufletele pesimiste: Al treilea copac, anume prunul, nu s-a ofilit, ba din contra, a crescut in mai putin de un an atit de mult, incit noul expert angajat sa dovedeasca ravagiile pe care le-am facut l-a taiat de pe lista pagubelor.
Iar asta e o problema: Despagubirea, coborita picatura cu picatura, euro cu euro, cent cu cent, din lipsa de motive si dovezi, de la 3000 la 1800 de euro, ameninta sa coboare si mai departe: E criza, parol. Mama Soselei recurge la asii din mineca.
Mai intii, artarul caruia domnu’ Inginer i-a taiat doua moate din fata ferestrei, in timp ce Mr & Mrs Unspeakable erau in concediu si ne lasasera intreaga gradina in grija. Dupa care, gradinarul adus de apropitar rade de pe fata pamintului numitul artar, neinregistrat la Primarie cu imagini din satelit. Ca artarul lipseste, instantei judecatoresti i se ofera fotografii: Vedeti aici, onor dumneavoastra, un artar care nu e. Ca din cauza noastra nu e, depun marturie sincera Mr & Mrs Unspeakable ca au vazut cu ochii lor cum l-am taiat.
Mai apoi, gardul viu de linga poarta de masina: Domnu’ Inginer i-a decupat un dreptunghi de adincime corespunzatoare, astfel incit poarta de masina sa se poata deschide din nou si el sa poata intra cu masina in garaj (50 de euro la chiria lunara). Apropitarul de acord, la vremea respectiva.
Ambele puncte, mari cit China, n-au deranjat pe nimeni cind am predat apartamentul si am semnat protocolul. Acuma deranjeaza. Si, ce ‘ntimplare ’ntimplatoare, despagubirile sint aceleasi ca pentru prunul iesit din discutie, plus 12,66 euro.
Pagubele sint evaluate de un oarecare domn Nellen, specialist.
Nu-mi vine sa cred, au facut-o?! Prima expertiza a Hapsînei era oferta unei crescatorii de copaci. A doua era adeverinta unui gradinar, pardon: maistru gradinar. (Cu aceeasi intonatie ca Herr Dokter P., cu $ $ in ochi) A treia venea de la un arhitect peisagist. A patra de la Herr Nellen. Fiecare cu cite 50 de euro mai scumpa decit precedenta.
Cu degete tremurinde, aproape vazind sabia lui Damocles, de altfel bine fixata la locul ei, cum cade si Mama Soselei cum cere expertiza administratiei publice, adevarata amenintare, Pinocchio porneste calculatorul si domnu’ Inginer baga modemul in priza.
Nellen... specialist...
Ask Google, daca nu stie Google nu stie nimeni. Nea Nellen ocupa locul al doilea pe lista, dupa un specialist in insolvente si evaziuni fiscale: Specialist (celebru) in ingrijirea copacilor.
– Trebuie sa recunosc, ii spun domnului Inginer dupa o inghititura mare si adinca de bere fara alcohol (dar rece si acidulata), ca tot circul asta e distractiv in felul lui.
– Mda, recunoscu si domnu’ Inginer, numa sa nu ne coste biletul de intrare mai mult decit face.
19 mai 2009
18 mai 2009
Curajul domnului Inginer
Ieri i-am spus domnului Inginer: Tu stii ca e curajos ce faci tu? Sa stii ce vrei, sa te straduiesti sa raspunzi unor cerinte, sa trimiti zeci de scrisori, fiecare conceputa pentru un anumit profil de post si sa concurezi cu sute si mii de oameni, incercind in acelasi timp sa te convingi ca esti printre cei mai buni, ca sa-ti pastrezi motivatia.
Cunoastem multi care au spus: Eu nu suport, draga. Eu nu suport sa fiu angajat si sa am un sef care sa-mi spuna ce sa fac. Mai bine ma privatizez si sint propriul meu sef. E mult mai simplu asa.
Cunoastem multi care au spus: Eu nu suport, draga. Eu nu suport sa fiu angajat si sa am un sef care sa-mi spuna ce sa fac. Mai bine ma privatizez si sint propriul meu sef. E mult mai simplu asa.
17 mai 2009
16 mai 2009
Leapșa de la Annamari: Diversity reading
Sapte intrebari, una mai frumoasa si mai provocanta ca alta, de la Annamari. Raspund cu placere – si pe romaneste:
1. Name the last book by a female author that you’ve read.
Jane Austen, “Pride and Prejudice”, recitita nu mai stiu pentru a cita oara cu mereu aceeasi savoare.
2. Name the last book by an African or African-American author that you’ve read.
Mergind pe ideea, posibil gresita, ca literatura americana este un fel de majoritate si ca aici vorbim despre ceea ce ar fi o minoritate complementara, refuz din start sa ma gindesc la literatura afro-US-americana. Literatura africana, da, basmele africane (cele doua volume din Biblioteca pentru Toti) au fost una din lecturile preferate ale copilariei mele. Din cind in cind mai recitesc cite ceva din ele.
3. Name one from a Latino/a author.
Si aici refuz sa ma gindesc la literatura latino-US-americana. “Un veac de singuratate” de Gabriel Garcia Marquez, ce altceva? (Hm... “Recursul la metoda” a lui Alejo Carpentier ar mai trebui s-o recitesc...)
4. How about one from an Asian country or Asian-American?
Idem. Ma dau in vint dupa haiku-uri. Matsuo Basho.
5. What about a GLBT writer?
Eh, gramezi. Despre unul din ei am scris de curind, si cine nu e de parere ca Ralf König este un scriitor serios, sa se gindeasca putin de ce a luat premiul Max & Moritz. Dar hai sa zicem de data asta: E. M. Forster. Poate sa para de prost gust, dar am aflat ca a fost gay muuuulta vreme dupa ce am citit, pentru prima data, nuvela “Omnibuz spre cer”, si am exclamat “Aha! De-asta...”
