Participare vs. detașare critică

De ieri încoace am stat să mă gîndesc. Directorul departamentului m-a privit mîncînd (privire de obicei ironică, cu un ochi aproape închis și zîmbet permament), și mi-a spus că arată beautiful cum folosesc bețișoarele. Am ezitat să scriu nota asta, nu din prea multă modestie, ci pentru că părea să fie unul din bancurile lor (seci) pe care nu cred că e cazul să le iei în serios. Am scris-o totuși pînă la urmă pentru că am găsit o urmă de coerență care sună a cultură japoneză. Și anume.

Există o diferență fundamentală între artele japoneze și cele europene. Cum bine se știe, în Japonia există artele marțiale, care, împreună cu ikebana, caligrafia și alte chestii mai pe înțelesul europenilor, reprezintă concepția niponă despre artă. Iar diferența constă în poziția celor care le practică.

În artele japoneze, artistul și consumatorul de artă (o barbarie să folosesc termenii ăștia) sînt unul și același. În artele europene, distincția este clară, dură și irevocabilă. Ești ori de o parte, ori de cealaltă a tranșeelor, iar încercarea de a trece în partea cealaltă presupune condamnarea la moarte – și resurecția norocoșilor.

Diferența este fundamentală și strîns legată de dihotomia colectivism vs. individualism, est vs. vest. Dar despre asta mai vorbim.

Alte suprarealisme de pe platforma albastră

Suprarealisme de pe platforma albastră

Îl cheamă Bübchen, adică Băiețel: 20 de ani, 177 cm, 67 kg, 8800 km distanță, iar platforma albastră cine știe o cunoaște.

Zice Băiețelul, în traducere fidelă și strict autentic:

„Să te păzești de băiețeii care se hrănesc doar cu suc de ananas. De regulă, aceștia nu vor decît să-și îndulcească albumina trompetei.“

Masa pustie

În nu mai știu care film (desigur în mai multe), cineva trece cu mașina peste piciorul altcuiva, ăla urlă de durere, toată lumea se tăvălește pe jos de rîs, în scena următoare tipul apare cu un ghips cît toate zilele, aleargă cu el în toate direcțiile, trage cuiva un șut cu ghipsul, lumea iar se tăvălește, etc., etc.

Madam Ruth a reușit să ia benzină în poziție de balet și să-i treacă peste picior un mucos de 21 de ani cu BMWul lu’ ta’su. Iar doctorii au reușit să-i salveze piciorul. N-am știut nimic, i-am dat telefon și am vrut s-o iau peste, eh, picior: Mai trăiești? Mai trăia. Duminică ne-am înființat la ea cu o prăjitură, specialitatea domnului Inginer. Vezi că ai o viespe, să nu muști din ea. S-au mușcat reciproc.

Biroul ei lîngă al meu. Al ei, și al studenților care lucrează pentru mine. Nu mai am studenți care lucrează pentru mine. Madam Ruth stă acasă cu o cizmă de plastic. Pe birou e ordine ca niciodată, ultimul student care a lucrat pentru mine a aruncat hîriile de prisos și a făcut ordine la milimetru. Masa e pustie. Și nici măcar hîrtiile pe care le arunc eu din cînd în cînd într-acolo, nici măcar puloverul meu roșu aruncat pe spătarul scaunului, telefonul care clipocește din ledul verde, nu umplu nimic.

Un loc foarte gol este un loc pentru altceva. Pentru cu totul altceva. Sînt aici, dragii mei. Nu v-am părăsit. Dragii mei, neprețuiții mei, cititorii mei.