Jurnalul domnului Inginer

Liniști japoneze

2012-01-29T09:08:00.001+01:00

Dear Professor P.,

I am Professor I. Miyake. I am a key person regarding your visit. As Dr. Yoshimoto has done very good job for the invitation, I had not contacted you by myself. She asked me and reported me the details of the process. She is an excellent coordinator.

Well, I understand everything completely goes well so far, and guess you are very much excited at coming to Japan, because this is your first time to come to Japan if I understand correctly. Our colleagues are all looking forward to meeting you soon.

Best wishes, etc., etc.

Procesul de care e vorba în mesaj a durat mai multe luni. M-am împiedicat de e-mailul care anunța posibilitatea de a merge acolo; am trimis hodoronc-tronc un dosar tradus în engleză, rămas de la o drăcie americană, pentru care o mai bombăn din cînd în cînd pe Beate că de ce m-a pus să fac asta; m-am întîlnit la Palermo cu un oarecare profesor din Austria, care mi-a povestit cum surîde Hiroshima ca și cînd nici usturoi n-ar fi mîncat, nici gura nu i-ar mirosi; am primit a doua zi un mail la fel de nevinovat despre ce formulare să completez, și am înțeles că acela fusese de fapt interviul hotărîtor; m-am plecat în fața șefului ca Eva în fața lui Addison de Witt și m-am dedat sclaviei; m-am bucurat și m-am enervat, mi-am pus întrebări, am avut emoții și nu, nu am vrut nici un moment să renunț.

Acum s-a făcut liniște. Afară ninge. Într-o bună zi, mă voi urca într-un avion, voi ameți o veșnicie pe deasupra norilor, și, cînd mă voi trezi dimineața, va fi Tokyo. Ohaio gozaimasu.

Arta fugii

2012-01-21T13:19:00.000+01:00

O poveste întîrziată cu cadouri de Crăciun

2012-01-15T19:21:00.002+01:00

Întîrziată nu că aș fi uitat de ea, dar unele lucruri pur și simplu trebuie să le lași mai întîi să se topească pe limbă ca să le simți gustul mai bine.

Domnu’ Inginer și-a dorit de la Moș Crăciun o curea nouă, pentru că cea veche s-a lăbărțat. Drept care m-am dus la Karstadt, unde văzusem niște curele care mi-ar fi plăcut foarte tare, și i-am cumpărat una. Problema a fost că am uitat ce lungime de curea îi trebuie. Așa că am încercat mai multe, umflîndu-mi burdihanul și lăsînd un loc generos între burdihanul umflat și curea. (Nu spun ce lungime am ales, e chestie de discreție.)

Cînd a venit Moș Crăciun, i-am spus domnului Inginer că Moșul nu a știut prea bine ce lungime de curea să cumpere, dar, în caz de nevoie, avem pe undeva bonul și putem să o schimbăm. (N-a fost nevoie.) Domnu’ Inginer a spus doar: Vaai, la numărul asta am ajuns?! I-am explicat procedeul cu burdihanul umflat și spațiul suplimentar.

Pe urmă a venit Moș Craciun și la mine, mi-a adus trei perechi de chiloți noi. La lumina tremurătoare a pomului, am văzut mărimea: L. Inutil să mai spun că port M.

Uimiri româno-japoneze

2012-01-14T12:16:00.002+01:00

Ohaio gozaimaaaaasu! răcni Moș Pinocchio în telefon.
Ohaio, răspunse Maman Chérie liniștită.
Uite că știe, se gîndi Moș Pinocchio mulțumit.

Dialoguri hibernale

2012-01-11T09:00:00.000+01:00

Berchtesgaden a fost un loc preferat de retragere al regilor Bavariei, al lui Adolf Hitler, al lui Moș Pinocchio și al domnului Inginer. Cu trenul durează trei ore, pe jos de la gară tot la deal pînă la pensiunea aleasă de domnu’ Inginer o veșnicie.

Moș Pinocchio [visînd la delicii gastronomice austro-germane]: Crezi că au Sachertorte?
Domnu’ Inginer [categoric și cărînd bagajul]: Nu.
Moș Pinocchio [gata să accepte compromisuri]: Crezi că au Kaiserschmarrn?
Domnu’ Inginer [același joc]: Nu.
Moș Pinocchio [cu o lacrimă în colțul ochiului stîng]: Ce crezi c’or avea?
Domnu’ Inginer [atotștiutor]: Ziarul de ieri și’un pahar cu apă.
Moș Pinocchio [interesat, în lipsă de altceva, și plin de speranță]: Ce gust or fi avînd?
Domnu’ Inginer [mutînd papornița pe umărul celălalt]: De salată verde.

Uimiri japoneze. Unu

2012-01-04T09:26:00.002+01:00

Nu este de așteptat să găsești pe cineva la lucru în prima zi lucrătoare a anului, și cu atît mai puțin într-o instituție de stat. Se gîndi Moș Pinocchio. Ceea ce nu îl împiedică să dea telefon. Telefonul sună o vreme, și sfîrși prin a confirma presupunerea de mai sus.

Și totuși. Peste un sfert de oră, telefonul de pe masa de lucru a lui Moș Pinocchio (care, ei bine da, era la birou) fredonă cîntecul binecunoscut. O voce intonă un amestec amabil de germană și japoneză:

– Aici consulatul general al Japoniei. Cineva a încercat să ne sune de la acest număr. Ne cerem scuze, dar centrala noastră e puțin defectă. Ce putem face pentru dvs.?

Moș Pinocchio mulțumi frumos pentru contact, apoi întrebă etc., etc.

Aha.

Salata “101 dalmațieni”

2011-12-31T10:34:00.004+01:00

Acum trei ani am inventat salata “Van Gogh”, care s-a bucurat de succes. Iată acum și salata “101 dalmațieni”. Partea (mai mult sau mai puțin) albă e varză de China cu andive, punctele sînt de susan negru. Comparați cu originalul!

Pe focul sacru…

2011-12-30T18:02:00.002+01:00

…am pus oala cu sarmale. O să bolborosească acolo pînă la miezul nopții, și mîine o să mai intre vreo oră sau două în cuptor.

LATER EDIT. …și căutînd sarmale pe YouTube or dat ale mele în foc. Tulai Doamne.

Ce mai cîntăm la flaut

2011-12-24T12:26:00.001+01:00

Coming Out at Christmas

2011-12-23T15:15:00.001+01:00

De fiecare dată un succes, ca și pomul de Crăciun.
Merry Christmas everybody!

Moș Pinocchio la ora de învățămînt politic

2011-12-21T10:00:00.001+01:00

Fericit deocamdată la băi termale, Moș Pinocchio își citea corespondența electronică fără să banuiască nimic, cînd fu acostat de prof. dr. Stamate Furț-Popescu. Dacă nu cumva domnul Doctor ar putea să țină un discurs la universitatea noastră? (Particoleră, NB.) Știți, că noi nu avem bani să vă plătim avionul, dar poate găsiți dvs. o posibilitate. Deși mișcat pînă la lacrămi, Moș Pinocchio nu găsi o posibilitate.

Să fi tot trecut vreo doi ani de atunci, timp în care Moș Pinocchio fu regulat alimentat de prof. dr. Furț-Popescu cu ultimele noutăți ale Internetului românesc: colinde (ehehei, ce-a fost odată România), poze (vaivaivai, în ce hal a ajuns România), bancuri (hohoho, ce umor are românu’), maxime și cugetări din puțul gîndirii etc. Moș Pinocchio reacționă ca la o ploaie începută surprinzător la sfîrșit de octombrie și folosi tasta delete pe post de umbrelă. Alaltăieri sosi însă altceva: “prorocirile unui mare istoric” (Neagu Djuvara) despre sinuciderea europenilor. Care prorociri aveau pe prima pagină citatul:

“Din păcate, Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de azi într-o Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru cîteva generații în ‘rezervații’. Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor.”

Moș Pinocchio, înainte de a folosi butonul-umbrelă, răspunse prompt și categoric:

Stimate domnule Furț-Popescu,

cel puțin la prima vedere (pentru a doua nu îmi ajunge timpul disponibil), materialul trimis de dvs. are conținut rasist. Mi-ați face o plăcere dacă nu mi-ați mai trimite asemenea informații.

Vă mulțumesc!

Toate cele bune
P.

Răspunsul veni la fel de promt, și încă mult mai categoric:

Domnule Dr. P.,

O eroare regretabilă – apartenența numelui dv. la un grup de corespondenți ai mei – a facut să ajungă infamul mesaj infierat de dv. ca având conținut rasist. Îmi cer scuze și promit să nu se mai repete. NICIODATĂ. Oricum, credeam că 'epoca' sloganului "Ce nu ne convine NU EXISTĂ" a trecut demult; se pare că m-am înșelat.

În plus, o eminență culturală, științifică și diplomatică – Prof. Neagu Djuvara care a trăit și a servit guverne africane timp de decenii ESTE DEPARTE DE ORICE ACUZĂ DE XENOFOBIE ȘI RASISM, mai ales la venerabila sa vârstă apropiată de centenar. El, ca istoric, nu face decât să observe și să transmită observațiile sale odată cu îngrijorările sale, fără TEAMĂ; și nu e singurul pe mapamond. Ceilalți, deși în sinea lor nu resping acest tip de idei în sine, în agora afișază o corectitudine politică 'trendi'.
Pe de altă parte, înțeleg transferul de complexe de vinovăție colective ale unei națiuni de adopție către cei nou-veniți, chiar dacă nimeni dintre cei care împărtășesc principiile democratice nu acceptă deât răspunderi pentru pricini INDIVIDUALE.

CORECTITUDINEA POLITICĂ, totuși, nu poate refuza DREPTUL unei majorități de a IMPUNE respect EGAL al legilor/ regulilor/ cutumelor TUTUROR grupurilor culturale/ etnice/ religioase/ sexuale; alminteri totul devine NONSENS prin reversul tuturor lucrurilor într-o dictatură a minorității. Aceasta din urma duce ineluctabil la aparitia "palatelor" cu turnulețe, a inșilor cu ghiuluiri și lanțuri de care atârnă cruci de aur de kilograme, toate plătite cu bani obținuți prin evaziune fiscală, proxenetism, ceșetorie ș.a. asemenea. Toți aceștia sunt disprețuiți de lumea civilizată și nu sunt înfierați ca grup infractor ci ca 'reprezentanți' ai unei națiuni care primește bobârnace la tot pasul și este exclusă de la "masa bogaților".

Asta este RDREPT?

Professor Stamate Furț-Popescu, PhD, MD
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România (A.O.S.R.) continuatorul și unicul legatar al Academiei de Științe din România (1936-1948), cu sediul la Târgoviște

Himmelherrgott. Nu discutăm aici opera și opiniile unui Neagu Djuvara, ci ceea ce fac unii și alții, recte un Furț-Popescu, din acele opere și opinii.

Unu. Nemții au complexe de vinovăție colectivă pentru că acum 70 de ani au dus cu consecvență bis zum bitteren Ende, pînă la sfîrșitul amar, o ideologie cu care cochetează acum prof. Furț-Popescu.

Doi. Este inevitabil să preluăm complexele națiunii cu care trăim zi de zi. De la nemți complexele de vinovăție colectivă, de la români complexele de inferioritate etc.

Trei. Chiar dacă prof. Furț-Popescu nu cunoaște orientarea sexual-politică a lui Moș Pinocchio (și nici nu ar avea de ce să o cunoască), cu un minim de inteligență empatică ar trebui să-și dea seama că stă de vorbă cu un reprezentant al unei duble minorități etnice, anume aceea a românilor din Germania și a nemților din România.

Patru. În concluzie, prin îngustimea vederilor și carențele simțului de răspundere (de bun-simț nu mai vorbim), dl. prof. Furț-Popescu reușește să reprezinte cu succes exact acea degradare culturală impotriva căreia perorează el însuși.

Aferim. Alte comentarii?

Istericale

2011-12-19T14:00:00.003+01:00

Deci s-ar putea să ajung în Japonia, și asta să fie culmea carierei mele. S-ar putea să-mi placă la nebunie, s-ar putea ca japonezii să facă coup de foudre și să-mi dea marea cu sarea ca să rămîn acolo. “Și domnu’ Inginer se mută și el in Japonia, să aerisească blănurile și să scoată Rollsul la plimbare, și trăiră uite’așa, într-o fericire, pînă la adînci bătrîneți.” (popular)

Sau s-ar putea să nu ajung în Japonia. Șeful să nu fie de acord, japonezii să nu-mi dea viza, biletul de avion să-l pierd cu bani cu tot, să mi se duca buhu’ că m-au chemat japonezii și nu m-am dus, că am făcut prostii, și n-o să mă mai invite nimeni, niciodată. Pe urmă o să merg desculț și despletit pe străzi, “o să mă tai în talpă, și-o să fac gangrenă, și’or să-mi taie piciorul, și pe urmă or să mi-l taie și pe celălalt pentru simetrie.” (Liliana, poeta) Și atunci chiar că n-o să mă mai duc niciodată nicăieri.

La consulatul japonez era liniște. Pe displayul imens se dădea un film despre cum să faci caca în Japonia: Îți dai pantalonii jos, te așezi, faci, pe urmă vine o chestie pe dedesubt și te spală. (Și dacă te ridici prea devreme, mi-a explicat unul din frații Marx, chestia aia te spală pe spinare, așa, îmbrăcat cum ești.) Pe urmă au dat un film despre cum să călătorești cu shinkansenul.

Dar ei mă vor. Mă vor, nu-i așa? Cînd le-am spus că mi-am luat belet de avion și că mă întorc într-o sîmbătă, dacă tot e liberă, ei mi-au spus (pentru că iată, există și situații în care japonezii spun clar ce au de spus) că mă roagă să stau pînă în ultima zi a contractului, chiar dacă aia e duminică. Așa că, “pentru numai 200 de euro” (tot popular), am modificat data de întoarcere. Făcînd exerciții de relaxare la degete. În mod special la degetul mijlociu. Mă vor. Da. Mă vor. Grmfp.

PS, priviți înregistrarea: Domnu’ Doctor și cu domnu’ Inginer renunță la Japonia, se lasă de meserie, și se fac background vocals în concertele lui Sting. Yeee, ye.

Ingineriile mele preferate

2011-12-18T20:21:00.002+01:00

Am pus pe sidebar o listă cu linkuri la diverse articole din Jurnal, din cele care îmi plac pînă și mie. (Sau numai mie?) Lista nu e definitivă, în definitiv am scris pînă acuma peste 700 de articole. Comentarii?

O scrisoare japoneză. Traducere liberă

2011-12-15T09:00:00.003+01:00

Dragă domnule P.,

vă mulțumesc pentru răspuns și poze foarte frumoase. M-am bucurat foarte mult. Ar fi foarte frumos dacă aș putea să vin în acest anotimp la Munchen. Atunci aș vrea să văd și eu purceluși colorați. Sînt foarte drăguți, îmi plac foarte tare.

Azi am trimis hîrtiile oficiale. Sper că hîrtiile pot să ajungă bine la dumneavoastră. Cînd primiți hîrtiile, puteți să ne scrieți adresa dumneavoastră și data sosirii? Cînd răspunsul dumneavoastră ajunge la noi, sîntem gata. Și vă rog să nu uitați asigurarea de pensie. Sper că totul merge bine.

Care trasee v-au plăcut mai mult? Cred că traseul Munchen-Narita-Hiroshima e bun. Dar dacă nu e bun, e bun și dacă zburați cu Lufthansa la Osaka. Îmi pare rău că e atît de complicat. Dacă găsiți planuri bune și dacă vreți să mă întrebați, vă rog să îmi scrieți.

Nu am știut că se poate citi haiku în traducere română. Cînd ajungeți în Japonia, vă rog să încercați să citiți haiku în original. Japonia e altfel decît Europa, sper să nu vă fie foarte neplacut. Pentru mine limba germană este foarte grea. Dar cred că dacă facem greșeli, învățăm. (Îmi pare rău, cred că am făcut foarte multe greșeli în acest e-mail.)

Cu salutări călduroase,
B.Y.