6. Why not name an Israeli/Arab/Turk/Persian writer, if you’re feeling lucky?
Aici mi se pare ca autorul intrebarilor cade in stereotipii. Nu cred ca vreun israelian, arab, turc sau persan ar fi fericit sa fie aruncat in aceeasi oala cu ceilalti (fiind vorba, pur si simplu, de popoare si culturi diferite), dar, privind intrebarea dintr-o perspectiva egoista, voi aprecia gradele de libertate. Omar Khayyam.
7. Any other “marginalized” authors you’ve read lately?
“Read lately”, ma tem ca nu. Dar: Mircea Dinescu, marginalizat la vremea respectiva. Era un cuvint tare la moda.
Si acum, ia sa vedem... Madelin cred ca ar raspunde cu placere... Apoi Zaza cred ca ne va da niste raspunsuri interesante... Si ha! ia sa vedem noi ce ne spune Boladenieve...
1. Name the last book by a female author that you’ve read.
Jane Austen, “Pride and Prejudice”, recitita nu mai stiu pentru a cita oara cu mereu aceeasi savoare.
2. Name the last book by an African or African-American author that you’ve read.
Mergind pe ideea, posibil gresita, ca literatura americana este un fel de majoritate si ca aici vorbim despre ceea ce ar fi o minoritate complementara, refuz din start sa ma gindesc la literatura afro-US-americana. Literatura africana, da, basmele africane (cele doua volume din Biblioteca pentru Toti) au fost una din lecturile preferate ale copilariei mele. Din cind in cind mai recitesc cite ceva din ele.
3. Name one from a Latino/a author.
Si aici refuz sa ma gindesc la literatura latino-US-americana. “Un veac de singuratate” de Gabriel Garcia Marquez, ce altceva? (Hm... “Recursul la metoda” a lui Alejo Carpentier ar mai trebui s-o recitesc...)
4. How about one from an Asian country or Asian-American?
Idem. Ma dau in vint dupa haiku-uri. Matsuo Basho.
5. What about a GLBT writer?
Eh, gramezi. Despre unul din ei am scris de curind, si cine nu e de parere ca Ralf König este un scriitor serios, sa se gindeasca putin de ce a luat premiul Max & Moritz. Dar hai sa zicem de data asta: E. M. Forster. Poate sa para de prost gust, dar am aflat ca a fost gay muuuulta vreme dupa ce am citit, pentru prima data, nuvela “Omnibuz spre cer”, si am exclamat “Aha! De-asta...”
6. Why not name an Israeli/Arab/Turk/Persian writer, if you’re feeling lucky?
Aici mi se pare ca autorul intrebarilor cade in stereotipii. Nu cred ca vreun israelian, arab, turc sau persan ar fi fericit sa fie aruncat in aceeasi oala cu ceilalti (fiind vorba, pur si simplu, de popoare si culturi diferite), dar, privind intrebarea dintr-o perspectiva egoista, voi aprecia gradele de libertate. Omar Khayyam.
7. Any other “marginalized” authors you’ve read lately?
“Read lately”, ma tem ca nu. Dar: Mircea Dinescu, marginalizat la vremea respectiva. Era un cuvint tare la moda.
Si acum, ia sa vedem... Madelin cred ca ar raspunde cu placere... Apoi Zaza cred ca ne va da niste raspunsuri interesante... Si ha! ia sa vedem noi ce ne spune Boladenieve...
15 mai 2009
Better than sex
Tocmai am avut o discutie despre comunitati si artefacte culturale. Ma simt ca dupa un orgasm de 30 de megatone, inclusiv toropeala placuta de dupa.
Da, exista.
Da, exista.
Ghici cine vine la cină
Încărcat ca o furnicuță, domnu’ Inginer dădu să pășeasca pe aleea care ducea spre casă, dar rămase grațios cu piciorul stîng în aer. În parcare tocmai intra, peste masură de majestuos, un Porsche Cayenne. Ce onoare pentru mahalaua noastra, se gindi el. Si onoarea asta n-ar fi fost nimic, dar stati sa vedeti cine coboara din masina.
Pai cin’ sa fie, Gogoscharski si cu Manu.
Sa fi tot trecut vreun an sau doi de cind Colombina mi-a spus la telefon: Are un prieten tare dragut, al carui tata e gay. (Urmeaza o lista de asemanari si puncte comune intre Gogoscharski si Manu.) Apoi ne-am intilnit la unul din concerte; Manu a dat mina ceremonios si cu mine, si cu domnu’ Inginer, zimbind de la o ureche la cealalta fara un motiv aparent.
Aseara a spus degustind ciorba de legume cu bors: Ce pacat ca tatii nostri nu se cunosc. Asta inseamna, am raspuns, ca fiii au ceva de facut. Chiar asa, ar trebui sa aranjam o intilnire.
Pastrindu-mi realismul, m-am indoit (si ma indoiesc in continuare) de posibilitatea unei asemenea intilniri, pentru ca stiu ca tatal lui este un tip bogat si (foarte) ocupat cu viata artistica. De aici si onoarea masinii luxoase in parcarea Mahalalei. Dar m-a induiosat grija cu care Manu se gindea la tatal lui. M-am intrebat in ce film am mai vazut ceva asemanator; si cred ca in acelasi timp m-am intrebat autopatetic daca Gogoscharski ar avea tot atita grija de batrînul sau tata.
Gogoscharski scoase din geanta nou-nouta si foarte chic papucii lui de pîsla si i-i puse lui Manu in fata. Pentru ca ii ingheata picioarele atit de repede, ne-a explicat.
Pai cin’ sa fie, Gogoscharski si cu Manu.
