Hello, Sherlock Holmes! De’a rîsu’-plînsu’ prin oraș

Evadat din fața calculatorului, umblam teleleu prin oraș după talonete pentru papuci. Ce altceva? De Miercurea Cenușii, orașul e întotdeauna rece și dezolat după Carnaval. Poate nu atît de dezolat ca după Oktoberfest, în schimb februarie e întotdeauna mai rece decît octombrie. Și cefalopodele mai îndreptățite ca patrupedele să urască progresul.

– Oh, hello! intonă de la distanță o voce entuzuasmată.

Un bărbat pe la vreo 30 ș’un pic de ani, prea bine îmbrăcat, prea îngrijit și prea copil-mare ca să fie un cerșetor deghizat – prima chestie la care m-aș fi așteptat cînd cineva mă oprește pe stradă cu atîta entuziasm. M-am oprit în fața lui și l-am privit întrebător. Parcă îl cunoșteam de undeva, și chiar eram curios să văd ce-mi spune.

– Hello, Sherlock Holmes! strigă cu același entuziasm.

Cel tîrziu de cînd am început să pot pălării asiatice, ba prin drumeții pe munte, ba pe plajă în Okinawa sau, mai endemic, la săpat în grădină, m-am obișnuit cu muzikia lumii care simte nevoia să-mi spună cîte ceva din senin – de obicei bancuri nu din cale’afară de inspirate, dar amicale. De data asta purtam o caschetă de deerstalker, cumpărată de curînd din tîrgul de Crăciun de la Nürnberg. Scoțiană și autentică, fapt pentru care devenisem Sherlock Holmes II („...and I am Cinderella the second”) pentru trecătorii care mă vedeau.

Personajul se desumflă brusc.

– Hello Sherlock Holmes, îmi șopti. Totul e’n ordine, totul e’n ordine. S-a dus. Prietena mea s-a dus, slujba mea s-a dus. Totul e’n ordine…

Ca de obicei cînd cineva face bancuri binevoitor-amuzate despre pălăriile mele, am rîs politicos și am pornit mai departe. Ceva mai tîrziu mi-am adus aminte că Sherlock Holmes nu avea, nici în originalul lui Conan Doyle, nici în ecranizarea recentă, vreo legătură sentimentală cu personaje feminine sau vreo slujbă din cele care s-ar putea “duce”. Nu-l avea decît pe Dr. Watson, care era și el tot un fel de domn Inginer. Domnule pe tine, să te’ntreb îmi vine.

Pentru cetitorii mei la fel de detectivi ca și mine: De cercetat detaliile salonului din 221B, Baker Street și de găsit detaliile menționate mai sus.

Ce știau japonezii, în discreția lor tradițională, despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer. Și ce părere aveau ei despre homosexualitate în general

Citind în literatura de specialitate că sexualitatea în Japonia nu este un lucru despre care să vorbești în gura mare, și homosexualitatea cu atît mai puțin, Moș Pinocchio fu cît se poate de discret – atitudine de altfel lipsită de probleme și dificultăți, atîta timp cît nu avea nimic de afișat. Numai că un drăcușor (acela al sincerității excesive și provocante) l-a gîdilat totuși din cînd în cînd: Japonezii vroiau să știe ce face Moș Pinoccio prin Japonia (desigur ca să-l salveze în caz că s-ar rătăci prin Okinawa sau printre craterele muntelui Aso, sau chiar și la Hachihommatsu), drept care Moș Pinocchio a povestit cu lux de amănunte cum vine domnu’ Inginer în vizită și ce vor face.

Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.

Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.

În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.

Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.

Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.

Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.

A 33a paradă gay la München: Prezența politichiei

Parada de anul ăsta a fost norocoasă: Nu ne-a plouat, nici nu ne-a ars soarele prea tare, iar steagul fîlfîit de un participant entuziast la înălțimi neașteptat de mari și agățat de linia de curent a tramvaielor nu a blocat circulația și parada decît pentru vreo oră. Timp în care Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer au găsit soluția optimă: o masă liberă pe o terasă din apropiere, unde se putea sta, bea bere și face poze cu teleobiectivul.

Coloana a fost lungă, drept care ar fi multe de spus și de arătat. Am ales să vă arăt în primul rînd unde și cum au apărut partidele politice în paradă.

Printre primele care alegorice (parcă așa le zicea pe vremuri?) apar liberalii (FDP), un partid de altfel conservator, partenerul clasic al Uniunii Creștin-Democrate/Sociale din coaliția de guvernămînt federal. Prin aceeași tradiție politică, șeful FDP ocupă și posturile de vice-cancelar federal și de ministru de externe. În actuala coaliție, îl avem pe Guido Westerwelle, gay declarat, dar din păcate nu foarte apreciat ca politician. Din vechea gardă, ar fi de pomenit Hans-Dieterich Genscher, ministrul de externe care, împreuna cu Helmut Kohl, a reunificat Germania. Din același partid mai face parte ministra cu nume imposibil, Leutheusser-Schnarrenberger, sub conducerea căreia Justiția germană a hotărît stabilirea egalității în drepturi în fața Fiscului.