Pinocchio si curvele. O amintire

2011-12-14T18:29:00.000+01:00

Gîndindu-mă la colegii de liceu, mi-am adus aminte de o scenă „cu băieții”. Să fi tot fost pe la vreo 17 ani, cînd zise Papagalul către mine: Hai bă Pinocchio să te duc eu la o curvă d’aia buună. Ee, ce zici? Îmi aduc aminte și acum ce panică m-a cuprins și în ce grabă mi-am scotocit prin toate colțurile minții să găsesc o chestie – un pretext, o scuză, ceva, să scap. Răspunse Șarpele în locul meu: Eh, ce-i trebuie lui curvele tale, el stă în Crângași, are el acolo destule.

Și da, îmi aduc aminte foarte bine cum am răsuflat ușurat. Mă întreb dacă Șarpe a știut ce face cînd spune asta. În orice caz, îi sînt încă recunoscător.

Matrimoniale

2011-12-13T10:51:00.001+01:00

hei băiete tralala
ce mai face fata ta
fata mea nu mai e fată
ce’ntîmplare ne’ntîmplată
nu mai e ce-a fost odată

Povesteam prin toamnă ce stupoare poate să producă pentru o gazdă turistică ideea că doi bărbați ar putea să doarmă împreună într-un pat matrimonial. Am povestit același lucru la întîlnirea quasianuală cu cei doi Matthiași, Matthias A. și Matthias B., proaspăt mutați într-un apartament nou.

Ach stai să vezi, spuse unul din ei. (Desigur cel mare, responsabilul cu poveștile, cel mic fiind responsabil cu bucătăria.) Am fost în concediu în Madeira și am primit un upgrade: În loc de cameră de hotel, am primit suita matrimonială. Perfect, minunat. Cînd am ajuns acolo și ne-au văzut la recepție, ochii cît cepele. S-au tot bîlbîit vreo cinci minute și ne-au tot spus ca au o problema cu suita, dar n-au vrut să spuna ce s-a întîmplat. Într-un tîrziu, a ieșit la iveală: Suita nu avea decît un pat matrimonial. Aaaa, nici o problemă. Etc., etc.

Nimic nou pînă aici. Cînd au ajuns în acea suită, au descoperit și cauza neînțelegerii. Pe masă îi aștepta un cadou mic și amabil (bombonele frumos împachetate) cu un bilet: Mr & Mrs Matthias.

Trăiască clișeele despre împărțirea rolurilor în cuplurile de bărbați, deși în cazul Matthiașilor nu sînt chiar așa de departe de adevăr. Rolurile se împart și între Moș Pinocchio și domnu’ Inginer, cel de-al doilea fiind întotdeauna gata să spună o poveste “și mai și”. Numai că de data asta Moș Pinocchio i-a luat-o înainte, zicînd: Ach Matthias, închipuie-ți că v-ați mai și căsători și ați mai avea amîndoi și același nume de familie.

Ar-fi-leșinaat-cu-tooții-la-receepție, îngînară în cor Matthias cel mare, Matthias cel mic din bucătărie, domnu’ Inginer și cu Moș Pinocchio la unison.

Timp bucureștean. La Capșa

2011-12-07T09:00:00.000+01:00

Dacă ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi, întreabă Vera. Prima dată cînd m-am uitat la ceas (nu știu ce mi-a venit, cred că abia atunci am constatat că Luiza dispăruse engelzește) era 1:30.

Cîndva, nu demult, îmi spunea Gogoscharski că a învățat să mulțumească și să-și ceară iertare. Iar eu am fost, încă o dată, mîndru de el, pentru că asta e un fel de a sări peste umbra lui, învățînd de unul singur ceea ce părinții lui prea puțin l-au învățat.

Peste luxoasa Casă Capșa văd – în bila mea de cristal vrăjită, cum îi place lui Moș Pinocchio să spună – o umbră. Nu grea, ci ușoară; nu foarte neagră, ci avînd acea nuanță aproape imperceptibilă de gri pe care o iau hainele albe după o vreme. Ea trădează o anume vîrstă morală, ca și o anume lehamite a posesorului. Ei bine, s-o spunem pe’a dreaptă, personalul de la Capșa are o anumită mitocănie pe care mai că aș fi numit-o bucureșteană dacă nu aș mai fi văzut și altceva pe acolo. Mitocănia asta nu ține neapărat de București, ci mai degrabă de comerțul socialist bucureștean.

Nu, dragă Vera, nu ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi. La ora 2, cineva a intrat în Salonul Albastru, a oprit muzica și a zis: Doamnelor și domnilor, asta a fost. Gata.

Nu vă mulțumim că ați venit, nu vă urăm noapte bună, nu mai veniți și altă dată. Asta a fost tot. Ne-am suit fiecare în mașina lui și am plecat pe la casele noastre.

Tot despre timp

2011-12-06T09:08:00.002+01:00

Moș Pinocchio adoră frazele care încep cu „în principiu”. În principiu nu se schimbase nimeni. Dar vai, cît am îmbătrînit în ultimii ani, spuse o fată cucuiată. Nici nu știi cînd a trecut o săptămînă, cîrcoti a doua, acuma’i luni, acuma’i duminică, acuma’i luni, acuma’i duminică... Moș Pinocchio presimți că a treia vrea să spună ceva despre contractarea timpului și, înainte ca discuția să alunece spre teoria relativității vulgarizate, spuse următoarea poveste cu gîndul la Madelin.

A fost odată ca niciodată un magician pe nume Schmendrick. În principiu, Schmendrick era nemaipomenit de talentat, dar cam tont pînă una-alta. Maestrul lui, marele Nikos, îi spuse: În tine sălășluiește o putere mai mare decît tot ce am văzut noi de multă, multă vreme încoace. Dar trebuie s-o găsești singur, eu nu pot să mare lucru: O să fac să nu mai îmbătrînești. Dar ține minte: Vei bate drumurile în lung și’n lat, vor trece secole și tu nu vei îmbătrîni. Dar în ziua în care îți găsești puterea – restul se știe din reclamele la produsele de tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

Nu se știe cîtă vreme a trecut. Vreme în care Schmendrick plecă la drum cu Ultima Licornă, o transformă în femeie ca s-o scape de Taurul Stacojiu, o transformă apoi la loc în licornă ca să învingă Taurul și să le elibereze pe celelalte licorne din Mare, și Schmendrick deveni un mare magician, mai mare decît însuși Nikos și decît alți magicieni de legendă. Și abia atunci timpul începu din nou să treacă peste el.

Trei fete cucuiete căzură pe gînduri, zîmbind îndepărtat.

Articolul 700: Comingout și trei fete cucuiete

2011-12-01T09:22:00.002+01:00

Postingul de față, continuînd relatarea lui Kiddo, este articolul no. 700 din Jurnalul domnului Inginer și tratează (în mod neserios) filosofia timpului. Personajele: Trei fete cucuiete. O directoare de intreprindere, o doamnă bogată, și o cardioloagă renumită. Desigur, Moș Pinocchio e nelipsit.

Prima fată cucuiată fu In-A-Gadda-Da-Vida. I-am spus: Ce faci nevastă, nu te-am mai văzut de’un car de ani. M-a privit uimit-admirativ: (Uite că-și mai aduce aminte.) Ce să fac, bărbate, uite, am venit și io la’ntîlnire. Țoc, țoc.

Pozele de nuntă, ușor decolorate, le-a adus Luiza. Era lîngă noi acum, ca și în pozele din Cișmigiu, cu buchetul împrumutat de la o trecătoare amuzată. Era lîngă noi, adică lîngă mine. Ca întotdeauna, îmi atingea ușor antebrațul ca să mă facă atent la părțile mai importante ale povestirii: Acum, despre importanța unei căsătorii bune. Cu un colonel, de exemplu. I-am spus: Și eu m-am căsătorit bine – cu un bărbat. M-a privit uimită, ușor neîncrezătoare. Apoi zîmbi: Tu ai fost întotdeauna un om deosebit. Un original.

Pomponelul se apropie de noi. Uite, i-am spus, Luiza nu mă crede că m-am căsătorit cu un bărbat. Pompon mă îmbrățișă demonstrativ și mă luă la dans.

Era ca atunci. Pînă mai ieri fuseserăm împreună la școală, acum ieșiserăm împreună la o bere. Continuam în mod firesc discuțiile întrerupte de intrarea vreunui profesor la clasă în același “mai ieri”. Doar Luizei parcă îi tremura un pic bărbia cînd vorbea, și unele silabe părea să le articuleze mai greu. O nu, asta nu, m-am gîndit. Mai tîrziu, să fi fost miezul nopții, Luiza a dispărut pe neobservate (mda, englezește, avea să comenteze cineva) și ceva m-a făcut să mă întreb dacă o voi mai revedea.

Devirtualizări. Începem cu Kiddo

2011-11-27T21:46:00.006+01:00

La ora H trecute fix sînt la Capșa, îi scrise Moș Pinocchio lui Kiddo. Ia să vedem, ai curajul să bagi capul pe ușă și să zici: Cucu?

Fusese ceea ce se cheamă o acțiune de tip heirup. Bunii și bătrînii mei colegi au analizat, au parlamentat, și între timp au rezervat, întreg procesul durînd pînă la limita (așteptată dureros de scumpă, dar după ce ți-ai scos măseaua nu mai contează) dintre biletele de avion cu prețuri vag convenabile și ofertele de ultimă oră. Dar nu costă decît un mizilic (Moș Pinocchio răsuflă ușurat), o zi liberă (Moș Pinocchio avea să recunoască mai tîrziu că weekendul prelungit i-a făcut bine) și o escală la Sibiu (cu o vedere superbă asupra dealurilor transilvane: albe pe partea umbrită, cafenii pe partea cu soare). Un brizbriz, un pamplezir și’un zorzon.

Moș Pinocchio tocmai savura liniștea aeroportului (din München), a zborului și a numitelor dealuri, cînd văzu autobuzul 783 și spuse ardelenește: No, păi dacă trebuie, trebuie. Totuși nu merse pe scară. Fu doar bălăcărit de o babă (ceva mai tînără ca el, ce-i drept) că și-a proptit geanta peste geamantanul ei, în schimb altă babă de aceeași vîrstă care vindea bilete de metrou încercă să îl distreze făcînd o scamatorie cu o hîrtie de 5 lei (lipsă la rest). N-a reușit. Moș Pinocchio își păstră un calm demn de o cauză mai bună.

Ideea de a-l provoca pe Kiddo să vină la ora H la Capșa și să spună cucu a fost, desigur, o trăsnaie tipică de-a lui Moș Pinocchio. Iar Kiddo a fost suficient de trăsnit să accepte, ceea ce recunoaștem că ne-a plăcut foarte tare. M-a prevenit: Pentru așa un cucu trebuie să fii pregătit, îmi scrise. Apoi, în timp ce mă pupam cu fetele (pe ele nu le numim babe, pentru că nu de vîrstă este vorba aici, și erau tare frumoase), îmi sună telefonul în buzunar. Ei, ești aici? l-am întrebat. Da, mi-a spus. Unde? La ușă. Și m-am întors și l-am văzut.

Iar acum citiți continuarea pe blogul lui Kiddo.

Moș Pinocchio a împlinit 30 de ani

2011-11-26T09:00:00.001+01:00

…de cînd a terminat liceul. Îl găsiți la Capșa, cu colegii.

Un banc bun. Muzical

2011-11-24T09:47:00.001+01:00

Am început să studiez sonata pentru flaut și continuo în sol minor, atribuită lui Bach. Spun atribuită, pentru că, stilistic, este o combinație între Johann Sebastian și Carl Philipp Emanuel, cel mai celebru dintre fiii lui.

Pe la mijlocul primei părți, o frază se încheie cu un ornament care sare cu o sextă mică în sus, lucru destul de neobișnuit. Cîntîndu-i asta lui David, m-am oprit, și am cîntat numai sexta mică, o dată în jos, apoi o dată în sus. Și el, și prietena lui (care stătea cuminte într-un colț la masă și făcea lecții pentru elevii ei mai mici) au început să rîdă, iar Moș Pinocchio a fost tare mîndru că poate să facă bancuri muzicale care să îi amuze pe muzicienii profesioniști.

Desigur, bancul trebuie explicat puțin: Sexta mică, o dată în jos și o dată în sus, este o temă muzicală arhicunoscută, dar din cu totul altă epocă. Ghiciți care?

(Pentru spălarea siropului, să ne amintim de scena finală din „What’s Up, Doc?”: Ryan O’Neal, în fine îndrăgostit, își cere iertare de la Barbara Streissand. Ea, pe ton de lecție învățată pe de rost și turuită la tablă: „Know what? Love means never having to sayyou’re sorry.” El, meditativ-uimit-admirativ: „Hmm, I’ve never heard this before.”)

Diversitate sexuală: Moș Pinocchio reabilitează Statele Unite

2011-11-18T09:39:00.001+01:00

citesc în ziar despre crime pasionale
și mă bucur ca un greiere trist
pe care în curînd îl vor înghesui, îngheța, înghimpa
gerul și fierul și gunoierul
(Liliana, poeta)

Înghesuit, înghețat, înghimpat, dar mai ales pisat pînă la refuz de Coana Mare, Moș Pinocchio spuse în cele din urmă da. Dar nu așa, în gura mare: DAAAA, nici măcar mai mezzo forte, Da, ci mai degrabă, în barbă, (mda), dînd impresia că ar mai spune și altceva pe lîngă, mărunțel din buze. Și-și depuse actele. (Ceea ce avea să aibă, nu peste multă vreme, consecințe mult mai interesante, dar asta-i altă poveste.)

Americanii, în frunte cu Coana Mare îl luară în primire, îl trecură printr-o birocrație față de care nemții și românii, birocrați din toate țările uimiți-vă! ar fi pălit de invidie, după care îl trimiseră la reciclare.

Cum fu reciclat Moș Pinocchio de americani, citiți pe blogul de specific. (Diversitate sexuală, be warned!)

A Very British Sex Scandal

2011-11-14T13:47:00.001+01:00

Pielea în care locuiește Almodóvar

2011-11-09T10:07:00.002+01:00

…și în care n-aș vrea să fiu. Am văzut filmul aseară (da, mai trăiesc, și o dată la cîțiva ani mai merg și la cinema) împreună cu Andrea. Concluzia a fost, pentru amîndoi: Ei, și?

PS Desigur că orice legătură între pielea în cauză și bomboana din postul precedent este cu totul întîmplătoare, chiar dacă pielea lui Almodovar era de porc, heh.

Bomboana de porc

2011-11-07T20:45:00.003+01:00

Ce poate fi mai faimos, cînd împlinești 49 de ani, decît să primești cadou o bomboană de porc: Mistreț, heh.

Era asta vară. Rătăcisem prin Estul Sălbatic și văzuserăm (din mașină) chiar mai multă foaie verde decît am sperat: La fiecare 10 km, șoseaua era întreruptă pentru reparații cu ocolire peste dealuri. Cînd s-au terminat dealurile, am luat-o pe autostradă. Cînd s-a blocat autostrada, am luat-o peste dealuri. Și am ajuns tot așa, talanga-balanga, pe la madam Ruth. Care la vremea aia o fi fost în conced, sau cine știe pe unde, și oricum nu se făcea să apărem neanunțați. Venea furtuna, cerul era negru.

Am făcut popas la marginea orașului. Un fel de pavilion japonez cu conținut franțuzesc, urmăriți neapărat linkul, să vedeți. Așa era, ca în poze, doar cu cerul negru. Am băut sub el berea pe terasă, drept aperitiv. (Pentru quelquechozurile mai rafinate am intrat la adăpost.)

De ziua mea, mi-am dorit o invitație la Bellevue, temîndu-mă c-o să-mi lipsească furtuna. (I-au ținut locul castanii în flăcări.) Aperitiv 1, bomboana de porc mistreț. (Țipla bomboanei, răsucită la capete, era din foietaj.) Aperitiv 2, supa-cremă de dovleac cu țelină, honny soit qui mal y pense. Felul principal, friptură de mistreț cu sos de rodii. Vinul recomandat: Saint Jean du Barroux, Provence, 2008. Platou (platou negru de ardezie) cu brînzeturi pentru digestie, tort de cacao cu nucă pentru îndulcire. Digestiv: un vin-desert cu aromă...