Sa fi tot trecut vreun an sau doi de cind Colombina mi-a spus la telefon: Are un prieten tare dragut, al carui tata e gay. (Urmeaza o lista de asemanari si puncte comune intre Gogoscharski si Manu.) Apoi ne-am intilnit la unul din concerte; Manu a dat mina ceremonios si cu mine, si cu domnu’ Inginer, zimbind de la o ureche la cealalta fara un motiv aparent.
Aseara a spus degustind ciorba de legume cu bors: Ce pacat ca tatii nostri nu se cunosc. Asta inseamna, am raspuns, ca fiii au ceva de facut. Chiar asa, ar trebui sa aranjam o intilnire.
Pastrindu-mi realismul, m-am indoit (si ma indoiesc in continuare) de posibilitatea unei asemenea intilniri, pentru ca stiu ca tatal lui este un tip bogat si (foarte) ocupat cu viata artistica. De aici si onoarea masinii luxoase in parcarea Mahalalei. Dar m-a induiosat grija cu care Manu se gindea la tatal lui. M-am intrebat in ce film am mai vazut ceva asemanator; si cred ca in acelasi timp m-am intrebat autopatetic daca Gogoscharski ar avea tot atita grija de batrînul sau tata.
Gogoscharski scoase din geanta nou-nouta si foarte chic papucii lui de pîsla si i-i puse lui Manu in fata. Pentru ca ii ingheata picioarele atit de repede, ne-a explicat.
14 mai 2009
Altă minge de pinKpong
Dragii mei, urmatoarea minge de pinKpong va asteapta. Odata cu ea, leapsa pentru Expatgay, Klara, M. , Me and Bro, Urmuz, Vlad.
13 mai 2009
Aici. Acolo. (Sau poate dincolo.)
Ajunsi la conferinta de la Basel, l-am ghidat pe domnu’ Inginer spre locul de parcare conform documentelor. M-am uitat cu ingrijorare in jur daca parcam unde trebuie: Elvetienii sint cîrcotasi la controale si generosi la amenzi. Un prieten de-al meu, aveam sa-i povestesc fetei de la inregistrare peste citeva minute, a primit o amenda chiar in garajul subteran dupa ce ii expirase permisul de parcare la miezul noptii.
– Dar asta era in Elvetia, nu? m-a intrebat ea, intr-o germana fara urma de accent.
Am privit-o derutat, nestiind prea bine care din noi doi este pe cale sa paraseasca realitatea si logica comuna:
– Bine, si aici... nu sîntem in Elvetia?
– Aici, raspunse ea retoric, sîntem in Elvetia, dar dumneavoastra ati parcat in Franta. Acolo nu este nici o problema.
Ca ardeleanul la gradina zoologica, ne-am dus apoi sa examinam mai cu atentie parcarea. Nu avea nimic neobisnuit, absolut nimic. La intrare, o bariera in dungi albe si rosii, ridicata. Pe unul din stîlpi, o placuta nu mai lunga de 40 cm, nici mai lata de 10 cm, pe care scria modest: Grenzübergang. Frontière nationale.
Basel, aveam sa concluzionam intr-un acces de filosofare ieftina, este un oras mult prea indepratat. Uite, cu masina ar mai fi patru ore pina la München. Cu trenul: vreo sase, ori prin Karlsruhe, ori prin Zürich. De ce nu prin Moscova, la urma urmei.
Da, Basel este un oras mult prea indepartat: Pîna si pentru un interviu telefonic.
12 mai 2009
Întîlniri
Acum 10 minute imi mincam portia de cous-cous cu ragout de miel si ma gindeam la artefacte culturale, ceea ce este tot un fel de nemurirea sufletului. Din coltul in care ma cuibarisem, privirea imi zbura pe diagonala incaperii, pina la bluza liliachie a unei fete. In spatele ei, in cuier, atirna peste pardesiu o esarfa de exact aceeasi culoare.
Statea de vorba cu un american. Auzind numai melodia, nu si cuvintele, am fost convins ca amindoi erau americani. Dar la un moment dat au razbatut pina la mine niste sonoritati cunoscute: Romania, Romanian, Romania, Romanian... Ia te uita.
Mi-ar fi placut sa stau de vorba cu ea. Ascutindu-mi urechile, am inteles ca asteapta diverse aprobari ca sa poata lucra pe undeva prin apropierea mea – totusi nu atit de aproape cit sa fi aflat deja ca vom avea o colega romanca. Imi inchipui ca si ei poate i-ar fi facut placere – cum a fost cea care, acum vreo doua saptamini, dupa un sfert de ora de ascultat sfaturile mele intelepte (in rest nu aveam chiar nimic de a face unul cu altul), la despartire mi-a spus ce usurata se simte ca a facut cunostinta cu un roman.
M-am intrebat atunci cum ar fi daca i-as pune pe masa o carte de vizita (asta presupunind ca as fi avut vreuna la indemina). Primul gind a fost: O sa creada ca vreau s-o agat si o sa-mi traga doua perechi de palme. Ca doar nu avea de unde sa stie ca nu asta ma interesa.
In mare, cam asta era discutia mea de aici cu Anca. Nici o neintelegere, cit de mare, nu mi se pare mai nefericita decit ca o pornire pur comunicativa sa fie interpretata ca o intentie de apropiere amoroasa.
