Sfîrșit

În ziua în care am împlinit 7 ani de cînd ne-am cunoscut, după 7 ani de relație la 450 km, domnu’ Inginer a avut interviul decisiv pentru slujba din München. După mai bine de jumătate de an de somaj, în ziua în care împlinim 12 ani de cînd ne-am cunoscut, mîine adică, domnu’ Inginer se pregăteste să reînceapă lucrul: la aceeași distanță, pe alte tarîmuri.

Nu-mi rămîne, după 5 ani de blogging, decît să-mi amintesc că am trei profesori care mă privesc în ochi, un fiu aproape student și un nepot pe cale să se nască.

Jurnalul domnului Inginer se oprește aici.

Scenă de gen într-un pătrat perfect

Adevărul e că nu prea aveam ce căuta acolo. Indiscreția era aceeași cu a pictorilor prezenți într-o scenă de gen. Unele personaje îl ignoră conștient și puțin crispat, altele sînt prea ocupate ca să se poată gîndi la el, în fine altele îl privesc în ochi. Oricum ar fi, există întotdeauna un mic detaliu, o reflexie într-o oglindă, într-un ceainic de argint, în ochii cuiva, în care îl vedem.

1. Pe latura din stînga stătea Robert, visator, înalt și drept în costumul lui negru, ca un copil mare pe care îl învățasem cîndva să scrie. Ca întotdeauna, explica pe un ton egal. Dacă era un vis, ce fel de vis ar fi fost? Erau explicații perfecte.

2. Pe latura din dreapta, publicul. Tatăl lui Robert, într-o ținută care trăda multă experiență cu situații asemănătoare. Soția lui Robert, cu ditamai burdihanul. Un tip tînar, cu ochelari mici și rotunzi, pe care l-aș fi dezbrăcat și devorat bucățică cu bucățică dar în momentul acela aveam, nu-i așa, altceva de făcut.

3. Pe latura din față, cei trei examinatori. Și nu niste examinatori oarecari, nu, trei gigastaruri. Erau la fel de visători și puneau întrebări: Grele. Altă dată, în altă scenă, m-aș fi temut pentru candidat, pentru oricine. Chiar nu știu de ce nu m-am temut deloc pentru Robert. Pentru că stăteam față în față, examinatorii mă priveau în ochi.

4. Eu.

Aceste note se tipăresc și se pun la dosarul examenului de doctorat.

Comingoutul nostru de fiecare zi: Progresele tehnologiei genetice

Domnu’ Inginer fabuleaza:

– ...Atunci am sa le spun: Stiti, copiii partenerului meu au trei tați. Ceea ce pe dumneavoastra, ca specialisti in tehnologie genetica, desigur ca nu va mira.

– Nicidecum, raspund. Noi am avut odata o secretara ai carei copii aveau tot trei tați, unul mai celebru si mai bogat ca altul. Tehnologia era aici un fel modern de a tine lumînarea la capul patului.

Allein, allein

Imi faceam exercitiile de burdihan pe covorul din sufragerie, mielul indian cu menta si ghimbir se incalzea la focul sacru din bucatarie, iar domnu' Inginer chicotea, lucru rar, dar ce spun eu, hohotea la capatul celalalt al holului. Nu pot sa vin acum, i-am raspuns numarind.

Sa reconstituim deci: Boladenieve scrie un posting si eu imi amintesc. Postingul este despre Polarkreis 18, iar eu imi amintesc despre entuziasmul cu care Octavian asculta "Allein, allein" pe repeat. (Sigur ca m-am molipsit.) Ma uit pe YouTube si vad pentru prima data: Goodness how sweet! Venind seara acasa, dau peste domnu' Inginer care isi cauta pe internet drumul cu NASA de la gara la firma, il dau la o parte cu un gest hotarit, deschid o fereastra noua si cer Polarkreis 18. Mergea ingrozitor de incet. Uite, uite, am tiparit jumatate de internet, imi arata domnu' Inginer.

Mai departe: Boladenieve se enerveaza. Ce comentarii domle, ce nesimtiti. Ce rockeri, ce pitecantropi, si ce tarani. Domnu' Inginer vine in sfirsit la masa, mielul se rasfata pe farfurii, izul de menta se impleteste cu aroma de mere ionatane din rivaner. Ceva nu e perfect rotund, dar domnu' Inginer da vina pe reteta fara rosii. Desigur nu pe arta mea culinara. Dupa portia de ciocolata (homeopatica, va rog), imi arata.

Un oarecare comenteaza destul de offtopic, daca ne gindim ca tot restul discutiei era in germana: pictures from romania best_ fest 2009. Si asta-i tot. Dar stai putin, un click pe numele mulan112003 si gasim numitele pictures...

Domnu' inginer se prapadeste de ris. Rid si eu (putin cam strimb) si ma duc sa ma spal pe dinti.