Cu aromă din altă vară. Era pe vremea studenției, în anul patru, care nu mai făcea munci agricole, dar tocmai atunci s-a declarat stare de necesitate. Rea necesitate: în sărăcia cea mai cruntă a Dobrogei, la Rahmanu. O vie cheală, culeasă deja de cîteva ori. La sfîrșit de octombrie rămăseseră cîte două-trei boabe la doi-trei metri: micul dejun. În acele boabe se concentra tot parfumul și toată dulceața unei veri trecute.

Et voilà, bomboana de porc mistreț ca părul aspru de pe pieptul domnului Inginer.

Masa pustie

2011-11-01T21:52:00.005+01:00

În nu mai știu care film (desigur în mai multe), cineva trece cu mașina peste piciorul altcuiva, ăla urlă de durere, toată lumea se tăvălește pe jos de rîs, în scena următoare tipul apare cu un ghips cît toate zilele, aleargă cu el în toate direcțiile, trage cuiva un șut cu ghipsul, lumea iar se tăvălește, etc., etc.

Madam Ruth a reușit să ia benzină în poziție de balet și să-i treacă peste picior un mucos de 21 de ani cu BMWul lu’ ta’su. Iar doctorii au reușit să-i salveze piciorul. N-am știut nimic, i-am dat telefon și am vrut s-o iau peste, eh, picior: Mai trăiești? Mai trăia. Duminică ne-am înființat la ea cu o prăjitură, specialitatea domnului Inginer. Vezi că ai o viespe, să nu muști din ea. S-au mușcat reciproc.

Biroul ei lîngă al meu. Al ei, și al studenților care lucrează pentru mine. Nu mai am studenți care lucrează pentru mine. Madam Ruth stă acasă cu o cizmă de plastic. Pe birou e ordine ca niciodată, ultimul student care a lucrat pentru mine a aruncat hîriile de prisos și a făcut ordine la milimetru. Masa e pustie. Și nici măcar hîrtiile pe care le arunc eu din cînd în cînd într-acolo, nici măcar puloverul meu roșu aruncat pe spătarul scaunului, telefonul care clipocește din ledul verde, nu umplu nimic.

Un loc foarte gol este un loc pentru altceva. Pentru cu totul altceva. Sînt aici, dragii mei. Nu v-am părăsit. Dragii mei, neprețuiții mei, cititorii mei.

Fără cuvinte

2011-10-09T17:12:00.001+02:00

Doi bărbați care dorm în același pat. În Sicilia

2011-10-03T09:00:00.002+02:00

Că Signor Baldassare are doi bărbați pe post de chiriași ai casei de vacanță, asta clarificase Moș Pinocchio corectînd mesajul de la biroul de turism, care începea cu formula “stimată doamnă P.”. Mai mult, folosise și formula “partenerul meu”, care ar trebui să fi fost edificatoare, cel puțin pentru angajații unui birou de turism danez.

La fața locului, amfitrionul făcu onorurile casei ajungînd și la punctul delicat:

– …și aici veți dormi. Ecco!

Cîteva gesturi largi indicară etajul superior al unui pat pentru copii (Moș Pinocchio tare și-ar fi dorit un pat cu etaj acum, ehehei, mulți ani) și încă un pat de o persoană adaugat în mod vizibil în scopul sejurului. Domnu’ Inginer chicoti în sinea lui amintindu-și o scenă asemănătoare dintr-un hotel florentin; Moș Pinocchio clarifică lucrurile pe tonul cel mai firesc:

– Nuu, vom dormi în dormitor.

Adunarea se deplasă la locul indicat de Moș Pinocchio. Signor Baldassare făcu ochi mari în direcția patului matrimonial king size pe care îl cunoștea desigur foarte bine, și întrebă:

– Cum adică, vreți să dormiți aici?

Casa de vacanță aflîndu-se în mijlocul unei latifundii dotate cu măslini și viță-de-vie, cu vecinii cei mai apropiați la mai mulți kilometri distanță, în mintea lui Moș Pinocchio se derulară mai multe scene cinematografice: Linșarea lui Jack din “Brokeback Mountain”, tipul cu mitraliera ieșind din tortul congresului “Friends of Italian Opera” din “Some Like it Hot” și, printre ele, aparițiile lui Marlon Brando în rolul de Naș.

Motto sicilian

2011-10-02T08:09:00.000+02:00

“Pe mine mă muncea un gînd:
Să mă hrănesc cu pastă
Pe zi ce trece dobîndind
Statură tot mai vastă.”
(Lewis Carroll)

(Cam în același timp, domnu’ Inginer se întreba daca italienii înțeleg cuvîntul “macaronari”. I-am recomandat să nu încerce.)

Pornografii de vacanță: Erecții de oțel

2011-09-26T09:00:00.000+02:00

Fotografiată la Exeter și trimisă urgent domnului Inginer cu comentariul: I’ll have what she’s having. Domnu’ Inginer răspunde prompt și tandru: Aici îl recunosc eu pe Moș Pinocchio al meu.

În vizită la Majestatea Sa

2011-09-23T09:00:00.002+02:00

Era pentru prima dată cînd Prinzessa mă ducea cu mașina undeva. Cred că era puțin crispată, dar nici eu n-aș fi condus mai bine pe acolo. Ajunși în apropierea hotelului, am văzut o cladire care mi-a placut. Aha, draguț și tradițional, ca în Jane Austen.

Ajunși și mai aproape, am citit inscripția de pe fronton: Devon County Prison. Ei nu, totuși nu cred că mi-ar place să locuiesc aici, nici măcar în săptămîna congresului. Mai bine în altă parte.

Uzara

2011-09-21T09:00:00.003+02:00

Simțindu-mă slăbit de circumstanțe, cu simptome pe care nu le voi descrie aici, m-am dus la farmacie și am început să mă plîng cam așa: Vreau ceva, dar nu știu prea bine ce; am asta și aia, și m-am gîndit la semințe de purice. Farmacista (coaptă și cu experiență vizibilă), a stat cîteva secunde pe gînduri, și mi-a spus: Oh, nu luați semințe de purice, luați Uzara.

Foate bine. Am luat sticla cu mine. Prima doza avea, obligatoriu, 5 ml, apoi cîte 3 de 3 ori pe zi pentru simetrie. Mmmmm, am zis: Șnaps. Și m-am uitat la lista de ingrediente: Pe primul loc, alcohol etilic 40%. (Restul este irelevant.)

Iată deci în ce constă experiența. Dame Edna povestea cîndva (la o șuetă cu Gina Lollobrigida) despre investiția ei cea mai valoroasă: Minele de valium. „Remember, Valium isn't a drug, it's a food, in tablet form!” Pentru gospodina pătratică medie, care ce s-ar face fără. (Deși, constatăm, există produse cu efect echivalent.)

I looked at the Valium, I considered the stove,
I weighed up the stern moral issues,
But the strenght inside me grew
When I was almost through
My last box of Kleenex tissues.
So I hope you’ll applaud my great achievement
I am here tonight in spite of my bereavement...”

Moș Pinocchio se tratează cu încredere, de cîte 3 ori pe zi, cu Uzara.

Posibil sfîrșit de capitol

2011-09-19T09:00:00.000+02:00

Seara bizară și îndepărtată în care mi-am tipărit teza de doctorat ca să o predau era la fel de caldă ca acum. Prin fereastra deschisă, un liliac imens a intrat înăuntru, a fîlfîit de cîteva ori, apoi a rămas spînzurat într-un deget de colțul geamului.

De data asta n-au intrat nici măcar musculițele obișnuite atrase de tuburile fluorescente.

Dimineața devreme. În care pat?

2011-09-16T09:05:00.001+02:00

A fost una din acele dimineți în care mă trezesc pe jumătate și primul lucru care îmi vine în minte e să încerc să-mi amintesc unde sînt. Eram – scurtă excepție – în patul meu de acasă, cel de care mi-a fost atît de dor.

Dar vai, movila de lîngă mine nu era domnu’ Inginer. Erau o plapumă și o pernă, împachetate frumos și puse ordonat în mijlocul patului. Domnu’ Inginer rămăsese, ehei, în Estul Sălbatic.

Moș Pinocchio pe podul minciunilor

2011-09-03T20:24:00.002+02:00

Pornografii de vacanță: Auto

2011-08-31T23:38:00.002+02:00

Am uitat să spun că mașina din povestea de mai sus avea claxonul stricat: una din caracteristicile surprinzătoare cu care era dotată. Plus amănuntul că o primești cu rezervorul gol, și o dai înapoi la fel – dacă poți, fără să rămîi la o sută de metri de punctul terminus în pana prostului. Porcoșenie curată, altfel zis: O pornografie de vacanță ca și multe altele. Morala: Nu închiriați mașini de la firme românești. Dați mai bine zece euro în plus pe zi și închiriați de la Sixt, Europcar, Avis, și alte asemenea. Economia e mai mare așa.

În altă (sau poate aceeași) ordine de idei, poza de mai jos. Văzută la Curtea de Argeș. Humorul hazardului (H. H.) este că, 200 de metri mai departe chiar am văzut o spălătorie de mașini. Un tip bine (musculos) îmbrăcat lejer (într-un șort) trăgea o perdea (inutilă). Argeșenii au fantezie. Sau fantezii.

Pe șoselele din România. Două înjurături suculente și o meditație interculturală

2011-08-29T09:00:00.003+02:00

Prima. Hai să oprim la parcarea următoare și să cumpărăm niște apă, spuse Mihai. Domnu’ Doctor traduse prompt și domnu’ Inginer semnaliză. Pe breteaua care ieșea din autostradă, proprietarul în vîrstă aproximativă de 60 de ani al unei mașini de vîrstă corespunzătoare își spăla în liniște și calm: parbrizul. Domnu’ Inginer opri mașina (de dimensiuni care nu pot fi trecute cu vederea, atîta cît să încapă un grup de șase persoane grațioase și distinse, plus cufere, toalete de gală și pălării asortate) la un metru de activitatea respectivă și așteptă. Nu se întîmplă nimic. Absolut nimic.

Aici ar urma momentul în care șoferul apasă de cîteva ori pe claxon, într-un ritm care comunică o anume nerăbdare, încă (încă!) ținută în frîu. Din motive tehnice, această fază fu sărită. Domnu’ Doctor apăsă pe buton, deschise fereastra, scoase capul afară, și’i zise cu foc. Trecem peste amănunte. Personajul dispăru instantaneu. (Și, cum aveam să constatăm zece minute mai tîrziu, se mută pe breteaua care dădea în banda de accelerare a autostrăzii.)

A doua. Un cur cu două buci imense înflorea pe Transfăgărășan. Cînd spunem că înflorea, ne gîndim la stamba în care era drapat. Altfel, răsărea precum luna plină din ușa unei mașini, deschisă pînă în mijlocul carosabilului. Nu era vorba de o mașină supradimensionată, ci de una perfect normală (cu excepția modului de utilizare). Nici carosabilul nu era de gabarit redus, ci doar ocupat de mașini parcate pe ambele părți. Iar mașina, curul și bucile din povestea noastră ocupau locul de onoare, adevărat fotoliu de orchestră, în mijlocul unei serpentine.

Domnu’ Doctor nu mai așteptă, pentru că nu mai era nimic de așteptat, și fu în asentimentul ambelor coloane de mașini așteptînd din ambele direcții, cînd îi zise și de data asta cu foc.

O săptămînă mai tîrziu, într-o dimineață aparent răcoroasă, domnu’ Doctor traversa pe bicicletă un oarecare parc din München. Oră predilectă pentru plimbarea cîinilor. Caci două cocoane (cu bigudiuri și batic) și două potăi (analog) meditau și ele pe marginea benzii de biciclete: Cocoanele pe stînga, potăile pe dreapta, iar la mijloc lesa telescopică. Amîndorura le atrase domnu’ Doctor atenția că se află pe banda de biciclete. Asta pe un ton neutru, atît de neutru cît poate cineva să fie în condițiile date.

Cocoana 1 [ton de Șeherezadă cu accent bavarez]: Ei dragă, ce acuma, lasă că avem loc amîndoi, [scuturînd din șolduri:] ne aranjăm noi... [Restul se pierde în urma bicicletei.]

Cocoana 2 [ton de Cenușereasă îmbătrînită în dosul cuptorului, cu accent estic-saxon, din cele care au nevoie de subtitrare cînd apar la televizor]: Așa carevasăzică! La Noi [NB, a nu se confunda cu “la Voi”] nu Așa se vorbește, nici cu femeile, nici cu musafirii, nici cu… [Restul se pierde în urma bicicletei.]

De unde se vede, medită domnu’ Doctor, că înfrățirea între popoare funcționează și în ziua de azi.

O analiză politică de coloratură argeșană și metaanaliza ei

2011-08-25T09:00:00.001+02:00

[La adresa Președintelui:] Mi-ai promis – da’ ce nu mi-ai promis! – mi-ai promis-o pă mama. Și ce mi-ai dat? Mi-ai dat-o pă mă-ta.

Comentar înregistrat la un colț de stradă în Câmpulung, în măsura în care un câmp lung are colțuri. Amintește de gradația evaluativă a Bursucului Gastric: ca la mama acasă; ca la tata acasă; ca la mine acasă; ca la mă-sa acasă.

Povești câmpulungene. Mitică

2011-08-23T09:36:00.002+02:00

Pentru unii, timpul mitic al Câmpulungului va fi descălecarea lui Lorenzo de Longocampo. Pentru Moș Pinocchio, va fi descălecarea lui însuși în anul de grație 1979, cînd a fost apostrofat pe bulevardul Pardon pentru pantalonii lui scurți și albi, model tenis:

– Unde te crezi aicia? Pă litoralu’ mării??

Zece ani jumate mai tîrziu (dar ce sînt zece ani jumate într-un timp mitic?), o manichiuristă avea să fi apostrofată de o clientă indignată de lipsa de igienă, și avea să răspundă:

– Las’ că mă fac eu privată, să vezi atunci: Te dau afară din salonu’ meu, de nu te vezi.

Timpurile mitice sînt un combustibil al nostalgiei. Printr-o alchimie inversă, aurul degradat al acelei epoci s-a întors la o stare mai primitivă, iar câmpulungenii, scăpați de flatulențele vremii, s-au întors pe pămînt. Au uitat vechile povești, și i-au primit pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer cu prietenoasă indiferență.

Iar Moș Pinocchio și domnu’ Inginer s-au bucurat să fie, în sfîrșit, acolo.

Sex pe timp de migrenă

2011-08-04T09:20:00.002+02:00

Moș Pinocchio, încărcat cu dosare și statistici, bătu la ușa lui Thomas, a unuia dintre ei. Înăuntru bătea un soare sufocant prin jaluzele coborîte la jumătate.

Thomas [pe ton de mater dolorosa]: Am migrenă! [*gest-diademă*]
Moș Pinocchio [dezvinovățindu-se]: Bine, dar nu pentru sex am venit!

Cei doi protagoniști fiind vechi tovarăși de arme, rîsul lor avu ceva din Waldorf și Statler.

Despre eficiența operațiilor de prelungire a penisului

2011-08-01T09:00:00.001+02:00

Profesorul distrat

2011-07-29T10:15:00.001+02:00

Iată un titlu care ar putea deveni o categorie întreagă. Moș Pinocchio recunoaște că se amuză văzîndu-se (involuntar) într-un asemenea rol, pe de o parte îl vede ca pe un semn de alarmă: E pe cale să devină un workaholic?

Desigur că nu. Pentru concertul lui David, lăsă baltă Mharea Șthiință, trase oblonul la ora 5, și porni spre casă. Cîntă o vreme la flaut, apoi văzu cît era ceasul de fapt, se urcă în mașină și porni. Autostrada era blocată, ca în fiecare zi la ora aia. Întîrzie, se enervă, apoi stătu siderat în fața ușii încuiate. Dincolo de ușă, nici un fel de semn de viață. Moș Pinocchio ajunsese cu un sfert de oră prea tîrziu, dar, în același timp, și cu o săptămînă prea devreme.