Iar pastila de ciocolata servita la ceasca de espresso a avut efectul madlenei. Eram odata in tren, in drum spre domnu’ Inginer, la inceputurile relatiei noastre la distanta, in plina perioada de entuziasm post-comingout. La o halta de la margine de Frankfurt, s-a urcat si s-a asezat vizavi de mine un tip, un mec, cum ii place lui defbest sa-i spun: Cam de virsta mea, bine, lejer, relaxat. (Mai tirziu aveam sa aflu ca era un functionar de banca de la unul si etajele superioare.) L-am studiat cu oarecare interes, la care el a raspuns cu o indiferenta nonsalant afisata. A scos din rucsac o revista pe care a inceput sa o foiasca sub nasul meu. A trecut o vreme (pentru ca, ma repet, eram la inceputurile perioadei post-comingout) pina sa-mi dau seama ca revista era una din cele distribuite gratis in scena gay: baieti draguti si sumar imbracati, reclame la jucarii, matrimoniale. Nu s-a putut ocupa prea mult cu asta, continutul fiind lipsit de consistenta si drumul pe masura de scurt. (Intre timp luasem exemplu de la el si imi citeam cartea afisind o indiferenta simetrica.) Cu putin inainte de statia urmatoare, si-a bagat revista la loc in rucsac, a mai cotrobait nitel, a scos la iveala o carte de vizita mototolita si un pix, a taiat cu dungi opace numarul de telefon de la servici, apoi mi-a pus-o in mina si a coborit din tren. M-am uitat rizind pe fereastra cum se indeparteaza pe peron; ajuns la o distanta potrivita, s-a intors, a inceput si el sa rida si mi-a facut cu mina.
Mi-am platit deci cous-cousul si cafeaua si am venit inapoi sa va scriu despre toate astea aici.
Statea de vorba cu un american. Auzind numai melodia, nu si cuvintele, am fost convins ca amindoi erau americani. Dar la un moment dat au razbatut pina la mine niste sonoritati cunoscute: Romania, Romanian, Romania, Romanian... Ia te uita.
Mi-ar fi placut sa stau de vorba cu ea. Ascutindu-mi urechile, am inteles ca asteapta diverse aprobari ca sa poata lucra pe undeva prin apropierea mea – totusi nu atit de aproape cit sa fi aflat deja ca vom avea o colega romanca. Imi inchipui ca si ei poate i-ar fi facut placere – cum a fost cea care, acum vreo doua saptamini, dupa un sfert de ora de ascultat sfaturile mele intelepte (in rest nu aveam chiar nimic de a face unul cu altul), la despartire mi-a spus ce usurata se simte ca a facut cunostinta cu un roman.
M-am intrebat atunci cum ar fi daca i-as pune pe masa o carte de vizita (asta presupunind ca as fi avut vreuna la indemina). Primul gind a fost: O sa creada ca vreau s-o agat si o sa-mi traga doua perechi de palme. Ca doar nu avea de unde sa stie ca nu asta ma interesa.
In mare, cam asta era discutia mea de aici cu Anca. Nici o neintelegere, cit de mare, nu mi se pare mai nefericita decit ca o pornire pur comunicativa sa fie interpretata ca o intentie de apropiere amoroasa.
Iar pastila de ciocolata servita la ceasca de espresso a avut efectul madlenei. Eram odata in tren, in drum spre domnu’ Inginer, la inceputurile relatiei noastre la distanta, in plina perioada de entuziasm post-comingout. La o halta de la margine de Frankfurt, s-a urcat si s-a asezat vizavi de mine un tip, un mec, cum ii place lui defbest sa-i spun: Cam de virsta mea, bine, lejer, relaxat. (Mai tirziu aveam sa aflu ca era un functionar de banca de la unul si etajele superioare.) L-am studiat cu oarecare interes, la care el a raspuns cu o indiferenta nonsalant afisata. A scos din rucsac o revista pe care a inceput sa o foiasca sub nasul meu. A trecut o vreme (pentru ca, ma repet, eram la inceputurile perioadei post-comingout) pina sa-mi dau seama ca revista era una din cele distribuite gratis in scena gay: baieti draguti si sumar imbracati, reclame la jucarii, matrimoniale. Nu s-a putut ocupa prea mult cu asta, continutul fiind lipsit de consistenta si drumul pe masura de scurt. (Intre timp luasem exemplu de la el si imi citeam cartea afisind o indiferenta simetrica.) Cu putin inainte de statia urmatoare, si-a bagat revista la loc in rucsac, a mai cotrobait nitel, a scos la iveala o carte de vizita mototolita si un pix, a taiat cu dungi opace numarul de telefon de la servici, apoi mi-a pus-o in mina si a coborit din tren. M-am uitat rizind pe fereastra cum se indeparteaza pe peron; ajuns la o distanta potrivita, s-a intors, a inceput si el sa rida si mi-a facut cu mina.
Mi-am platit deci cous-cousul si cafeaua si am venit inapoi sa va scriu despre toate astea aici.
Adevărul este, dragii mei
...ca am vrut sa vad cum reactionati la vederea personajului. Si mai vreau inca: Sa vad ce ziceti cind aflati adevarul. In ceea ce ma priveste, stateam in masina cu domnu’ Inginer la volan pe una din magistralele din nordul orasului si, neavind mare lucru de facut, admiram peisajul incintator de asfalt si beton. Cind iata, rupind monotonia rutiera dar pastrind ritmul ostinato, mi-a zimbit dintr-un afis electoral Candidatul. Atunci m-am gindit la voi, cei cu care impart bucuriile si tristetile mele aproape in aceeasi masura ca si cu domnu’ Inginer.
Statistic vorbind, ati raspuns de 49 de ori, din care de 23 de ori l-ati incadrat pe Candidat in canoanele stilistice ale pardidelor extremiste, de 18 ori in partide moderate de stinga si de 8 ori in partide de centru-dreapta. De 39 de ori i-ati spus un NU hotarît si doar de 10 ori i-ati acordat increderea voastra.
Asta nestiind cu cine aveti de a face. Dar acum veti afla: Candidatul se numeste Bernd Posselt, face parte din Uniunea Social-Crestina (CSU), partid de centru-dreapta care detine majoritatea absoluta de guvernamint in Bavaria (nu si in München care, ca si Viena si alte orase mari, este condus prin traditie de social-democrati) si candideaza pentru alegerile europene. Aparentele inseala, ce sa-i faci.