Mai apoi, Partidul Verde (“Die Grünen”), una din vocile cele mai puternice și mai constante în lupta pentru drepturile minorităților.

Partidul de Stînga (“Die Linke”), o combinație între aripa stîngă a Partidului Social-Democrat și rămășițele Partidului Comunist din fosta Germanie Democrată.

Printre partide, studenții universităților din München, al căror angajament politic este tradițional și remarcabil.

O invenție mai recentă și destul de curioasă: Partidul Piraților, nume care se referă inițial la pirateria de copyright pe Internet. (Apropo, toate pozele de aici sunt făcute de mine și îmi rezerv drepturile corespunzătoare.) “Pirații” sunt în majoritate foarte tineri și studenți. Nu prea știu cum și în ce fel, dar au reușit să intre în parlamentul bavarez.

În fine, Partidul Social-Democrat (SPD) încheie parada. Este al doilea partid ca mărime din Germania, în ultimele decenii mai degrabă în opoziție decît la conducere, alături de Verzi una din vocile puternice și constante în protejarea drepturilor minorităților.

Uniunea Social-Creștină (CSU), partidul conservator care guvernează Bavaria de mai multe decenii, lipsește din paradă. Marx ne-a povestit că au avut totuși un stand în piața centrală, alături de Lufthansa, de căile ferate și de transportul orășenesc în comun. Poziția fața de homosexualitate a unui partid creștin, adică catolic, nu mai are nevoie de explicații. În ultimii ani au început totuși să arate și ei o anumită deschidere care cred eu că merită, așa limitată cum e, să fie încurajată.

Picătura de istorie: Primele parade gay din Germania au avut loc în 1979 la Berlin și Bremen, și în 1980 la München. La mulți ani și la mai mare!

Marx își dă în petec. O parabolă postcomunistă

Acum cîțiva ani, Moș Pinocchio, createur de personages, s-a amuzat răutăcios să creeze personajul Marx. Cine e Marx? În primul rînd, filosoful. În al doilea, pianistul gay care s-a instalat în reședința lui Moș Pinocchio și a domnului Inginer în momentul în care domnu’ Inginer a început să lucreze în Estul Sălbatic. O vreme, adică vreo doi ani, totul a mers ca pe roate, elegant și la viteze amețitoare, ca atunci cînd Marx își conduce mașinuța pe autostradă. Viteza amețitoare e problema, ca și o anume – hai să-i spunem creativitate a lui Marx, căreia îi stă mai bine în sala de concert decît la volan. Mai nou, Moș Pinocchio a luat hotărîrea istorică să nu se mai suie în vecii vecilor amin în mașina condusă de Marx. Dar să nu anticipăm.

Cînd pisica nu-i acasă (unul în Japonia, celălalt în Estul Sălbatic), Marx își dă în petec. Cînd pisica se întoarce acasă, Marx continuă să-și dea în petec.

• Marx face duș, aerisește baia și pleacă în trombă la agățat. Moș Pinocchio vine seara acasă și găsește ușile vraiște și apartamentul înghețat, iarna la minus 10 grade, în schimb caloriferele duduind.
• Marx își lasă vasele nespălate în bucătărie, nu să le spele, ci să le pună Moș Pinocchio în mașina de spălat vase, că lui Marx îi e greu.
• Marx pune mașina să spele o singură pereche de jeans, chiar dacă Moș Pinocchio și domnu’ Inginer întîmplător sunt acasă și au și ei rufe de spălat.
• Marx folosește diverse alte mașinării electrice din dotare (încărcătorul de la periuța de dinți electrică, modemurile pentru internet, chiar și, da, fierul de călcat) și nu le scoate din priză cînd termină.
• Pun și eu borcanul ăsta aici, da? Moș Pinocchio tocmai gătește, borcanul gol de iaurt al lui Marx îi stă în drum, așa că îl ia și il clătește. Apoi îl duce tot el înapoi la magazin.
• Marx își lasă socata personală două săptămîni pe masă în bucătărie, în timp ce insulițele de mucegai cresc și înfloresc.
• Marx etc., etc., etc.
• Lui Moș Pinocchio îi sare țandăra.

Și acuma vine partea interesantă, morala poveștii. De ce face Marx toate astea, pentru că n-are șapte ani de’acasă? Ca o prezumție de nevinovăție, Moș Pinocchio presupune că Marx are șapte ani de’acasă. Problema este însă mentalitatea prusacă: Fă ce-ți tună atîta timp cît nu deranjează pe nimeni; cînd dereanjează pe cineva, ți se atrage atenția. Pe românește, în traducerea lui Moș Pinocchio: Mergi cu nesimțirea pînă acolo unde le sare țandăra celor din jur și te dau afară.

Și uite’așa, neglijențele microscopice ale lui Marx, cumulate infinitezimal, devin o problemă de toleranță pentru Moș Pinocchio. Care are două posibilități: Unu, să zică de fiecare dată că-l deranjează; doi, să zică ceva atunci cînd consideră că Marx a întrecut măsura, și anume: Îți trag palme, mă’nțelegi? Și să i le tragă instantaneu.