Pentru mai mulă siguranță, în săptămîna corespunzătoare (adică aseară), Moș Pinocchio le propuse lui Marx și lui Lenin să vină și ei. Marx, în stare de confuzie avansată datorată tribulațiilor sentimentale (în treacăt fie spus: Freddie s-a decis să-și “refacă viața”), a crezut că este concertul lui Gogoscharski și și-a cerut telefonic o mie de scuze nejustificate: ar putea să vină la concert, dar nu vine, pentru că trebuie să-și distragă atenția la cercle français. Tant pis.

Lenin mai întîi a uitat să vină la timp. Tovarășa Leninova l-a sunat pe mobil și l-a întrebat pe unde întîrzie. A venit prompt pe bicicletă, apoi a spus: Numai puțin, că trebuie să-mi fac rugăciunea de seară, nu durează mult. Programul a fost același: Am plecat cu toții cu aceeași întîrziere, am stat la aceeași oră pe aceeași autostradă blocată, drept care am și ajuns la fel de tîrziu. Diferența a fost că ușa era descuiată și am ajuns la aplauzele de început, pierzînd cel mult discursul inaugural.

Concertul a fost un succes. Tovarășa Leninova m-a observat revenind la viață, mișcîndu-mă (inconștient) în ritmul muzicii, și chicotind din loc în loc. De ce chicoteai? m-a întrebat după. În afara poantelor din muzică, chicoteam pentru că pianistul semăna cu grăsanul din Little Britain -- și asta cîntînd Liszt. O fază care nu trebuia ratată în nici un caz.

Surîsul Hiroșimei

2011-07-28T08:55:00.003+02:00

Io m-aș duce, zise Tapirul, și parcă am văzut un zîmbet pofticios dincolo de ecranul calculatorului. Păi de ce nu, zise și domnu’ Inginer, mă sui în avion și vin să te văd la Hiroșima. Așa că Moș Pinocchio apăsă pe butonul „send”.

Keep cool, se mai gîndi el, stai mai întîi să se aprobe toată nebunia.

O ciocnire. O madlenă

2011-07-25T07:00:00.000+02:00

“fardată, cătărămată, citită și fîță
cu lănțișorul pe țîță…” (Mircea)

Eram cu domnu’ Inginer duminică la sauna din centrul olimpic și aruncam după doi tineri sportivi niște priviri de lupi hămesiți. Deși, dacă stau să mă gîndesc, nu tocmai hămesiți, ba chiar sătui bine, dar care parcă-parcă tot ar mai fi avut loc pentru un pic de ceva.

Dumneaei, supranumită de Jean-Noel Katzenfrau, Femeia-Pisică, era puțin distrată. Numai puțin. Și foarte spontană. Drept care își schimbă brusc direcția și se ciocni cu unul din sportivi.

– Oh vai, vă rog să mă scuzați, îmi parte foarte rău, am auzit-o din colțul unde stăteam întinși și observam.
– Nu zău, am rînjit amîndoi la unison cu o sclipire de canin.

O cunoșteam din vedere, chiar foarte bine. Fardată, sigur, oricînd și oriunde, vara la lac, iarna la saună, nudistă eternă. Cătărămată, fără doar și poate, și cataramele își imprimaseră traiectoriile în piele și straturi adipoase. Citită, uneori, căci avea o voce gravă și răsunătoare, mi-o imaginam citind teatru radiofonic. (Roluri de bărbați, se înțelege.) Fîță, o, și’ncă cum, la nevoie într-un chimono negru fluturînd ca o flacără. Lănțișorul atîrna ca și pielea, numai țîța era suspect de fermă și de rotundă dedesubt, dar aici domnu’ Inginer deja nu mai vroia să știe de nimic. (Iar eu chicoteam mai departe de unul singur în dosul Sodomei și al Gomorei.)

“…a trecut moartea, și a vrut să fie puțin și a noastră” (tot Mircea)

Trei concerte esoterice

2011-07-22T07:00:00.000+02:00

Se dedică Tapirului, care a citit „debitează” în loc de „debutează”, întrebîndu-ne de ce nu „rebutează”. Iată un rebut la debut, mai bine aici decît niciodată.

De atunci mă tot gîndesc și mă mir: Mai întîi, joi, un concert de orgă, o orgă fabuloasă și nouă, la Conservatorul din București. Să observăm următoarea scenă: Steffen Schlandt, fiul lui Hans-Eckardt, cîntă, alți doi trag registrele și întorc paginile. Pe stînga, Ursula Philippi, pe dreapta Erich Türk. Brașov, Sibiu, Cluj. Concertul a fost o întîlnire a comunității uitate a sașilor: A organiștilor, a elevilor (Dan Racoveanu și Fernanda Romila, cîntînd la patru mîini, au fost dintre cei mai eminenți) și a prietenilor lor. Toată lumea invitată, doar că nu a știut nimeni. Intrarea de altfel liberă.

Mai apoi, duminică, un concert de orgă cu blockflöte, tot la Conservator. Dan Racoveanu la orgă, Jean-Pierre Meunge la blockflöte, numit și flaut dulce pentru limbile mai neaoșe. Auditoriul: un grup de vreo 50 de francezi aduși cu autocarul. Nu că românii n-ar fi avut acces, dar în Șapte Seri scria: duminica de Florii, ora 10. Concertul a început la ora 19.

În fine, marți, un concert de blockflöte și clavecin, în sala de muzică a castelului Peleș. Jean-Pierre Meunge la blockflöte, fiica lui la violoncel, și Fernanda Romila la clavecin. Auditoriul: același grup de francezi aduși cu autocarul, și Moș Pinocchio.

– Ei dragă, îmi spune Diotima, noi nu avem organiști cu adevărat buni.

Știind că nu are rost să o contrazic pe Diotima în sentințele ei, am spus doar: Hm, știu eu? Dar tot cîntă de vreo șapte sute de ani.

Senzații. Note de examen

2011-07-20T09:32:00.002+02:00

Cîndva o să-mi lipsească, poate, senzația asta de dat examene, de scris pe rupte, de căutat într-o parte și alta: sprijin, înțelegere, adevăr. Poate o să-mi lipsească și întrebarea de ce fac toate astea cînd cei trei stau cu ochii pe mine mai puțin decît mi-ar place, decît m-ar face să mă simt sigur pe mine. Bestiile.

Senzația că, deși am luat un examen, tot bîlciul ăsta nu s-a terminat încă. Senzația (iluzorie) că voi da odată, curînd, ultimul examen din viața mea. Haha.

Moș Pinocchio debutează

2011-07-17T16:03:00.002+02:00

Articolul trecut se regăsește în The Chronicle. Ceea ce înseamnă că am debutat, nu-i așa? Moș Pinocchio e mîndru.

(Și inutil să mai spunem că Gogoscharski a fost unul din actorii spectacolului în cauză.)

“Începînd de azi te numești Sara”

2011-07-11T15:37:00.002+02:00

„...și asta pentru că ești evreică și pe toți evreii trebuie să-i cheme Israel sau Sara, ca să se deosebească de arieni și lumea să-i recunoască.” Sîntem în 1938 în Germania și respectiv în piesa cu numele de mai sus („Ab heute heißt du Sara”) la Teatrul de Stat din Gärtnerplatz, München.

Povestea originală este scrisă de Inge Deutschkorn, care a petrecut anii războiului în Berlin, mereu pe fugă împreună cu mama sa, și este o poveste cunoscută. Spectacolul este făcut sub formă de musical și jucat de trupa de tineret a teatrului. Chiar dacă nu aflăm nimic nou, în afara istoriei binecunoscute și a filmelor de calibrul Listei lui Schindler, faptul că o astfel de piesă se joacă – și se joacă bine – face parte din ritualul memoriei holocaustului, omniprezent în Germania postbelică.

Și totuși există două lucruri noi, care nu țin de scenariul original, anume prima și ultima scenă.

În prima scenă, cortina de ridică și vedem în semiîntuneric mulți oameni care tușesc, sugerînd o cameră de gazare. Apoi se întorc toți spre public, reflectoarele se aprind, se cîntă și se dansează „Springtime for Hitler and Germany, Deutschland is happy and gay”, cîntec preluat din filmul lui Mel Brooks „The Producers”. Germania se pare că a fost într-adevăr „happy and gay” cînd Hitler a ajuns la putere, și entuziaștii trebuie să fi fost tocmai cei care citaseră pînâ atunci un fel de „cum de nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd pîna pe ei”, pe care parcă-parcă îl mai auzim și azi din cînd în cînd.

În ultima scenă, după ce un supraveghetor nazi primește semnătura unui evreu colaboraționist pe ceea ce urma să fie un certificat de disident antifascist, toată lumea în frunte cu el cîntă „Tomorrow belongs to me”, din „Cabaret”. Cum că adică acoliții fostei dictaturi reușesc să se schimbe la față și să se prezinte drept progresiști însetați de dreptate. Un fenomen binecunoscut și mult discutat în Germania, pe care, din nou, parcă-parcă l-am mai văzut undeva.

Iar acest déja-vu nu ne miră, pentru că unul din realizatorii spectacolului se numește Liviu Petcu și provine, ați ghicit, din România.

Scene dintr-o căsătorie, zece. După

2011-07-06T09:23:00.003+02:00

„și ai venit la mine în cameră, și după te-ai ascuns sub pianină
și spuneai: sînt o mîzgă și-o năbrîzgă, sînt un mabăr și-un colabăr
pe ce limbă felină?”
(desigur Mircea)

Pe Sebastian îl am în amintire drapat într-un prosop de saună și un tricou marinăresc.

Tricoul l-a avut acum vreo 15 ani la un carnaval cînd, strecurîndu-mă prin înghesuială, i-am șoptit la ureche ce bine arată. M-a privit cu neîncredere nostalgică. Arăta al naibii de bine. Am plecat mai departe cu domnu’ Inginer.

Prosopul l-a avut acum vreo 10 ani, cînd ne-am întîlnit în labirint. Nu vedeam mare lucru, doar ce bine arată, cînd mi-a spus pe nume și am schimbat cîteva cuvinte. Dar acea obscuritate nu era locul potrivit pentru conversații, decît cel mult după. L-am privit cu neîncredere nostalgică și am plecat mai departe, întrebîndu-mă pe unde o fi prietenul lui.

Zilele trecute, la aniversarea lui Lothar, care trebuia neapărat să și-o serbeze într-o joi seară în miez de vară, nț nț, eu și cu paharul meu cu vin alb aburit stăteam pe un scaun lîngă Sebastian. Îl priveam gîndindu-mă la sfîntul erotic omonim. Dincolo de el, doar prietenul lui mi-a întors privirea, întrebător. Ce-i asta? l-am întrebat pe Sebastian arătînd spre o cicatrice lungă de pe genunchiul lui. După o anumită vîrstă, unii oameni încep să povestească despre boli și suferințe cu o pasiune demnă de o cauză mai bună. Sebastian mi-a luat mîna și mi-a așezat-o pe genunchiul lui. Simți? m-a întrebat.

Simțeam ceva ca niște pietre de rîu frecîndu-se unele de altele într-un sac.

Scene dintr-o căsătorie, nouă. Cadouri

2011-07-04T13:40:00.004+02:00

Ideea de nuntă cu dar a fost oroarea tinereții mele și am asociat-o cu buda de la 2 Mai, din fundul curții, pe care stăteam ascultînd prin decupajul în formă de inimă cum se strigă darul la microfon undeva în sat și vuiește peste parcela cu porumb și cotețul porcului. La prima nuntă proprie am descoperit aspectul practic, dar asta nu a schimbat mare lucru. Alternativ, în Germania, viitorii soți pot să-și organizeze într-un mare magazin un colț cu tot ce-și doresc, iar musafirii se pot duce acolo și plăti ce cred de cuviință. Sau, varianta mai simplă, musafirii te întreabă ce îți dorești cadou de nuntă, de ziua ta, de Craciun etc.

Noi nu ne-am dorit nimic în mod special. Ceea ce s-a materializat într-o serie de cadouri, din care unele ne-au plăcut mai mult (majoritatea), altele mai puțin mult (unul singur).

Mai puțin mult: O hîrtie de 50 de euro plisată și strînsă sub formă de papion, și băgată într-o felicitare atîrnată de o sticlă cu vin spumos de la Aldi. (Întîmplător tocmai cumpăraserăm una și știam că costă 5 euro.)

Mai mult mult: Eine Kleinigkeit, ceva foarte mic, așa mi-a fost prezentat. Cum că adică uită-te bine, să nu zici că nu e nimic și să le arunci la gunoi: O felicitare în care erau lipite două diamante minuscule. (Moș Pinocchio are ceva dintr-o coțofană, știa Prinzessa ce spune.)

Apoi, muzică: Marx și Freddie ne-au cîntat live trei cîntece de-ale Marlenei Dietrich, așteptate cu sufletul la gură de toți musafirii care știau că Marx e pianist și Freddie cîntăreț de jazz. (Iar Moș Pinocchio, care le-a făcut cunoștință acum un an, a avut satisfacția să îi și pună că cînte pentru prima dată împreună.)

Apoi, David și prietena lui au cîntat suita „La flûte de Pan” de Jules Mouquet, la care mai studiez și în ziua de azi, și vă invit să trageți cu urechea cum ar putea să sune dacă eu aș ști cu adevărat să cînt la flaut și să va simțiți ca și cînd ați fi fost de față.

(Celor doi pseudo-asiați geniali de la bucătărie le-am interzis cu strășnicie să servească ceva în timpul numerelor muzicale.)

Scene dintr-o căsătorie, opt. Darul

2011-06-30T09:49:00.001+02:00

București, anii 80. Acea mătușă era chelneriță în provincie și ținea de o parte a familiei care nu fusese invitată, dar venise, pentru că la nuntă se vine în formație completă. Am lăsat rubedeniile să petreacă cum le place și am fugit – la cor și concert, cîntam într-o cantată de Bach la Biserica Luterană. A prins-o pe Colombina în hol. Nu se mai știe ce i-a spus, dacă a spus ceva. A scos din sîn un șomoiog de bancnote soioase, și-a scuipat în degete, a numărat o parte din ele și i le-a pus Colombinei în mînă. Umilită, Colombina a plîns de-a săltat cămașa pe ea.

În total, darul a fost echivalentul aproximativ a zece salarii de inginer stagiar. Ne-am cumpărat cîteva discuri cu muzică clasică (le mai am și acum, dar cine le mai ascultă?), cîteva albume de artă (s-au decolorat și descompus între timp), restul l-am schimbat în mărci care nici măcar nu ne-au ajuns pînă în Germania. Singurul lucru care a rămas este amintirea scenei de mai sus.

Scene dintr-o căsătorie, șapte. Same procedure as every year

2011-06-29T12:00:00.001+02:00

Scena cu chelnerul alcoholizat care înclină periculos tava plină, eventual deasupra unui decolteu fastuos, este clasică. Și amuzantă, în măsura în care nu ți se întîmplă personal.

N-a trebuit să gătim dineul franco-italian pentru asta. Doar nu vrei să stai la nunta ta în bucătărie ca să gătești și să servești masa pentru 15 persoane?! m-a întrebat domnu’ Inginer pe vrema cînd plănuiam evenimentul.

Bucătarul a venit cu două zile înainte de petrecere să inspecteze bucătăria. Mai întîi, n-a găsit intrarea blocului. Mi-a dat telefon, dar eu n-am auzit sunînd. Am vrut să-l sun eu și am găsit mesajul. Era relaxat, undeva prin apropiere, și mînca o înghețată. Înghețata fusese cu ciocolată, se vedea pe fața lui. El a fost de acord cu bucătăria, eu cu cele cinci feluri de mîncare indochineze la un preț modic. Începeau cu caviar și tartine cu pâté de foie gras. Apoi chips & dip, o supă vietnameză de pește după care întotdeauna m-am dat în vînt, frigărui tailandeze de pui, friptură de potîrnichi, căpșuni înmuiate în whisky. Totul în porții mici și castroane chinezești, cît să nu trebuiască să întindem masa în curte.