Nu este nici un secret, Süddeutsche Zeitung a scris de curind despre el de mai multe ori, iar cititorii i-au comentat semnul victoriei: “Ce a cistigat? (a) un loc promitator pe lista candidatilor? (b) atentia unui mare ziar? Exista mai multe motive foarte bune pentru care CSU nu are ce cauta in Parlamentul European, iar Bernd Posselt este unul din ele.” In alt loc, mai pe scurt (ceea ce imi aduce aminte de – remember? – cel mai scurt banc politic românesc): “Vomex”. La Geocities regasim sub numele de utilizator “popo_posselt” o intreaga serie de afise electorale cu titluri cum ar fi Für ein schlankes Europa (“For a lean Europe”), Europa braucht Denker mit Profil (“Europa are nevoie de ginditori cu profil”) sau Der europäische Charmeur (“Charmeurul european”).
Nu este, deci, o surpriza ca nu v-a placut: Nici mie nu mi-a placut, nici altora, dar am murit cu totii de ris. La fel de putin surprinde faptul ca i se atribuie apartenenta la un partid de extrema dezagreabila, ceea ce, daca ne uitam mai cu atentie la faptele si istoria CSUului, nici nu este chiar asa de departe de adevar: Voi aminti numai de comparatia dintre casatoria homo si adoratia diavolului (copyright Edmund Stoiber, prim-ministru bavarez intre 1993 si 2007) si actiunea de strins semnaturi impotriva cetateniei duble (cel mai frecvent: germano-turca), la care adevaratii extremisti de dreapta s-au adunat in primarie sa puna degetul si, pentru divertisment, s-au mai luat si de femeile de servici turcoaice ale primariei, fapt pentru care primarul (social-democrat) i-a dat prompt afara cu actiunea si cu semnaturile lor cu tot.
Ceea ce ma surprinde oarecum este convingerea voastra ca, daca nu e extremist, atunci trebuie sa fie stingist. Inteleg ca partidele de centru stinga sint cam la fel de iubite de intelectualii români ca si cele de centru-dreapta de catre intelectualii germani. Si ma opresc aici cu comentariile, dorindu-va o saptamina vesela si placuta. Daca cumva pe moment nu aveti motive de veselie, urmati indemnul celor de la Geocities: Tipariti-va afisele cu Herr Posselt, puneti-vi-le pe perete si priviti-le cu atentie la intervale regulate de timp. Iar daca nici asta nu functioneaza, dati o tura prin Mahala.
11 mai 2009
Gaypride Q&A (2)
Echipa formata din Octavian, Robert, Daniel Mihai si, cum altfel, domnu’ Inginer si Pinocchio continua seria de intrebari si raspunsuri pe tema paradei gay.
In cu totul alta ordine de idei [surîs inocent], gasim pe blogul lui Daniel Mihai un mic dar irezistibil spot publicitar, in care nu, nu e vorba de celebrele placinte finlandeze.
In cu totul alta ordine de idei [surîs inocent], gasim pe blogul lui Daniel Mihai un mic dar irezistibil spot publicitar, in care nu, nu e vorba de celebrele placinte finlandeze.
10 mai 2009
O nuntă cum i-ar fi plăcut și lui Vlad
Stateam in pat, asa ca in poza, cu frunze de busuioc pe ochi si dormitam. La capatul celalalt al tunelului cazon care leaga sufrageria de restul camerelor, domnu’ Inginer lasase usa deschisa si auzeam ca prin vis mici bubuieli de radio cu stiri si muzica. Odata bubuielile brusc si nerusinat amplificate, am intins mina spre telefon, cu gindul suprarealist-oniric sa-l sun pe domnu’ Inginer si sa-l rog sa dea radioul mai incet. Trezit la realitate, m-am deplasat pina in sufragerie si m-am asezat pe pervazul ferestrei.
Domnu’ Inginer era topit. In fata intrarii stateau o multime de turci tineri si frumosi. Ei erau pusi la costum si foarte sobri. Acela dintre ei care nu era pus la costum avea umeri de halterofil si imi inchipui ca s-ar fi potrivit perfect in cadrul usii de la intrare: n-ai mai fi putut trece, oricit curaj ai fi avut. Ele erau in rochii festive si bateau din palme in ritmul muzicii. Scoteau si acele strigate care, nu stiu de ce, le asociez indeobste cu indienii americani. Iar muzica venea de undeva din casa: Un baiat de vreo 16 ani avea atirnata de git o toba imensa. Cu stinga bubuia pe o parte ritmul principal, cu dreapta batea cu un batator ceva mai subtire un al doilea ritm. Linga el, un muzicant mai in virsta cinta nazal la un soi de goarna cu sunet de cimpoi.
Pina la urma au iesit si mirii. Inaintea lor, videofilmistul alerga de-a’ndaratelea si am asteptat sa vad cum se impiedica si se lungeste pe jos. Nu s-a impiedicat. Pe mire nu l-as fi deosebit de ceilalti pentru ca purta acelasi costum negru. Mireasa, desigur una din cele trei fete cucuiete de la 1, era in rochie de mireasa. Apoi parintii, nasii, fetite emotionate avind grija de rochitele de sarbatoare, baietii la costum, tot alaiul. Vecinii cascau gura. In afara de muzica, totul ar fi putut sa fie intr-o dulce mahala bucuresteana.
Mai tirziu aveam sa cobor sa intind rufele. Trecind pe la usa lor (acum era liniste), am chicotit vazind covorul persan intins pe palier, fara indoiala pentru ca musafirii sa-si lase pantofii la usa.