Nu numai românii

Intre doua ploi torentiale cu tunete, fulgere si sirene de pompieri (pentru cine nu cunoaste obiceiurile locului: daca vi se inunda vreodata subsolul, chemati pompierii sa-l goleasca de apa), ne-am aventurat in gradina de bere s-o vedem pe Beate. Dumneaei, veche prietena müncheneza get-beget si traitoare dincolo de ocean (de unde si diverse moduri pline de fantezie de a-i pronunta numele), vine cam de doua ori pe an, si atunci organizeaza intilniri cu persoane care trebuie neaparat sa se cunoasca intre ele.

De data i-am cunoscut pe Alex si pe prietenul sau ucrainean pe cale de a fi, citez: importat. Ucraineanul, la vreo 30-35 de ani, mi-a provocat sentimentul parfumului de trandafiri pe care il gaseam, copil fiind, cotrobaind prin lucrurile bunicii: placut, de la distanta suficienta. Despre Alex nu pot sa spun mare lucru: jumatatea de sus a feței era ascunsa de o pereche de ochelari Prada. De soare, evident.

“You cannot wear shades for a gala dinner, dear, you are not that famous.”

Beate a avut ideea, de altfel bine intentionata, sa initieze un schimb de experienta pe tema imigrarii.

– Am fost foarte surprinsa, la vremea respectiva, sa aflu cum ati facut. Eu credeam ca ati fugit peste granita intr-o noapte cu ceață. Si cind colo voi v-ati luat bilet la avion si ati zburat la Berlin.

– Chiar asa, i-am raspuns. Inchipuie-ti ca am avut pina si pasaport. Iar daca iti inchipui ca asta nu a fost o aventura, inseamna ca n-ai zburat niciodata cu Interflugul. Despre greutatea si numarul bagajelor nu-ti mai spun nimic, stii si tu cite se aduna la o familie cu copil mic.

– Carevasazica tu ai fost importat prin casatorie, trase Alex concluzia.

Daca cumva ati crezut despre mine ca sint un individ impulsiv sau chiar violent, aveti aici proba contrarie. Sint un monument de rabdare. Daca n-as fi fost, i-as fi tras palme.

– Beate are de obicei altfel de prieteni, am spus a doua zi la micul dejun. Chiar nu stiu de ce trebuia sa facem cunostinta tocmai cu ăsta.

– Dar nu-l mai vazuse de douazeci de ani, obiecta domnu’ Inginer plin de intelegere, intorcind pe toate partile un obiect mic si rotund cu inscriptia “Rustique de Normandie”. De cind au vindut impreuna cîrnati nemtesti in Florida. Mmmmmm, mai spuse, maturitate deplina!

– Dragul meu, am raspuns asteptind cu neplacuta incordare deschiderea ambalajului ermetic, o viata intreaga si alte opt dupa aia, si tot n-as simti nevoia sa-l revad.

Pregătiri de concediu în Noua Zeelanda

Gay Pride: 40 de ani de la Stonewall

Sau 40 de ani de la moartea lui Judy Garland. Pentru cei care s-au intrebat de ce gay pride, o secventa din “Stonewall”.



Si daca nu stiti despre ce e vorba, cititi aici si vedeti apoi ce s-a intimplat dupa:

Chiftele de pește și salam de soia

A spune in anul 2009 bancuri despre viata din România comunista (sau din Germania Democrata, care sint la fel) este ca si cind tatal domnului Inginer ne-ar spune bancuri despre Hitler. Si totusi se spun, si unele, si altele, chiar cu riscul de a trebui explicate.

Stateam, eu si cu lectura mea, ieri la prinz pe terasa unui bistro de linga Englischer Garten. Mult mai tirziu aveam sa-mi dau seama de scandalul situatiei – un scandal plin de humor sardonic. Sub numele complicat, incluzind silabele wan si tan pe care fătuca n-a stiut sa mi le explice, se ascundeau cunostintele noastre de demult, chiftelele de pește.

In mod evident aveam de a face cu asa numita economie a resturilor, practicata in orice bucatarie cît-de-cît ecologica, fie ea privata sau comerciala. Resturile, in cazul de fata, erau resturi de pastrav si resturi de somon. Cele doua chiftele, de dimensiuni rezonabile, se alaturau unui munte de furaje si erau decorate homeopatic cu sos dulce de chili. Trei felii de pîine alba intr-un coș de nuiele. Where is the meat? ar fi intrebat domnu’ Inginer maimuțărind un accent american de provincie.

Privind departe, in zare, vedeam dincolo de copacii batrini niste cozi lungi si nervoase, de mame si matusi indignate. Vai, ce-am ajuns: Chiftele de pește si salam de soia. Apoi ambele au devenit ascendentul românilor din România fata de cei din diaspora.

Dar au fost tare bune, chiftelele mele de pește.