A venit împreună cu soția, ceea ce m-a încîntat peste măsură. Mă întreținusem de multe ori cu ea în modul cel mai plăcut, și una din concluziile mele fusese: Da, încă o arhitectă. Mai tîrziu nu am mai văzut-o, decît cînd am intrat din cînd în cînd în bucătărie pentru cîteva secunde: ascunsă în aburi magici și manevrînd capace, butoane, manete, linguri, cuțite, ingrediente cu cele șase mîini ale lui Shiva. Apoi, la fiecare fel de mîncare se repeta scena în care el se plimbă cu tava periculos înclinată printre musafiri și spunea povești din Oceanul Indian.

Dineul a fost un succes de răsunet. Nu știu dacă au fost cinci feluri de mîncare, cîndva m-am oprit din numărătoare. La ora zece, după desert, au dispărut discret cu un sac mare cu gunoi. În afară de cîteva pete ici și colo, bucătăria rămăsese cuminte, curată și la locul ei. Nu părea să fi fost folosită. Le-am dat un plic („bancnote mici”) și m-am întrebat foarte tare dacă e destul pentru cele opt ore petrecute în doi în bucătăria noastră.

Era să uit: ne-au lăsat și un mic cadou, un CD cu Ashkenazy în concert. La asta chiar nu mă așteptam.

Scene dintr-o căsătorie, șase. Reacții

2011-06-24T09:24:00.008+02:00

La București nu s-a întîmplat nimic.

În afară de faptul divers că l-am văzut pe Grigore Leșe (susține Madelin) la o masă de alături cu o panama de pai încercînd un fluier. Asta așteptînd noi să înceapă nunta la biserica de vizavi.

Și nu s-a întîmplat nimic nici prezentîndu-l pe domnu’ Inginer drept „soțul meu”, chestie inedită pe care nu puteam s-o las să-mi scape așa de ușor. Nimic, adică nu am văzut nici cea mai mică reacție pe fața nimănui, așa încît pînă la urmă a trebuit să-l întreb pe Cârcotel dacă le spusese. Nu le spusese. Decît, eh, de fiecare dată că a fost la München și a făcut aia și ailaltă cu Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer împreună.

La München s-a întîmplat ceva.

Mai întîi ne-au atacat spaniolii. Cum plecasem de la ora de educașie secșuală creanga prin oraș cu Freddie pe post de fotograf și ne făceam poze în fața Operei, au fost mai întîi cîțiva care ne-au fotografiat discret. Freddie n-a rezistat, și a început să vorbească spaniolește cu ei. Ei n-au rezistat și au întrebat, pe urmă au tăbărît pe noi să ne felicite și să ne pozeze. În mijlocul pozelor de grup, ghida i-a readus totuși la rezon, i-a îmbarcat cu forța și și-a cerut în numele lor scuze pentru molestare, ceea ce dovedește anume limitări de simț al humorului, dar nu pentru simțul humorului se angajează ghizi. Probabil că la ora aia trebuiau să fie deja la Neuschwanstein sau să bea bere la Andechs.

Mai apoi am fost la piață. Adică în Viktualienmarkt, la ora aia, ca și la oricare alta, plină de lume. Duduia de la standul de brînză (reluăm poza mai jos) a fost cam fîstîcită, poate mai puțin datorită ținutei noastre și mai mult din cauza poporului de fotografi coadă după noi. Duduia de la brutărie (poza a două) a fost încîntat-amabilă și șarmantă. Ne-a felicitat și ne-a recomandat specialități de pîine nemaigustate pînă atunci.

Singura scenă la care ne-am pus întrebări a fost cea de la fîntîna lui Karl Valentin. Un bărbat cam așa de vîrsta noastră a venit și el să ne fotografieze, apoi, la scena buchetului, a făcut stînga împrejur și a dispărut. Domnu’ Inginer susține că s-a lămurit despre ce e vorba și și-a pierdut interesul; moș Pinocchio că s-a simțit surprins că fotografiază fără să ceară voie și a bătut în retragere. Nu vom ști niciodată.

Odată terminate cumpărăturile și pozele, am luat metroul. În centru, în stația de la Marienplatz, o tînără doamnă ne-a întrebat discret dacă ne-am căsătorit. Auzind răspunsul, au mai dat năvală încă vreo 3-4 să ne felicite.

Una peste alta, am fost aproape “omorîți prin fotografiere”, ca Marlene Dietrich, și a fost una din acele zile din ce în ce mai rare în care am făcut febră musculară la obraji de atîta zîmbet.

Gafele lui Moș Pinocchio. Nu, nu, de trei ori nu

2011-06-21T07:00:00.000+02:00

Mai întîi, Moș Pinocchio ceru un martini cuiva care stătea fără ocupație lîngă masa cu băuturi festive. Iar acela nu, nu era un chelner.

Mai apoi, Moș Pinocchio se cocoță cu picioarele pe trena miresei. Care o ținu zîmbitoare cu amîndouă mîinile. Și nu, nu s-a rupt nimic.

În fine, dacă Moș Pinocchio ar fi avut negi vizibili pe spinare, nu, în nici un caz nu și-ar fi pus o rochie cu spatele gol. Oricum nu. Dar nu, aceea a fost o gafă pentru care Moș Pinocchio declină orice răspundere.

O mostră de humor bucureștean (negru)

2011-06-19T20:59:00.002+02:00

Culeasă în stația de metrou de la Piața Crângași.

Bestia...

2011-06-03T07:00:00.001+02:00

...care mă trezește în fiecare dimineață la 5. De partea cealaltă a zidului e patul.

Scene dintr-o căsătorie, cinci. Răzbunarea signorei Taleggio

2011-06-01T07:00:00.000+02:00

E o chestiune de stil. Pentru ca meniul franțuzesc să fie ceea ce ne închipuim, Moș Pinocchio enunță că ar fi avut nevoie de o masă de cel puțin zece metri lungime, la care să se așeze fix două persoane (de preferință mirii), una la un capat și una la celălalt. Apoi tot Moș Pinocchio se gîndi că asta ar fi fost mai degrabă o masă englezească, și că francezii preferă mesele rotunde, goûtons voir si le vin est bon. Dar ce contează, masa e cum e, priviți numa ce frumos și ordonat a fost pregătită. (Vera, anghinarea mov este mai fragedă de la mama natură, drept care se poate mînca și crudă. Nu pentru culoare a fost aleasă.)

Apoi mai e ceva. Arnold Negrescu ne explică de ce trăiesc francezii atît de mult și sînt atît de slabi. Dar omite un amănunt, sau cel puțin nu insistă asupra lui. Noi, ăștia, cînd ne e foame, ne așezăm la masă (sau, mă rog, luăm ceva la botu’ calului), începem să mîncăm și cînd ne-am săturat ne oprim. Ceea ce este de fapt o ghiftuire. Francezii nu mănîncă pînă se satură, francezii schimbă un fel de mîncare după altul, francezii degustă, francezii savurează, francezii nu se îndoapă.

Dar în cazul de față am avut de a face cu o familie vorace, adunată de prin toate colțurile orașului după o zi lungă, de la repetiții, examene, concursuri, șantiere, gospodării, și a fost alimentată în cantități, vai, balcanice. Rabelais ar fi avut Schadenfreude. Nu vrem să vă arătăm și nici nu vrem să mai știm cum a arătat aceeași masă la momentul vizitei doamnelor Brillat-Savarin, Brie de Meaux și Saint Augur. Nu am putut auzi urările distinselor doamne. Spiritul mesei depășise granițele Provencei, depășise Coasta de Azur, zburase chiar, flatulent și ușor ca o montgolfière, peste granițele Franței. Ne aflam în Italia și fiecare se întreținea cu fiecare, peste masă, cu gesturi energice și mimică pasională.

Signora Taleggio stătea exilată în colțul ei rece de bucătărie și păstra o tăcere semnificativă.

Scene dintr-o căsătorie, patru bis, la cerere. Rețeta de tartă cu lămîie

2011-05-30T09:32:00.004+02:00

Rețeta provine nu tocmai din Provence, în cartea de bucate este trecută la Coasta de Azur: Ca să-mi apăs, fragil și dur, coasta mea de fildeș peste coasta ta de azur.

Pentru o formă cu diametrul de 28-30cm. Aluatul:
o jumătate de lămîie netratată
200 făină
50 g zahăr
sare
100 g unt
1 gălbenuș de ou

Umplutura:
2 lămîi netratate
1 baton de vanilie
4 ouă
200 g zahăr pudră
125 g frișcă nebătută

Glazura:
1 lămîie netratată
4 linguri de zahăr
2 lingură de zahăr pudră
2 linguri semințe de pin

Pentru aluat, se rade lămîia; făina se amestecă cu zahărul, coaja de lămîie și un praf de sare. Untul se mărunțește și se freacă cu gălbenușul; dacă e nevoie, se adaugă puțină apă. Aluatul se întinde între două folii de plastic, apoi se căptușește cu el forma, trăgînd marginile în sus. Forma cu aluatul se pune 30 min. la frigider. Între timp, se încălzește cuptorul la 180 de grade (ventilator: 160 de grade).

Pentru umplutură, se rade coaja de lămîie, se stoarce sucul. Batonul de vanilie se taie pe lungime și se scoate miezul. Aluatul se bagă 10 min. la cuptor. Ouăle se bat spumă împreună cu zahărul pudră. Frișca se bate, se adaugă sucul și coaja de lămîie, și vanilia. Crema se toarnă peste aluat. Cuptorul se reglează la 150 de grade (ventilator: 130 de grade). Tarta se coace 50 de min., pînă cînd se întărește crema.

Între timp se face glazura. Se spală lămîia și se taie în felii subțiri. Zahărul se dizolvă în 4 linguri de apă și se încălzește. Feliile de lămîie se fierb 5 min. în sirop, apoi se lasă să se răcească. Tarta se scoate din cuptor și se lasă și ea să se răcească. Înainte să o servim, feliile de lămîie se scurg și se așează peste tartă. Se încinge grătarul cuptorului. Tarta se pudrează cu zahăr și se presară cu semințele de pin, apoi se pune 3-5 min. la grătar (cca. 10 cm distanță de rezistența incandescentă), pînă cînd se caramelizează zahărul. (Atenție, zahărul se arde ușor!) Se servește imediat.

PS Moș Pinocchio nu-și asumă nici o răspundere pentru poza de mai jos. E din Internet, inclusiv mileul de plastic galben și sîmburii din feliile de lămîie.

Scene dintr-o căsătorie, patru. Ospățul dintîi

2011-05-26T16:37:00.002+02:00

Mai întîi, tapenade în trei culori: negru, verde, roșu, după culoarea măslinelor cu sau fără roșie. Două ore de lucru în total: sudoarea frunții. Se întinde pe felii de baguette, proaspăt cumpărată din Viktualienmarkt, cum se vede și din poze. Se constată că fiecare musafir preferă altă culoare, Gogoscharski par examplu verde „cu foarte puțin roșu”.

Urmează o salată de bălării, tot din Viktualienmarkt. Pre numele ei: mesclun. Cartea de bucate zice aici laconic: se folosește ce oferă piața în sezon. Nu mă întrebați cum s-au numit; a fost ceva păpădie, și ceva ștevie și ceva rucola, dar buruienile cele mai gustoase rămîn incognito. Se adaugă ulei, lămîie (nu cumva oțet, pușche!), sare piper, și crutoanele pe care Moș Pinocchio le-a făcut și le-a uitat în tigaie pe plită. Bonus, mici flori de anghinare movă, fragede și numa bune crude.

Apoi supa de usturoi. În farfuria goală se pune o felie de pîine albă, supa se servește peste, felia se umflă și supa dispare treptat. Dacă domnu’ Inginer nu uită, peste ea se rade și niscaiva brînză.

[Moș Pinocchio mușcă sănătos dintr-un măr și continuă enumerarea.]

Cotlete de miel cu mult rozmarin și usturoi apoi, și nu, usturoiul nu miroase dărîmător dacă e proaspăt și prăjit împreună cu carnea, ca în cazul de față. Garnitură: Orez verde de la pătrunjel și busuioc. Cu vin roșu pentru contrast.

Aici intră în joc doamnele numite mai sus, cu vin roșu. (Vinul a fost italienesc, ca signora Taleggio să nu se simtă singură și stingheră. Din Calabria.)

Tartă de lămîie cu semințe de pin, făcută de domnu’ Inginer care e specialist. În rest, o risipă de fructe (pepeni galbeni minusculi, banane idem și coapte la soare, zice-se, rodii perverse, portocale) și cafea pentru musafirii noctambuli.

Meniul a fost carevasăzică provansal, de unde de-abia ne întorseserăm din săptămîna prenupțială. (Cu miere de levănțică și castan în portbagaj, ca să nu mai vorbim de vin.) Iar musafirii neprețuiți: Colombina cu Arlechinul ei, Gogoscharski-Romeo cu Julieta lui, și tînărul Louis în centrul atenției tuturor.

I’m Julia Child. Bon apétit!

Scene dintr-o căsătorie, trei. Tablou senzual

2011-05-24T19:22:00.002+02:00

La orice nuntă gay se vor invita în primul rînd cele mai bune prietene ale mirilor, e musai. Și nu mă refer aici la Andrea și Claudia, ci la niște doamne cu adevărat nobile și distinse ca niște ursitoare. În fruntea lor, trei franțuzoaice: questiune de stil, cum se va vedea îndată. Madame Brillat-Savarin, grațioasă și pură, risipitoare de aparențe și aducătoare de înțelegeri profunde. Madame Brie de Meaux, pariziancă de viță veche, izbăvitoare de otrăvuri și ocrotitoare de sănătate și viață lungă. Madame de Saint Augur, mai vechea noastră cunoștință, rubensiană cu superbi ochi albaștri, binevestitoare de belșug și de plăceri casnice.

Dar iată că veni în urma lor și o a patra, italiancă de origine îndoielnică: signora Taleggio. Domnu’ Inginer, adesea nepăsător în questiuni de stil, n-a rezistat să n-o invite. Fie.

În drum spre casă, în metrou, Moș Pinocchio se interesă dacă galanta adunare se bucură de confortul cuvenit. Și cum se potriveau falduri și dantele, cum se întorceau pietre nestemate și se risipeau parfumuri seducătoare în direcții aparent întîmplătoare, turcul de pe banca de vizavi comentă sec și expert, nu fără o undă de admirație:

– Capră.

Scene dintr-o căsătorie, doi. Ora de educație sexuală

2011-05-19T09:12:00.002+02:00

Ofițereasa stării civile, titlu pompos cu fason de Mare Preoteasă, era o țărăncuță peltică cu nume de porno star gay din anii 70. Fapt pentru care părea să se simtă obligată să ne facă și nouă educația sentimental-sexuală.

– Ochii! Ah ochii... Cu care ne privim drăgăștoși. Și urechile! Ah urechile... mereu plecati la vorbele șeluilalt. Șî gura, ooooooh gura, cu care ni spunim cuvinti di dragoste. Dar limba: gîndiși-vă numa, limba...

Pe catastiful stării civile se plimba o muscă.

– Braaaașele, cu care ne îmbrășișăăăăm! Pișioaaaaarele, bine înfipte în realitate și viașă, OOOOOOOHHHHHHH. Ofițereasa era în pragul orgasmului.

Dada, spuseră domnu’ Inginer și domnu’ Doctor la unison și semnară patalamaua pe giga lui Gogoscharski. Întrebarea nu se lăsă mult așteptată.

– Păi, zise domnu’ Inginer cu sîngele curgîndu-i șiroaie, mi-am mușcat buzele să nu rîd. I mean – fată hăi – avem în medie și fiecare în parte cîte 50 de ani, nu 20. Avem o sută de ani împreună!

Și tu? fu întrebat și Moș Pinocchio, care visa la statul socialist, ocrotitorul căsniciei și al familiei.

– Păi, zise și Moș Pinocchio, mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe ailaltă. Am auzit eu discursuri și mai tîmpite ca ăsta. Hai noroc.

Scene dintr-o căsătorie, unu. Pistolul din buzunar

2011-05-17T07:00:00.001+02:00

În așteptarea nerăbdătoare a primul concediu împreună cu domnu’ Inginer (asta a fost acum un număr de ani pe care, din pură cochetărie, nu-l mai repetăm, dar cei care ne cunosc îl știu foarte bine), Moș Pinocchio spuse:

– Ah dragul meu, iubitul meu, adoratul meu, vom fi împreună zi și noapte timp de [patetico-emfatic:] trei săptămîni!