Citeva trepte mai sus, doua cutii goale de Red Bull stateau una linga alta intr-un colt.
Domnu’ Inginer era topit. In fata intrarii stateau o multime de turci tineri si frumosi. Ei erau pusi la costum si foarte sobri. Acela dintre ei care nu era pus la costum avea umeri de halterofil si imi inchipui ca s-ar fi potrivit perfect in cadrul usii de la intrare: n-ai mai fi putut trece, oricit curaj ai fi avut. Ele erau in rochii festive si bateau din palme in ritmul muzicii. Scoteau si acele strigate care, nu stiu de ce, le asociez indeobste cu indienii americani. Iar muzica venea de undeva din casa: Un baiat de vreo 16 ani avea atirnata de git o toba imensa. Cu stinga bubuia pe o parte ritmul principal, cu dreapta batea cu un batator ceva mai subtire un al doilea ritm. Linga el, un muzicant mai in virsta cinta nazal la un soi de goarna cu sunet de cimpoi.
Pina la urma au iesit si mirii. Inaintea lor, videofilmistul alerga de-a’ndaratelea si am asteptat sa vad cum se impiedica si se lungeste pe jos. Nu s-a impiedicat. Pe mire nu l-as fi deosebit de ceilalti pentru ca purta acelasi costum negru. Mireasa, desigur una din cele trei fete cucuiete de la 1, era in rochie de mireasa. Apoi parintii, nasii, fetite emotionate avind grija de rochitele de sarbatoare, baietii la costum, tot alaiul. Vecinii cascau gura. In afara de muzica, totul ar fi putut sa fie intr-o dulce mahala bucuresteana.
Mai tirziu aveam sa cobor sa intind rufele. Trecind pe la usa lor (acum era liniste), am chicotit vazind covorul persan intins pe palier, fara indoiala pentru ca musafirii sa-si lase pantofii la usa.
Citeva trepte mai sus, doua cutii goale de Red Bull stateau una linga alta intr-un colt.
09 mai 2009
Depresiv suicidal
Dan R. spunea, de fiecare data cind îl apuca alergia: În fiecare an pe vremea asta mă sinucid.
Acum îl înțeleg mai bine ca oricînd.
Acum îl înțeleg mai bine ca oricînd.
08 mai 2009
Încurcături
Într-un fel de somnambulism (care nu stim cit se datoreaza alergiei, cit antialergicelor si cit activitatilor din ultimele saptamini), am reusit sa-l fac pe domnu’ Inginer sa ma intrebe cu destula ingrijorare ce am si daca m-am suparat cumva pe el, sa ma tirasc pina la medicul de familie si sa-l fac sa rida, sa incurc orele la care trebuia sa tin seminarul de azi si sa scriu primul articol dintr-o serie dedicata paradei gay romanesti. Cititi aici, aici si aici.
Cadourile lui Pinocchio către domnul său Inginer
O sticluta pîntecoasa, cam de marimea unei sticle de parfum: Aceto balsamico. La un pret care va lasa pe oricine cu gura cascata. Asa ceva n-ai avut tu niciodata, va spune Pinocchio, iar domnu’ Inginer ii va da dreptate. In plus, va adauga Pinocchio, nu este genul de cadou pentru-tine-dar-de-fapt-pentru-amindoi-si-pina-la-urma-doar-pentru-mine, ca stii ca nu pot sa sufar otetul. Nici macar pe cel produs exclusiv pentru împaratul Traian.
Apoi doua filme pe DVD: “Impreuna sintem mai putin singuri”, cu Audrey Tautou, si “Brandner Caspar”, pe care vroiam sa il vedem impreuna si nu am reusit sa ajungem la cinema.
In fine, o carte de gatit sparanghel: de sezon.
(Sub carte, luata in graba de la casa librariei si platita la un loc cu DVDurile si cartea de bucate, o brosura despre imputernicirile pentru caz de boala si testamente.)
07 mai 2009
06 mai 2009
Cînd se termină vîrsta întrebărilor?
Ati simtit o prietenie, ce-i drept incipienta, dar profunda, afectuoasa si reciproca.
S-a dovedit insa a fi doar un mod eficient de a face afaceri.
Cum reactionati?
S-a dovedit insa a fi doar un mod eficient de a face afaceri.
Cum reactionati?
Tendresse
Mon Sep 18 16:55:50 1995
To: Aanonim
From: Pinocchio
>In rest - nimic nou. Sa citesti Nabokov.
>Ma repet; are la sfirsit un pasaj
>genial, totul e interzis deci totul este permis.
Sa. O sa. Da’ cind?
>> Sint pe cale sa adorm cu capu pe masa. Noapte buna, pa.
>Mai scrie. De ce scrii tu intodeauna inainte de a pleca acasa,
>doar ca sa nu poti raspunde dupa aia?
Pai n-am spus ca plec acasa, am spus doar noapte buna.
> Sau m'am dezobisnuit eu de e-mail de cind
>cu mme Colombo la care conversatia
>tre sa decurga in direct? Dar mai scrie.
Mai scriu. Nu vroiam decit sa fiu cuminte si sa nu te sîcîi. Sa te las sa lucrezi. Cind a sosit mailul de la tine, tocmai ma uitam cu degetul si ma gindeam ce dragut ca esti acolo si ca citesti mailul meu.
To: Aanonim
From: Pinocchio
>In rest - nimic nou. Sa citesti Nabokov.
>Ma repet; are la sfirsit un pasaj
>genial, totul e interzis deci totul este permis.
Sa. O sa. Da’ cind?
>> Sint pe cale sa adorm cu capu pe masa. Noapte buna, pa.
>Mai scrie. De ce scrii tu intodeauna inainte de a pleca acasa,
>doar ca sa nu poti raspunde dupa aia?