Domnu’ Inginer răspunse cu o privire drăgăstoasă:

– Daaa, și mi-am cumpărat deja un pistol.

Cu siguranță că asociația cu o celebră expresie nu a fost o întîmplare: Is that a gun in your pocket, or are you just happy to see me? Unele din documentele fotografice ale evenimentului dezvăluie perspective care ar fi îndreptățit astfel de speculații. Adevărul prozaic este însă că haina de la morning suit (care, dacă am identificat corect traducerea, este puțin altceva decît redingota) nu permitea depozitarea bagajelor în buzunarele interioare, drept care ambii miri și-au purtat portofelele în buzunarele laterale ale pantalonilor. Din aceleași motive se făcu economie și la numărul de chei purtate la fața locului.

Și iată-i pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer, odată trecuți ca prin urechile acului prin circulația unei dimineți de lucru (pentru alții) și mașina parcată în siguranța garajului subteran, iată-i stînd la ora 8:30 în fața ușii biroului celui dintîi și constatînd lipsa unei chei potrivite. Trebuie să explicăm cititorilor că la ora 8:30 defilarea prin fața acelei uși atinge proporții de masă. Reacția a fost, statistic, o privire discretă însoțită vizibil de senzația indiscreției. Toți trecătorii, cunoscuți și necunoscuți, se făcură că nu bagă de seamă. Cu totul altfel decît studentul care obișnuia să își însoțească discursurile academice ireproșabile cu un elocvent gest-colier și care avea să-i vadă pe cei doi mai tîrziu stînd la o masă de pe terasa de la Deutsche Eiche (mai gay decît atît nu se egzistă) și să emită în acea direcție un „Guten Tag, Herr Dr. P.” ceremonios și răsunător. Dar să nu anticipăm.

Iată-i deci pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer așteptînd în fața ușii, expuși la vedere. Două uși mai încolo, o colegă mică, dulce, și energică, pe care Moș Pinocchio nu și-o poate imagina decît la brațul unei alte femei. Întreabă, cu obișnuita ei voce gravă plus îngrijorare la vederea costumului de ceremonie:

– Oh. Ce s-a întîmplat?

Încă nu se întîmplase nimic. Dacă pistolul ipotetic din buzunar ar fi fost să fie folosit, desigur că asta s-ar fi întîmplat pe pielea ofițeresei stării civile.

Va urma.

Scene dintr-o căsătorie. Prolog

2011-05-16T09:39:00.003+02:00

Îi scriam deunăzi Verei cum că lucrurile s-au mai liniștit, iar acum pot să meditez în voie asupra celor întîmplate – și să scriu. Din puțul gîndirii: Cînd ești ocupat cu căsătoria (proprie), nu prea ai timp să scrii (pe blog). Și-i mai scriam că întotdeauna vom subestima efortul necesar unei astfel de întreprinderi. Răspunsul Verei m-a făcut să cad pentru o vreme într-o tăcere perplexă: Care efort?

Articolele următoare vor fi niște “fotografii în proză”, așa cum le numea de curînd Monsoux. Fotografii ale căsătoriei, așa cum mi le aduc aminte. Cu cît va trece timpul, cu atît vor fi mai estompate și mai reduse la un esențial subiectiv.

Șapte poze

2011-05-14T09:42:00.010+02:00

Da. Da.

2011-05-13T09:15:00.000+02:00

Dadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadada...

Despărțirea de România. Telegrame

2011-05-12T07:00:00.002+02:00

Să-mi fie cu iertare, doamnele mele, am zis. Nu înțeleg prea bine ce faceți aici, dar mă văd nevoit să mă retrag. Primul motiv este că, odată luat un angajament cu valoare de contract, am fost lăsat să-mi fac jumătate din treabă, ca să mi se spună apoi că nu voi fi plătit. Nu atît banii, căci suma era oricum simbolică, cît gestul contează. Următoarele motive sînt de profunzime: mentalități, ifose, haos, probleme de comunicare, paranoia, condiții în care nu se poate lucra – sau mă rog, eu unul prefer pînă la urmă să nu. Vă asigur nu mai puțin de stima și considerațiunea mea, ca și de plăcerea cu care am cooperat în ultimii 13 ani, și rămîn același, al dvs. etc., etc., P.

Răspunsul prompt, deși cu o mică întîrziere aproape meditativă: Dragă domnule P., înțelegem și regretăm. Poate vei reveni asupra deciziei, ne-am bucura.

„în această bătălie
pielea obrazului
a fost un scurt triumf”
(Liliana, poeta)

Intermezzo despre căsătorie, doișpe bis. O indicație erotică

2011-05-11T07:00:00.002+02:00

„Simt trupul ăsta în care m-ai închis cum îmbătrînește și moare în jurul meu...” (Ultima licornă, din memorie)

Nu poți să găsești orice pe YouTube. Am vrut să vă arăt secvența din „My Fair Lady” în care Jeremy Brett, la 30 de ani, în rolul lui Freddy Eynsford-Hill cîntă „On the Street Where You Live”. L-am găsit doar pe Nat King Cole, care, la urma urmei, reînvie același sentiment. Vocea ușor aspră, radiind forță și tinerețe – poate mai aspră și mai fumurie la Nat King Cole decît la Jeremy Brett, și cu mai puțin din acea rotunjime și forță fără griji, la 25? 28? de ani? Alelei...

Este una din cele mai erotice figuri bărbătești pe care le-am văzut prin filme, Freddy Eynsford-Hill cîntînd „On the Street Where You Live”. (Și chicotesc de fiecare dată cu domnu’ Inginer cînd îl revedem, și el cîntă cu mîna dreaptă în buzunarul de la pantaloni, făcînd acolo nu se exact ce :-D ) Îl vedeți în persoană în secvența de mai jos, mult mai supus și mai naiv în fața Elizei Doolittle.

Dar ce vroiam să spun de fapt. Unul din DVDurile cu „My Fair Lady” are printre extras cîteva interviuri cu ultimii supraviețuitori ai filmului. Filmul este datat 1964, interviul trebuie să fi fost făcut prin anii 90, după moartea lui Audrey Hepburn și în ultimii lui ani, poate în ultimele lui luni de viața. Jeremy Brett, cîndva superb, acum răvășit de timp. Este una din cele mai triste figuri pe care mi le imaginez prin filme.

„...în rest doar această senzație
de unic supraviețuitor de pe un transatlantic de sentimente...”
(Mircea, tot din memorie)

Tristețea. Vis

2011-05-10T09:00:00.001+02:00

Am visat. Se pare că mă întîlnisem cu un vechi și bun prieten. L-am întrebat: Știi că a murit Mircea. Și am văzut cum încep să-i curgă lacrimile. Pentru că el era Mircea.

Aceeași liniște

2011-05-06T10:10:00.001+02:00

Moș Pinocchio are momentele lui de uimire. Cum a fost în fața blîndeței unei femei frumoase cu pielea ciocolatie. Pe nume Christelle. Ceea ce poate că e ceva absolut normal în Franța.

Fiica ei Rachelle la patru ani, vîrsta încăpățînării și a volumului auditiv percutant. Era un asemenea moment la bucătărie. Christelle, întrerupîndu-și pregătirile, a luat-o pe Rachelle și a pus-o sus, pe blatul de lucru, printre cutiile cu mirodenii. Ai văzut cum miroase asta? a întrebat-o cu voce joasă și liniștită apropiindu-i cutia de nas. Cimbrișor. Rachelle s-a oprit din țipat. Și acolo? Aici e cimbru. Apoi rozmarin, levănțică, esență de portocale.

Cînd sîntem singuri facem gesturile interzise, sau cel puțin acelea care ni s-ar părea nouă interzise. Cînd am fost singur în bucătăria lui Christelle, am mirosit și eu mirodeniile.

PS Sînt bunic pentru a doua oară.

Fără cuvinte, în Provence

2011-05-04T07:00:00.001+02:00

Intermezzo despre căsătorie, doisprezece. O ghicitoare

2011-05-03T07:00:00.002+02:00

Zîna cea bună își flutură bagheta magică și cenușiul Cenușeresei se transformă într-un gris perlé de nobilă eleganță. Fericiți cei ce cred, comentă domnu’ Inginer compunîndu-și o mustăcioară à la Walt Disney.

Am descoperit-o într-un fund de gang pe Hohenzollernstrasse. Prima dată a fost închisă, a doua oară am intrat, nu era nimeni. Ne-am învîrtit pe călcîie și am privit de jur împrejur pînă sus: Rafturi, cutii cu inscripții ciudate (regi, clowni, deținuți și accesoriile corespunzătoare: coroane, nasuri roșii, ghiulele), apoi evantaie din pene colorate, manechine în rochii de revistă, oglinzi. Prăvălia era un tunel vertical. Domnii doresc...? Un moment, specialista noastră vine imediat.

Specialista scotea lucrurile din cutii și dulapuri cu viteză amețitoare. Cînd totul fu aproape gata, apăru bombănind pe lîngă ea Marea Specialistă, mică și rotundă, cu un centimetru de gît. Stați drept? mă întrebă suspicioasă. Scoase de undeva o pernuță de burete și mi-o îndesă sub umăr. Apoi, gest inutil dar elocvent, netezi cu palma cuta infamă. Să nu vă faceți probleme, îmi spuse aranjîndu-mi ceva ce nu puteam să vad la guler, eu ajung întotdeauna unde vreau să ajung. Nu e nevoie să vă așezați. Nu trebuie decît să stați drept.

Am revenit pe Hohenzollernstrasse puțin amețiți, în hainele noastre de dinainte, cenușerese ponosite în bătaia soarelui de după-amiază. Ne-am hotărît să păstrăm secretul. Drept care iată, povestea de față este o ghicitoare dublă: Va trebui mai întîi să ghiciți întrebarea.

De la Isar la Isère. Prudențele domnului Inginer

2011-05-01T13:31:00.002+02:00

În ținuturile de unde vin eu, spusese Alice, dacă mergi foarte repede, ajungi pînă la urmă într-un loc diferit de cel din care ai plecat. Vai, ce ținuturi lenevoase, comentase Regina Roșie disprețuitor. Aici trebuie să mergi foarte repede ca să rămîi unde ești, și încă de trei ori mai repede ca să ajungi într-un loc diferit.

Cu 120 km/h, completase Moș Pinocchio, pentru că mai repede decît atît poate să fie foarte scump, cel puțin în Elveția. (Dar n-am putea să facem concediu și acasă? sugerase domnu’ Inginer din cînd în cînd cu o timiditate neobișnuită.)

Ys, adică repede și ura, adică rîu. La Isar ca și la Isère. Ce-ți vine în minte cînd te gîndești la Isère? Domnu’ Inginer privi în tavan și enumeră: Apă multă și curată, verdeață, munți, liniște. Ach, și oamenii au fost și ei foarte drăguți, adăugă el sorbind niște vin de Porto din pocalul regal de cristal păstrat de obicei în vitrină pentru zile mari. Piața din Romans-sur-Isère, cu turnul cu glockenspiel dezacordat care cîntă Big Ben, adăugă el, unde am stat și am băut bere... [După un oarecare timp de gîndire și cu oarecare prudență:] Francezii au niște vinuri foarte, foarte bune.

O dimineață

2011-04-30T13:45:00.005+02:00

Apoi o plimbare dis-de-dimineață cu domnu’ Inginer. Case cu fațade perfecte, steril de perfecte. Ferestre franțuzești, în două aripi deschise de sus pînă jos, cu balustradă de fier forjat. La una din ele, doi tineri aproape goi, fumînd. Ar fi fost perfecți și superbi, dacă nu ar fi fost tatuați. Domnu’ Inginer chicotește:

– Asta trebuie să fie țigarea de după.

Sîntem la Berna. Bună dimineața.
(Și nu, n-am reușit să ne întîlnim cu Tapirul.)

Două obrăznicii bucureștene

2011-04-28T12:31:00.004+02:00

Unu, Moș Pinocchio plătește intrarea la Tîrgul de Florii de la Muzeul Țăranului. Portăreasa, fandosită:
– Știți domnule, v-aș ruga să-mi dați un leu, e mai bine pentru mine așa...
Moș Pinocchio se scotocește docil prin portofel și adună suma cerută în monede de zece bani. Portăreasa, rezolută:
– Aaaa, nu, așa nu. Doar n-o să-mi dați cutia de la biserică.
Moș Pinocchio surprins și indignat:
– Asta e nesimțire, doamnă.
– Ba nu, domnule, nu e nesimțire.
– Ba da, doamnă, e nesimțire.
Ș.a.m.d.

Doi, Moș Pinocchio cumpără belet de tramvai pe Ion Mi’alache colț cu Miciurin. Beletăreasa zbiară:
– Dați-mi un leu!
Moș Pinocchio se scotocește prin portofel și nu găsește. Beletăreasa bombăne agresivă, o fată draguță care urma la coadă donează un leu. Moș Pinocchio mulțumește fetei, primește biletul, mulțumește beletăresei.
– ...și vă mulțumesc că nu mi-ați tras și-o palmă.
– Vai, domnule, îmi pare rău, dar...
Pledoaria se pierde în hărmălaia străzii.

Unu, doi, trageți ușa după voi.

Două absurdități clujene

2011-04-23T17:04:00.001+02:00

Absurditatea 1, seacă. Birou de director, Moș Pinocchio primit cu onoare și gravitate. Domnul Director la masa cea lungă, deasupra portretele tuturor directorilor din istoria stabilimentului. Să fi tot fost vreo 20, de la 1905 încoace. Domnul Director explică fluent și amplu, cu voce joasă. Intră directorul adjunct însoțit de un iz de tutun. Domnul Director își pronunță fraza pînă la capăt și adaugă fără pauză, pe ton egal: Iar ai fumat. Stupoare momentană pentru Moș Pinocchio, indignare mută și repetabilă pentru directorul adjunct. Moș Pinocchio moare de rîs și îl citează pe Marin Moraru: Și umbli cu șoara vopsîtă. Iar ai tras din țîgare. Îl vezi? Ti spun, etc., etc.

Absurditatea 2, foarte seacă. Seara, Moș Pinocchio, îmboldit de foame, își ia Süddeutsche Zeitung sub braț și pleacă la cină: La Deutsches Haus.

Ei, dar citind, telefonul sună, și apare, ei bine apare…
(Va urma, hehe…)

O devirtualizare și primul cadou de nuntă

2011-04-20T16:48:00.002+02:00

Ce altceva să fac, odată aterizat la București, decît să mă devirtualizez. Anume cu: Zaza, Madelin și Vlad. Gest aproape intrat în obișnuință, sau să-i spunem mai bine tradiție, cu atît mai plăcut. Am fost la Violeta, și bun a fost. Zaza, caldă și entuziasmată, mi-a făcut primul cadou de nuntă: Les chevaliers de la table ronde, de Jean Cocteau. În original Gallimard 1937, se înțelege. Cu Jean Marais în rolul principal. Aveam în plan o poză, dar regret, pe aeroportul Otopeni și la Café Peroni nu am fotograf. Ilustrația de mai jos e furată, dar nu mai puțin de tout son coeur.

Am ascultat toți trei periplul asiatic cu gura căscată.

Domnu’ Inginer își caută rochie de mireasă

2011-04-10T07:00:00.000+02:00

Căsătoria, unsprezece. Logodna

2011-04-08T07:00:00.003+02:00

Observați în imagine două mîini drepte, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcuta cu o a treia, logic, una din cele stîngi.

Căsătoria, zece. Două adevăruri simbolice

2011-04-06T07:00:00.002+02:00

Un adevăr este că am cules violetele din dosul casei, umblînd în patru labe prin iarbă, și că miroseau putrenic a violete, dar și a grădină zoologică, pentru că pajiștea aia e locul preferat de plimbare al iepurilor. (Da, avem iepuri care mișună de jur împrejurul blocului; și alte animale la fel de sălbatice.) Asta pentru cei care își imaginează căsătoria ca pe o lună de miere eternă.

Celălalt adevăr este că în buchet era ascunsă o buburuză. Dați un clic pe poză, ca s-o măriți, și o să vedeți. Asta pentru cei care m-au întrebat de ce ne căsătorim.

Concert

2011-04-04T13:39:00.003+02:00

Ieri, dragii Moșului, am dat un concert. Poate că ar fi trebuit să mă apăr cu mîinile și picioarele, să simulez boli cel puțin mortale și să caut cine știe ce alte pretexte catastrofice ca să nu mă duc, dar m-am gîndit că face bine. (Și am sperat că oricum n-o să vina nimeni.) A fost genul de concert școlar, în care încep cei mai mici, niște șoricei blonzi de vreo 7-8 ani care cîntă la Blockflöte, pe urmă niște fete de liceu și în fine, din cînd în cînd, și din loc în loc, Matthias al șaselea a cîntat niște piese pentru clavecin (Couperin și Bach) și eu am cîntat o sonată de Haendel cu clavecin (cu prietena lui David, care e și profesoara lui Matthias) și o parte dintr-o sonată de Quanz în trio cu David (flaut 2) și prietena lui (clavecin). La partea a doua a sonatei de Haendel s-a făcut ora 6 și au început să bată clopotele, dar eu am cîntat netulburat mai departe (și gîndindu-mă cu oarecare mulțumire că greșelile mele se vor auzi mai puțin), ceea ce a făcut o impresie de înalt profesionalism. N-am scăpat totuși, la coada sonatei a trebuit să mai cînt o dată partea a doua fără clopote. Ascultați la Hauskonzert înregistrarea integrală (minus acordatul instrumentelor și momentul în care am început să cînt partea a patra cînd trebuia de fapt să o cînt pe a doua cu clopotele – m-am oprit, am chicotit în barbă, am făcut trei secunde pauză și pe urmă am cîntat ce trebuia, ceea ce iarași a făcut impresie bună). Înregistrarea a făcut-o domnu’ Inginer în biserică cu iPhonul, alta mai bună deocamdată nu avem.

PS Domnu’ Inginer a fost încîntat.

Căsătoria, nouă. Pentru Vera, care vrea să vadă buchetul

2011-04-02T19:54:00.002+02:00

Ce am făcut eu în ultimii 21 de ani. Altă listă incompletă

2011-04-01T07:00:00.002+02:00

M-am făcut tată pentru a doua oară, bunic pentru prima oară, și iarăși bunic in spe.
După primii șapte ani am acceptat să revin în România. (În vizită, heh, și de atunci tot revin.)
Am regăsit-o pe Diotima.
Am învățat o grămadă.
Am devenit domnu’ Doctor.
M-am îngrășat, am slăbit, m-am apucat de fitness training.
M-am tuns la chelie, atît cît mai am ce tunde.
M-am certat și reîmpăcat cu Colombina.
Am ieșit din dulap.
Am făcut cunoștință cu domnu’ Inginer și am avut multă, multă răbdare să iasă și el dintr-un altfel de dulap, pînă acolo unde să accepte căsătoria și o verighetă pe deget, purtată chiar și la birou, în văzul colegelor curioase.
Am scris șapte ani din Jurnalul domnului Inginer.
Am învățat să cînt la flaut.

…mai ziceți și voi!

Ce s-a întîmplat în Germania în ultimii 21 de ani. O listă incompletă

2011-03-31T07:00:00.003+02:00

Adică de la sfîrșitul lui martie 1990 pînă la sfîrșitul lui martie 2011.

Toată lumea vorbește la mobil, mai nou și în metrou.
Nimeni nu mai ține minte cum arăta lumea fără Internet și filmele fără culori.
Au dispărut cartierele rău famate, orașul s-a spălat.
Unele străzi s-au îngustat, altele au dispărut în tunel.
S-au înmulțit drumurile de biciclete.
A venit moda mașinilor-bombiță, rotunde și dolofane, și apoi a trecut, mașinile s-au făcut mari.
Glockenbach a devenit un înfloritor cartier gay plin de farmec, apoi s-a fandosit, s-a scumpit, s-a comercializat, kitschificat, heterosexualizat.
Politicienii s-au pusificat, dar politica a rămas aceeași: curvă.
A dispărut marca, a apărut euro, dar e același lucru între timp.
Clădirea-purcel, în care lucrez, a trecut de la un roz proaspăt și apetisant la un roz-mocirlă cu sclipiri verzi de mlaștină.
Inscripțiile din lift și din WCuri, mai mult rasiste și anti-rasiste decît porcoase (dacă mă gîndesc bine, le-aș prefera, dacă trebuie, pe cele din urmă) s-au înmulțit în ciuda luminii speciale (chioară, adică) la care să nu-ți poți găsi vena cu acul de seringă.
S-au înmulțit negrii și asiaticii, țiganii vorbesc țigănește în metro (foarte rar mai auzi cîte un cuvînt românesc amestecat), la români nu se mai uită nimeni ca la niște dinozauri apăruți pe neașteptate la promenadă.
Se vorbește la fel de mult despre penuria de locuri la grădinițe și se face la fel de puțin.
Plouă și ninge la fel de mult, și întotdeauna în momentele cele mai nepotrivite.
Cu toții avem din ce în ce mai puțin timp.

…mai ziceți și voi!

Cîntece de nuntă

2011-03-30T09:48:00.003+02:00

Dragele mele și dragii mei, mă bucur că ați răspuns sondajului și vă mulțumesc. Răspunsurile pe scurt: “Highway to Hell” și “Văduva veselă” au primit patru și respectiv trei voturi din 21 în total. Eu unul aș fi votat pentru “Văduva veselă”, dacă tot ar fi fost să aleg ceva deșucheat, vorba Verei, și desigur, tot vorba Verei, “faute de mieux”. La “Highway to Hell” mi se zbîrlește pielea: gay da, satanic ba. Dar m-am abținut cu discreție de la vot.

“Que sera sera” este evident un hit și a primit 14 voturi. Dacă domnul Inginer ar fi participat și el la vot, precis că asta ar fi ales.

Dacă mă veți întreba ce prefer eu, independent de cele trei propuneri, probabil că m-aș gîndi mai întîi, puțin sarcastic, la “Muzica de divorț” a lui Andrieș. Apoi, ceva mai serios, la “Get Me to the Church on Time”. La ultima lecție de flaut, am dat năvală în garsoniera minusculă a lui David, răcnind “Iiiiiii’m gooona marry in the moooooo-oooorning…” Ceva mai tîrziu, prietena lui, care mă acompania la spinetă (da, pregătim un concert, nu, nu e pentru nuntă), mi-a spus că ar trebui să cînt cu aceeași atitudine, ca și cînd aș da năvală în garsoniera lor minusculă etc., etc.

Mi-ar fi plăcut să vă pot oferi acest cîntec în originalul din filmul lui George Cukor, cu Stanley Holloway in rolul lui Alfred P. Doolittle, dar ah și vai, copyrightul. Am găsit o interpretare sau chiar două cu Frank Sinatra, și nu erau rele deloc, dar pur si simplu nu mai pot să-l văd pe bătrînul mafiot. Vă ofer interpretarea lui Judy Garland, marele idol al comunități gay. (Dacă nu știați, aflați de la mine: Celebra Christopher Street Day a fost ziua în care a murit ea. Și tare ni’i dor.)

Ah da, și apoi, drept bonus, un sneak-preview cu rochia mea de mireasă. (Îmbrăcat în care, bineînțeles, am să vorbesc numai cockney.)

Mai mult verde!

2011-03-28T11:45:00.000+02:00

Germania Federală va avea pentru prima oară în istoria sa un prim-ministru verde. În weekendul trecut, la alegerile din landul Baden-Württemberg, Partidul Verde (ecologist, „Die Grünen“) a ieșit pe locul al doilea, putînd astfel să formeze o coaliție guvernamentală împreună cu Partidul Social-Democrat (SPD). Landul Baden-Württemberg a fost condus după al doilea război mondial în exclusivitate de Uniunea Democrat-Creștină (CDU), partidul de centru-dreapta din care face parte și Angela Merkel. În ultimele luni, locuitorii orașului Stuttgart au demonstrat intens și nu fără altercații violente cu poliția locală, împotriva proiectului „Stuttgart 21“ de reconstrucție a Gării Centrale. Proiectul fusese inițiat de CDU, costurile estimate au fost de la bun început foarte mari și estimațiile au fost în continuă creștere. În afara acestor proteste, alt factor care se pare că a contribuit la pierderea alegerilor a fost politica energetică a CDU, care, înainte de accidentul de la Fukushima, era pe punctul să renunțe pe programul de închidere a centralelor nucleare adoptat de fostul cancelar federal Schröder.

Partidul Verde din Germania a fost înființat oficial în 1980 pornind de la mișcarea ecologistă din anii 1970. Cel mai cunoscut membru a fost Joschka Fischer, vice-cancelar federal și ministru de externe în perioada 1998-2005, cînd Germania a fost guvernată de coaliția SPD cu Partidul Verde, avîndu-l pe Gerhard Schröder în funcția de cancelar federal. În centrul atenției Partidului Verde stă politica ecologică, opusă politicii economice a CDU și a Partidului Liberal. Pe lîngă aspectele ecologice, Partidul Verde promovează o politică de dreptate socială și de egalitate în șanse – inclusiv în ce privește drepturile comunității LGBT și ale imigranților. Criticii Verzilor, chiar din interior, susțin că acest partid a devenit neoconservator, trădînd astfel orientarea inițială. O controversă puternică între Verzi și CDU a avut ca temă cetățenia dublă, susținută de Verzi și SPD, și atacată de CDU. În aceeași perioadă a fost încheiat un acord între România și Germania, care exclude posibilitatea românilor de a primi cetățenia germană păstrînd-o în același timp pe cea română. Acordul a fost încheiat în perioada în care Joschka Fischer a fost ministru de externe și nu i s-a făcut publicitate în Germania.

Marcel. Un anunț pentru Vera

2011-03-27T10:17:00.002+02:00

“Încă de dimineață, întors cu fața spre perete, și înainte să fi văzut, pe deasupra perdelelor mari ale ferestrei, de ce nuanță era geana zilei, știam cum era timpul. Mi-l vestiseră primele zgomote ale străzii, după cum ajungeau la mine înnăbușite și abătute de umezeală sau vibrante ca niște săgeți în aria răsunătoare și goală a unei dimineți vaste, glacială și pură; încă de la uruitul primului tramvai știam dacă timpul era rebegit de ploaie sau gata să se avînte spre azur…”

Am ajuns, deci aici: “Captiva”, partea a cincea din cele șapte ale “Timpului pierdut”.

Căsătoria, opt. La conțopistă, vineri și 13. Cu invitație la vot

2011-03-25T09:26:00.001+01:00

Actele au fost în regulă – cel puțin vraful meu de hîrțoage. Pentru că o dreptate există întotdeauna: Domnu’ Inginer și-a comandat copia după certificatul de naștere prin internet și a primit-o în timp record. Cu ștampilă rotundă, numa’ fără semnătură și, ceea ce e mai grav, fără acele afirmații care exclud poligamia. Conțopista, generoasă, acceptă actul respectiv retroactiv prin poștă.

Ceremonia fu programată într-un viitor neașteptat de apropiat, anume vineri, pe 13 mai. (Pisica neagră mai lipsește, comentă domnu’ Inginer sec.) Taxa: 155 de euro, incluzînd verificarea hîrțoagelor (50 EUR), luarea declarației cu mîna pe inimă că nu practicăm poligamia (25 EUR), etc., etc. (70 EUR).

Atît în drum spre cassă (observați și nu confundați dublul s) cît și înapoi în biroul conțopistei, m-am rătăcit. Timp în care domnu’ Inginer a făcut conversație amabilă. Și ce părere aveți, de cînd se face căsătoria homo la starea civilă, vin mai mult domni sau mai mult doamne? Conțopista nu are statistici, dar din burtă zice că mai mult domni. No, acuma să mai zică cineva că femeile sînt mai înclinate decît bărbații spre stabilitate, cămin și căldură.

…și în timp ce duduia conțopistă purica actele, Moș Pinocchio cotrobăia discret printre lucrurile expuse pe biroul dumneaei. Cartea familiei, cocarde pentru nuntași, o listă de preferințe muzicale pentru ceremonie. Din această listă (pe aproape două pagini), Moș Pinocchio alege pentru dumneavoastră trei cîntece (lăsînd la o parte marșurile lui Mendelssohn-Bartholdy și Wagner) și vă invită la vot: Care din ele v-ar place cel mai mult să îl auziți la nuntă? (Și aici Moș Pinocchio se spală dezinvolt pe mîini de particularizări: o nuntă, care doriți și care poftiți.) Votați, ca de obicei, în colțul din dreapta-sus. Comentariile suplimentare sînt binevenite.

Ah, și să nu uit: Redarea unuia din acele cîntece în timpul ceremoniei costă 15 euro. Serios.

Răsfoim: Țigăncile, coeficientul de inteligență și mortalitatea infantilă

2011-03-24T07:00:00.001+01:00

Și acum țineți-vă bine, urmează să răsfoim articolul:

Cvorovic, J., Rushton, J. P. & Tenjevic, L. (2008). Maternal IQ and child mortality in 222 Serbian Roma (Gypsy) women. Brief report. Journal of Personality and Individual Differences, 44, 1604-1609.

Autorii (doi sîrbi și un canadian) raportează o corelație statistică semnificativă între inteligența mamelor și mortalitatea nou-născuților lor la un eșantion de 222 de persoane dintr-o populație roma de pe teritoriul Serbiei. Corelația are valoarea r = –0.26 și vrea să spună cam așa: Cu cît sînt mamele mai proaste, cu atît mai des le mor copiii în fașă.

După mine, una din cele mai mari tîmpenii pe care le-am auzit vreodată, pe lîngă asta și asta. Revista respectivă de specialitate este de calibru cu adevărat mare, dar articolul intră la categoria “short communications” și probabil că nu a trecut printr-un review serios.

O circumstanță atenuantă: Autorii citează corelații asemănătoare constatate la australieni, americani, irlandezi, suedezi, și trag concluzia că inteligența conservă specia umană: cu cît sîntem mai inteligenți, cu atît vom fi mai vitali și mai longevivi. Aferim.

O circumstanță agravantă: Autorii nu menționează direct valoarea medie a coeficientului de inteligență măsurat de ei, și nici relația ei cu IQul populației majoritare. În schimb citează un articol (Rushton, Cvorovic & Bons, 2007, haha) care arată că țiganii au un IQ mai mic decît al populației majoritare. Tot acolo scrie că cei mai inteligenți din lume sînt europenii, cu IQ=100, întrecuți doar de chinezi, cu IQ=105. Cei mai proști sînt australienii și sudafricanii (negri), cu IQ=60.

Jens Asendorpf: “Inteligența este calitatea măsurată de testele de inteligență, care sînt astfel construite încît să prezică fidel nivelul de educație. Pe scurt: testul de inteligență măsoară premisele educației.” În articolul citat, IQul (corelat de altfel și cu nivelul de educație al subiecților) a fost măsurat cu testul lui Raven, publicat pentru prima dată în USA în 1936. Cartea aia trebuie s-o fi citit și taica Adolf.

O cugetare de’a lui Moș Pinocchio. Despre prejudecăți

2011-03-23T07:00:00.000+01:00

Am găsit cugetarea asta pe pinKpong și nu mi-a venit să cred că eu am produs-o. Zice cam așa:
O colecție de prejudecăți e ca un terariu cu reptile: Și colecția, și terariul au părțile lor instructive, principalul e să nu lași conținutul să iasă în lume de capul lui. (Moș Pinocchio, 2009)

Căsătoria, șapte. Contract marital cu șosete roz

2011-03-22T07:00:00.002+01:00

Domnu’ Inginer și domnu’ Doctor s-au sculat cu noaptea’cap, și-au pus șosetele roz și s-au înființat la avocată pentru contractul marital. Admirați obiectul vizitei în imaginea de mai jos – simulată după moda jurnalistică, în sensul că poza nu s-a putut face in situ, ci a fost făcută retroactiv în biroul de acasă. Toate accesoriile vestimentare sînt însă perfect autentice, ca și purtătorii lor.