Pai n-am spus ca plec acasa, am spus doar noapte buna.
> Sau m'am dezobisnuit eu de e-mail de cind
>cu mme Colombo la care conversatia
>tre sa decurga in direct? Dar mai scrie.
Mai scriu. Nu vroiam decit sa fiu cuminte si sa nu te sîcîi. Sa te las sa lucrezi. Cind a sosit mailul de la tine, tocmai ma uitam cu degetul si ma gindeam ce dragut ca esti acolo si ca citesti mailul meu.
04 mai 2009
Un chestionar pe teme politice
Cum bine se stie, Pinocchio se tine la distanta de politichie, in schimb se ocupa in timpul liber cu cea mai mare placere cu psihologia. In acest sens, iata inca un test. Ups, am spus test? Posibil, dar nu voi, cei care raspundeti veti fi testati, ci impresia pe care o produce personajul.
Avem deci de a face cu un politician german, ales in mod aleator; il vedeti in imaginea de sub modulul de chestionare. Nu va voi divulga numele lui, nici partidul din care face parte, si va rog insistent sa nu trisati.
Se pun urmatoarele intrebari:
1. Din ce fel de partid credeti ca face parte?
2. L-ati alege intr-o functie politica?
Votati deci cu incredere si simt de raspundere ca de obicei in coltul din dreapta sus. Cind vom avea rezultatele, adica peste o saptamina, va voi da raspunsul corect la prima intrebare, cea de-a doua fiind desigur o chestiune de gust si algere personala.
Avem deci de a face cu un politician german, ales in mod aleator; il vedeti in imaginea de sub modulul de chestionare. Nu va voi divulga numele lui, nici partidul din care face parte, si va rog insistent sa nu trisati.
Se pun urmatoarele intrebari:
1. Din ce fel de partid credeti ca face parte?
2. L-ati alege intr-o functie politica?
Votati deci cu incredere si simt de raspundere ca de obicei in coltul din dreapta sus. Cind vom avea rezultatele, adica peste o saptamina, va voi da raspunsul corect la prima intrebare, cea de-a doua fiind desigur o chestiune de gust si algere personala.
PS: Tot de’ale bărbaților
Ar mai fi poate de spus, ca sa fim obiectivi si impartiali in cele rele ca si in cele bune, ca organizarea excursiei de ieri a lasat de dorit pe ici si colo, si anume prin punctele esentiale. Ghidul nostru cel atit de atent pare sa nu fi fost ceea ce s-ar chema un cadru de conducere cu aplecare si talent, drept care partea a doua a excursiei, consecutiva unei anumite schimbari de traseu si program, a stat sub semnul lui Heisenberg. Excelent exercitiu, i-am spus domnului Inginer.
Partea amuzanta a povestii (drama, tragedia si comedia fiind pure arhetipuri si tragicomedia genul naturel par excellence, de’asta ne dam noi in vint dupa Almodovar) ar fi fost combinatia dintre Heisenberg si Lu, cel din urma fiind adeptul organizarii perfecte, precum la birou asa si pe munte, astazi si miine si in vecii vecilor amin.
Numai ca dis-de-dimineata inaintea plecarii, Lu mi-a dat telefon cu voce pierduta ca a mincat prea mult in seara de ajun, a facut indigestie si nu poate sa vina. Seara, cind am ajuns in sfirsit acasa, Lu a sunat din nou sa ma intrebe cum a fost. “I-ai fi tras palme, ma’ntelegi?” am racnit in receptor stind pe tron. Lu m-a inteles si si-a cerut scuze ca nu a venit sa sufere cot la cot cu noi, apoi a promis solemn ca o sa-i spuna cele potrivite lui Wieland, actualul partener al fostului sau partener (Wieland urmat de Wiegand) si una din persoanele cu influenta la GOC. De la uter ni se trage, cum spuneam mai sus.
* * *
Bine-bine ma veti intreba, una peste alta la ce foloseste totusi un club turistic gay? Intrebarea este la fel de fireasca si manifesta aceeasi incomprehensiune ca si intrebarea Colombinei, care (dupa ce n-a rezistat acum [indescifrabil] ani sa ma intrebe daca sint activ sau pasiv) a declarat ca nu poate sa inteleaga la ce foloseste un cor gay.
Raspuns mai simplu abia daca se mai poate: Un club turistic gay foloseste la acelasi lucru ca si un cor gay. Pentru exemplificare, un numar plin de cucernicie al primului cor gay din Germania, cu ocazia aniversarii a 25 de primaveri. Pentru necunoscatorii limbii germane, sa mentionam ca avem pe ecrane ceea ce se cheama un Männerchor, adica un cor barbatesc.
Partea amuzanta a povestii (drama, tragedia si comedia fiind pure arhetipuri si tragicomedia genul naturel par excellence, de’asta ne dam noi in vint dupa Almodovar) ar fi fost combinatia dintre Heisenberg si Lu, cel din urma fiind adeptul organizarii perfecte, precum la birou asa si pe munte, astazi si miine si in vecii vecilor amin.
Numai ca dis-de-dimineata inaintea plecarii, Lu mi-a dat telefon cu voce pierduta ca a mincat prea mult in seara de ajun, a facut indigestie si nu poate sa vina. Seara, cind am ajuns in sfirsit acasa, Lu a sunat din nou sa ma intrebe cum a fost. “I-ai fi tras palme, ma’ntelegi?” am racnit in receptor stind pe tron. Lu m-a inteles si si-a cerut scuze ca nu a venit sa sufere cot la cot cu noi, apoi a promis solemn ca o sa-i spuna cele potrivite lui Wieland, actualul partener al fostului sau partener (Wieland urmat de Wiegand) si una din persoanele cu influenta la GOC. De la uter ni se trage, cum spuneam mai sus.