Ah da, și contractul. Păi să vedem. Punctul unu clarifică cui aparțin lucrurile în general și cîștigurile în special, și ce s-ar întîmpla cu ele în caz de divorț. Într-un cuvînt: fiecare cu ale lui, ca și pînă acum, metoda cea mai recomandabilă cînd partenerii sînt pe picior de egalitate în ce privește veniturile și averile, echilibru netulburat de perspectiva copiilor care ar trebui născuți și crescuți de către cineva; nu mai trebuie.

Punctul doi stabilește cine întreține pe cine în cazuri de pensie, șomaj, divorț, nevoi și alte catastrofe. Și aici rămîne fiecare cu ale lui, tot ca și pînă acum. În caz de șomaj, va avea oricum grijă statul să îl pună pe cel mai activ dintre noi să îl întrețină pe celălalt.

Punctul trei stabilește chestiunile de moștenire. Lăsînd la o parte latifundiile și testamentele corespunzătoare, există așa-numita clauză modificată care zice că bine-bine, am fost noi împreună fiecare cu ale lui pînă la sfîrșitul zilelor unuia dintre noi (“Dacă unul dintre noi moare primul, moștenesc eu apartamentul?”), dar acum pensia e la comun și se poate moșteni. O idee cît se poate de practică.

Fiind un caz simplu, afacerea a costat 200 de euro avansul madamei. Plus probabil vreo 50 de euro pentru notar. Se zice că economia e nemaipomenită, dar noi sperăm să nu avem ocazia să constatăm.

Răsfoim, trei: Cum văd țiganii școala

2011-03-21T07:00:00.003+01:00

Astăzi răsfoim un articol ceva mai vechi, scris de doi australieni:

Lee, K. W. & Warren, W. G. (1991). Alternative education: Lessons from Gypsy thought and practice. British Journal of Educational Studies, 39 (3), 311-324.

Articolul fiind publicat acum 20 de ani, să tragem cu ochiul la statisticile timpului – adică la populația (desigur estimată) în valori absolute și procentuale. Romania (pe locul doi după Iugoslavia): 850.000 de țigani (care astăzi sînt estimați la 2,5 milioane). Spania: 745.000; Ungaria: 560.000; Italia: 120.000; Marea Britanie: 90.000; Germania Federală: 84.000; Elveția: 35.000; Suedia: 15.000 etc., etc. Valori pricentuale: pe primul loc Bulgaria (5.30% din populația totală), apoi Ungaria (5,21%), Iugoslavia (3,73%), România (3,35%), Albania (2,75%), Spania (1.95%), Grecia (1,40%), Elveția (0.54%), Irlanda (0.53%), Franța (0.47%) etc. (p. 314) Sursa: PUXON 1987.

Lee și Warren amintesc mai întîi de oralitatea culturii roma, față de care scrisul și cititul sînt noțiuni străine. Apoi, citînd diverse surse, descriu școala văzută din punctul de vedere al țiganilor:

“Schooling is an alien institution, and an integral part of a universe which has for centuries been a threatening one; a threatening institution since by definition a school is ‘inherently geared towards the inculcation of new values’. Further, Romani culture ‘constantly focusses attention on the need to separate the Roma from the Gaje’.” (p. 315)

Ceva îmi aduce aminte de Nică al lui Ștefan a Petrei. Dar iată, în concluzie, cinci motive pentru care țiganii “Kalderas” (grupă de țigani europeni trăind în Statele Unite, probabil căldărari) nu ar trebui (din punctul lor de vedere) să meargă la școală:

“1. the need to identify oneself as a ‘Gypsy’, with the resultant discrimination and official oppression
2. that school practices are repugnant to the Kalderas sense of cleanliness and morality
3. the aim of schooling was to ‘Americanise’ and thus to deculturalise the Kalderas (as well as all other minorities)
4. the method of treating people in groups rather than as individuals was contrary to Kalderas practice
5. the resultant treatment of children in schools was humilitating and thus inhumane”

Și acum, cu mîna pe inimă: N-au dreptate? Măcar așa, puțin?

Va urma.

Honk!

2011-03-20T17:59:00.001+01:00

Tocmai am fost cu domnu’ Inginer la “Honk! The musical”, în Gärtnerplatztheater. Toți actorii și cîntăreții erau la 18-20 de ani, Gogoscharski printre ei. Bineînțeles că m-am emoționat, mi-au dat lacrimile și m-am umflat în pene.

Răspuns birocrației. À la gitane

2011-03-19T20:37:00.002+01:00

Răsfoim, doi: Țiganii și matematica

2011-03-18T07:00:00.001+01:00

Iată de astă dată un articol care mi-a plăcut:

Chronaki, A. (2005). Learning about ‘learning identities’ in the school arithmetic practice: The experience of two young minority Gypsy girls in the Greek context of education. European Journal of Psychology of Education, 20 (1), 61-74.

Fără să am pretenția să dau cuiva mură’n gură marile adevăruri publicate aici, iată cîteva idei compilate după gustul și vederile personale.

“As a rule, young boys are encouraged to become actively involved in their father's work (i.e., individual businessmen selling goods in the streets and music players), whilst girls mostly stay at home, leaming to do the housekeeping” (p. 62). De unde se vede că da, țiganii mai și învață – și să nu ne închipuim că e neapărat ușor ce învață ei. Să ne gîndim, de exemplu, la muzica instrumentală care cere eforturi și sacrificii de timp enorme. Deci ei sînt capabili de performanță, la fel ca oricine. În particular, capacitatea de performanță este valabilă și pentru matematică: “Most men (and sometimes women who are actively involved in their husband's or father's work) use arithmetic operations in relevant work practices (e.g., street commerce) quite competently” (p. 63). Aici se arată clar și calea (!) pe care ajung ei la acea performanță, anume luînd exemplu și participînd la practica părinților. (În articol se vorbește de practica tatălui ca mediu de învățare pentru fiu, dar afirmația poate să fie la fel de valabilă și pentru relația mamă-fiică, numai că aici este vorba de puțin altă practică.)

Pe de altă parte: “Their 'home' dialect does not possess words for many mathematical concepts (numeric or spatial), since these mathematical concepts have not been developed as part of the Gypsy culture. Examples of number words: l=ek, 2=dui, 3=trin, 4=star, 5=pants, 6=siov, 7=epta, 8=okto, 9=enea, 10=des, 11=desiek, 12=desidui, 13=desentrin, 14=desistar, 15=desipants, 16=desisiov, 17=desepta, 18=desokto, 19=desenia, 20=bis, 30=trianta, 100=sel, 200=dui sel, 1000=papin, etc. We see here that the numbers between 1 to 6 as well as number 10 are words in their dialect, whilst the numbers 7, 8 and 9 (as well as 30, 40, and up to 90) are words from the Greek language. As a result, numbers like 17, 18 or 19 are composed of words from both languages” (p. 63). Lipsa vocabularului adecvat este un handicap evident. “Adecvat” pentru ce? Desigur pentru comunicarea în școală, pentru că în practica de fiecare zi nu pare să le lipsească nimic.

Rezultatul: “The participation of Gypsy children in school is unsystematic, emotionally traumatic and can be described as an experience of continuous cultural conflicts (mainly rejection)” (p.63). Participarea în școală este pentru copiii țigani un eșec (dureros!), și asta din cel puțin două motive: Unul este handicapul vocabularului, care, repet, nu afectează abilitățile matematice în sine, ci abilitatea de a “vorbi matematică” cu învățătoarele și colegii aparținînd etniei majoritare. Celălalt este stigmatizarea, pe care o regăsim și în Grecia ca și în alte țări, și pe care autoarea grecoaică o vede așa: “The Gypsy community in Europe is perhaps the most stigmatised and marginalized due to its semi-nomadic lifestyle and its strong cultural identity that is visible physically (i.e., ways of dressing, ways of building and decorating their houses, ways of expressing their feelings, ways of celebrating and mourning)” (p. 62).

Concluzia: Da, țiganii eșuează adesea în încercarea de a învăța la școală. Dar asta nu pentru că n-ar putea sau n-ar vrea, ci pentru că școala este formată după chipul și asemănarea populației majoritare, și nu corespunde culturii lor. Eu unul văd aici în primul rînd eșecul școlii ca instituție, mai degrabă decît eșecul unor indivizi sau al unei etnii minoritare.

Va urma.

Căsătoria, șase. În care se vorbește despre pecunii

2011-03-17T07:00:00.001+01:00

Traducerea legalizată costă (deocamdată, zic, că nu se știe niciodată) 230 de euro, din care 3x9=27 legalizarea, restul traducerea celor trei hîrțoage.

Răsfoim, unu: Integrarea țiganilor

2011-03-16T07:00:00.002+01:00

După unele discuții blogosferice, cum a fost în Dulcea Mahala sau la Diacritica m-am apucat să citesc – sau măcar să răsfoiesc. Prea multe păreri se fac după ureche și se manifestă clar și răspicat, hai să mai vedem și ce zice Știința.

Știința se exprimă mai întîi printr-un articol la care n-am știut prea bine dacă să rîd sau să plîng, pînă la urmă m-am hotărît să vi-l arăt și vouă, împreună cu cîteva pasaje. Cu părerea n-am să-mi dau încă, știu prea puțin pentru asta.

Cozma, T., Cucos, C. & Momanu, M. (2000). The education of Roma children in Romania: description, difficulties, solutions. Intercultural Education, 11 (3), 281-288.

Aici am chicotit:
“The Roma community is politically divided. There are two Roma barons, one subjected to the King, and the other to the Emperor.” (p. 286)

Aici am clătinat din cap, cu senzația că aud niște tinichele zdrăngănind înăuntru:
„If the Roma wish to preserve their way of life and their identity, it will be necessary for them to quickly and actively adjust to the current social and economic changes.” (p. 283) Haa? Nu cumva invers?

Aici m-am îngrozit:
“Establishing special a Roma onlyo classes run the risk of creating a ghetto within the school. [...] There is, nevertheless, a tendency to place Roma children in classes for the retarded or for handicapped children – this has been a feature of the assimilation policy.” (p. 284)

Aici m-am întristat:
“The Roma children prefer in equal measure (60%) Roma friends and ethnic Romanian friends. A high percentage (93.33%) stated that they wanted to have ethnic Romanian classmates, a sign of their need for acceptance and integration. They nevertheless prefer Roma as neighbours, as fellow village inhabitants and as deskmates. These answers confirm the solidarity felt in the community, on the one hand, and the geographic and social isolation of the Roma community, on the other hand. Most Romanian children (70.37%) were unwilling to have Roma children as friends, deskmates or neighbours.” (p. 287)
(Dacă îmi aduc bine aminte, prin anul 2000 cam același procent din populație nu-și dorea nici homosexuali în apropierea lor.)

Va urma.

Căsătoria, cinci. O oarecare ușurare

2011-03-15T15:24:00.003+01:00

A fost unul din acele momente în care vezi cum domnu’ Inginer face ochii mari la telefon.

– Și de ce zici că a trebuit să plătești zece euro??

A doua întrebare, la care auzi literele înclinîndu-se și căzînd unele peste altele ca niște pietre de domino, fu:

– Cum, tu ai un certificat de refugiat?

Avem di tăti. Nu am un certificat de refugiat, ci două, plus un al treilea ca drept concluzie. Unu, Registrierschein, “dovada” că am fost în lagăr și m-am înregistrat. (Despre asta aveam să-mi amintesc în culorile cele mai vii cînd, 18 ani mai tîrziu, domnu’ Inginer m-a luat pe sus, m-a pus pe bicicletă și m-a forțat să dau colțul de unde stăteam atunci și să vizitez celebra wellness camp de la Dachau.) Reghistrirșainu’ l-a găsit Colombina printre hîrtiile ei. Doi, Vertriebenenausweis. Sigur că nu m-au luat cehii la goană cu bîte, flinte și furci ca pe sudeți în 1945, dar tot refugiat se cheama că sînt. În vocabularul administrativ al anilor '80, asta înseamnă “de origine germană”. Trei, concluzia: Domnu’ Doctor P. (pe vrema aceea lediglich inginer) merită cu prisosință încetățenirea care i se acordă prin prezenta.

Patru și celelalte numere le-am găsit în hîrțoagele proprii. Inclusiv, dragele mele, certificatul de divorț. Avocata de divorț, cînd gătește poartă șorț. Și zice: Apostila. Aaaaaaa, postila! Cum că căsătoria a fost disvorțată nu scrie pe numitul certificat, ci separat. Încă un docoment de dat la tradus. Și nu, noi nu sîntem materialiști și nici nu ne gîndim la bani.

Gata, ajunge pentru azi. E mult prea destul. Să mai auzim și altceva.

Despre căsătorie, patru. Un vraf de hîrțoage

2011-03-14T13:56:00.002+01:00

Și iată că am aflat și ce ne trebuie. Păi să vedeți, mai întîi ne trebuie 10 euro, fără asta conțopista nu mișcă un deget și nu suflă un cuvințel. Te duci și plătești, ca la tonomat, apoi pică placa și începe să se învîrtească (cu greu), cîndva auzi o voce sictirită, întreruptă de scurte întrebări și parțial acoperită de pălăvrăgeala din biroul de alături, și ți se recită următoarea listă:
• certificat de naștere în original (cine știe pe unde o mai fi) și traducere legalizată (dar nu oriunde, heh)
• trei hîrtii diverse de la imigrare și cetățenie, din care două știu că le am, dar despre a treia mă întreb foarte tare
• certificatul de căsătorie cu Colombina, și ăsta în original și traducere legalizată (încă mă întreb cît costă)
• hotărîrea de divorț, tot cu Colombina
• Ausweis.

Dadada, sigur că putem să ne ducem la orice oficiu al stării civile, numai că ne trebuie programare. Și pentru programare ne trebuie toate hîrtiile și hîrțoagele pomenite mai sus. Așa că trebuie să ne grăbim, dacă vrem o programare în ziua noastră de aniversare.

Pe lîngă toate astea, pata de pastă de dinți rămîne ceea ce este, o pată minusculă și atît. Domnu’ Inginer și-a cerut scuze pentru ton. Ah, și pentru că veni vorba de domnu’ Inginer: Lui îi trebuie numa o copie proaspătă după certificatul de naștere, și ausweisul. Dacă și asta mai e dreptate.

Despre căsătorie, trei. Un tub cu pastă de dinți uitat deschis

2011-03-10T12:00:00.001+01:00

Cred că era o oarecare chestie americană: Hei, tubul ăsta cu pastă de dinți, pe care partenerul, partenera, colocatarul, colocatăreasa sau cine mai poftește, îl uită deschis în fiecare dimineață. Cît poate să fie de enervant.

La noi nu uită nimeni tubul cu pastă de dinți deschis (ar fi și cam greu, pentru că tubul trebuie să stea mereu în cap, altfel nu mai curge), dar din periuța de dinți a domnului Inginer, din capul ăla interschimbabil care se pune pe mînerul cu motor, curge de fiecare dată o zeamă albă și face pe etajeră o pată cu diametrul maxim de 1 cm.

I-am spus. Nu contează ce mi-a răspuns, contează tonul: dur. Nu mi-a plăcut. Era duminică după-masă, înainte să plece din nou în Estul Sălbatic, și m-am gîndit că și eu sînt un pachet de nervi de fiecare dată cînd mă pregătesc să plec undeva, în lumea mare. Dar trebuie să-i spun că nu mi-a plăcut, m-am gîndit.

Duminică seara mi-a dat telefon de pe drum, și nu se făcea.
Luni seara s-a făcut prea tîrziu.
Marți seara a fost la Berlin.
Miercuri seara lui Moș Pinocchio i-a sărit țandăra, a făcut o criză de mizantropie la adresa colegilor, a secretarelor, a șefului, și n-a simțit nevoia să-l mai adauge și pe domnu’ Inginer la coada listei.
Diseară, Moș Pinocchio se duce la Thomas, la unul din ei.

Căsătoria este încercarea de a rezolva în doi problemele pe care de unul singur nu le-ai avea, pretinde Woody Allen. Uneori chiar cu succes, adaugă Moș Pinocchio. Alteori…