* * *
Bine-bine ma veti intreba, una peste alta la ce foloseste totusi un club turistic gay? Intrebarea este la fel de fireasca si manifesta aceeasi incomprehensiune ca si intrebarea Colombinei, care (dupa ce n-a rezistat acum [indescifrabil] ani sa ma intrebe daca sint activ sau pasiv) a declarat ca nu poate sa inteleaga la ce foloseste un cor gay.
Raspuns mai simplu abia daca se mai poate: Un club turistic gay foloseste la acelasi lucru ca si un cor gay. Pentru exemplificare, un numar plin de cucernicie al primului cor gay din Germania, cu ocazia aniversarii a 25 de primaveri. Pentru necunoscatorii limbii germane, sa mentionam ca avem pe ecrane ceea ce se cheama un Männerchor, adica un cor barbatesc.
03 mai 2009
De'ale bărbaților
Pentru ca tot vorbiram atita despre sex si sexe, in toate tonalitatile si pozitiile posibile: Nu-i asa ca ati vrut intotdeauna sa stiti cum reactioneaza o gasca de barbati gay cind trece pe linga ei un barbat tinar, aratos si incomplet imbracat? Pai sa vedem...
Ca sa fim mai exacti, grupa se compunea din 32 de persoane, din care, sa ne gindim intens, patru erau femei. Da, stimata doamna, lesbiene. Căci grupa facea parte din GOC: Gay Outdoor Club.
In tren ne intilniseram cu ceea ce trebuie sa fi fost un club al pensionarelor mic-burgheze. Da, stimata doamna, le explica ghidul nostru, sintem de la GOC, si facem tururi montane [urmeaza explicatii nenumarate si amanuntite]. Am asteptat cu mare incordare ca una din acele doamne sa intrebe: Bine, minunat, merveilleux, dar ce inseamna GOC? N-a intrebat nimeni. Stia el ce stia.
Ramin, deci, 28 de barbati gay, pe trei dintre ei ii vedeti in poza. Ati ghicit, barbatul din dreapta e negru etiopian. (Si cel din dreapta de tot e femeie.) Deci:
La prima ascensiune, cind toti eram proaspeti, entuziasti si pusi pe fapte mari (inca nu stiam cit avea sa dureze cu adevarat excursia anuntata ca fiind foarte usoara si durind aproximativ patru ore), a trecut pe linga noi – chiar de mai multe ori – un tinar: tinar, bine si imbracat, eh, asa cum te imbraci pe munte cind e cald si bine si transpiri din greu. Reactia grupei – pina atunci fiecare isi vedea de showul personal, povestind, explicind, perorind. Atunci s-a facut brusc liniste si fiecare s-a uitat cu multa atentie pe unde calca. Pun pariu ca, in acelasi timp, fiecare (poate cel mult cu exceptia celor patru femei) l-ar fi putut descrie pe acel mec din cap pina’n picioare in cele mai mici amanunte.
Si interesant ar fi de stiut de ce nu a spus nimeni un cuvint.
Ca sa fim mai exacti, grupa se compunea din 32 de persoane, din care, sa ne gindim intens, patru erau femei. Da, stimata doamna, lesbiene. Căci grupa facea parte din GOC: Gay Outdoor Club.
In tren ne intilniseram cu ceea ce trebuie sa fi fost un club al pensionarelor mic-burgheze. Da, stimata doamna, le explica ghidul nostru, sintem de la GOC, si facem tururi montane [urmeaza explicatii nenumarate si amanuntite]. Am asteptat cu mare incordare ca una din acele doamne sa intrebe: Bine, minunat, merveilleux, dar ce inseamna GOC? N-a intrebat nimeni. Stia el ce stia.
Ramin, deci, 28 de barbati gay, pe trei dintre ei ii vedeti in poza. Ati ghicit, barbatul din dreapta e negru etiopian. (Si cel din dreapta de tot e femeie.) Deci:
La prima ascensiune, cind toti eram proaspeti, entuziasti si pusi pe fapte mari (inca nu stiam cit avea sa dureze cu adevarat excursia anuntata ca fiind foarte usoara si durind aproximativ patru ore), a trecut pe linga noi – chiar de mai multe ori – un tinar: tinar, bine si imbracat, eh, asa cum te imbraci pe munte cind e cald si bine si transpiri din greu. Reactia grupei – pina atunci fiecare isi vedea de showul personal, povestind, explicind, perorind. Atunci s-a facut brusc liniste si fiecare s-a uitat cu multa atentie pe unde calca. Pun pariu ca, in acelasi timp, fiecare (poate cel mult cu exceptia celor patru femei) l-ar fi putut descrie pe acel mec din cap pina’n picioare in cele mai mici amanunte.
Si interesant ar fi de stiut de ce nu a spus nimeni un cuvint.
02 mai 2009
Ceapă sau usturoi?
Ne-am lamurit cui ii place ceapa si cui usturoiul: Din 63 de raspunsuri, 6 (9%) prefera ceapa, 9 (14%) usturoiul, 34 (53%) amindoua si 14 (22%) nici una, nici alta. Ce vroiam de fapt sa vad (ca tot se intreba Tapirul) era daca se verifica principiul Ayurveda: Si ceapa si usturoiul sint minunate, dar nu impreuna, ci separat. In cazul nostru, principiul se verifica la 45% din cei care au raspuns. (Si eh, iar nu-mi ies 100% din 45% + 53%, mai rotunjiti si voi pe unde va place.) Mie, daca vreti sa stiti, imi plac amindoua, cu o usoara spre medie preferinta pentru usturoi. La mine in laborator, ceapa este un ingredient tolerat.
Asta e. Pentru chestionarul urmator am deja un material-bomba. Dar va las mai intii sa va intoarceti din concedii care de pe unde si pe urma. (Hehe...)
01 mai 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)