Cam așa și în România postcomunistă, filosofează Moș Pinocchio, sau în comunitatea gay. Marx, cel real, se instalează bine-mersi, își dă în petec, întrece măsura, boborul se revoluționează și-i trage palme. Furtuna trece, lucrurile se calmează, toți răsuflă ușurați, apoi istoria se repetă. Conform mentalității germane, Moș Pinocchio și respectiv boborul român ar trebui să spună clar și răspicat de fiecare dată cînd Marx își dă în petec. Marx să ia aminte și să învețe el de la bobor, nu numai boborul de la el; boborul să se obișnuiască și el să deschidă gura la timp, să înghită mai puține măgării infinitezimale, să acumuleze mai puțină agresivitate, sau deloc, și să nu mai ajungă în situația să tragă palme cuiva.

De ce nu fac asta Moș Pinocchio și boborul? Pentru că asta cere atenție constantă, adică efort. Moș Pinocchio și boborul preferă liniștea, confortul și premiza că Marx are șapte ani de’acasă și știe și singur cum să contribuie la confortul comunitar. Premiză greșită, Marx are șapte ani de’acasă, dar în acele timpuri mama și tata lui l-au învățat altceva.

Palme, sfîrșitul actului I, cortina, și istoria se repetă.

Amintirea

Ne-am întîlnit ca să ne amintim de Walter. Apoi au trecut zilele și săptămînile, emoțiile au trecut așa cum se retrage un val, luînd cu el cele cîteva lucruri lăsate în urmă de unii, de alții, și lăsînd în urmă nisipul gol. Apoi am răsfoit blogul ca să-mi amintesc din nou de Walter. Walter în zilele lui bune, Walter în zilele lui proaste, fracțiuni infinitezimale din cei 50 de ani de căsnicie ai lui Walter cu Robert.

Walter a fost ca un tată pentru mine, spunea cineva (Moș Pinocchio sau altul). N-am avut o relație bună cu tatăl meu, mi-am dorit întotdeauna un tată ca Walter. Atît de deschis, atît de tînăr.

Walter m-a vindecat de teama de a îmbătrîni, spunea altcineva (Moș Pinocchio sau altul). Să vezi că poți să ai 80 de ani și să fii ca el. Atît de deschis, atît de tînăr.

Eram odată la restaurant cu Walter, își mai aminti cineva. Chelnerul era un tip bine, tînăr. Walter i-a spus, direct cum era: V-am văzut ieri în oraș; erați în jeans; vă stăteau tare bine. Chelnerul a răspuns: Vă mulțumesc, domnule; mă bucur că mi-ați spus asta; o să-i povestesc prietenei mele, o să se bucure și ea. Toată lumea a zîmbit printre lacrimi. Și Robert, dînd din cap: Da, da, așa era el.

Am fost împreună din 1962, a povestit Robert. Pe vremea aia eram interziși, eram ilegali. Dar eram împreună. Cincizeci de ani mai tîrziu, Walter la terapie intensivă, cabluri, furtunuri, mască de oxigen, dar conștient. L-am ținut de mînă, l-am mîngîiat, l-am sărutat. Medici, asistente, infirmieri – nimeni nu mi-a dat nici o clipă senzația că se uită ciudat la noi. Și da, pentru normalitatea asta am luptat, împreună, o viață întreagă.

Walter Beck (1931-2013).

Cu dedicație, știm noi cui...

O greșeală de calcul. La San Francisco

“doreau să fie, doriseră să fie, ar fi dorit să fie
puțină emoție și puțină necrofilie
puțin iluminism și puțină schizofrenie”

Spre seară bătea vîntul, era mult prea rece pentru unu mai, micul dejun era mult prea îndepărtat și strada mult prea abruptă. În plus, toate magazinele din China Town trăseseră gratiile, incompatibil cu amintirea camionului descărcînd crabi uriași mișunători și apetisanți în lăzi de plastic albastru cu apă de mare în fața unui soi de restaurant. Moș Pinocchio trase concluzia că acel soi de restaurant oferă numai masa de prînz, seara petrecîndu-și-o oricine în intimitate și la căldură: cu atît mai frustrantă preumblarea prin vîntul rece. Tardivă concluzie printre strănuturi.

Coborî dealul pe Mason Street înapoi, gîndindu-se la Psycho. Și-ar fi adunat puterile, ar fi luat metroul și masa de seară în Castro, dar la colț cu Geary îl îmbie Sushi Boat și coborî scările. O cană cu ceai verde (din cel cu aromă de fum) fierbinte de ținut în palme. Paharul cu vin roșu de Napa de sorbit înghițitură cu înghițitură. Sashimi ca la Hiroshima.

Apoi, cîndva, mai tîrziu, în drum spre ușă: Gentlemen, your language is music to my ears, le-ar fi spus Moș Pinocchio celor două brute intelectuale britanice bătîndu-le cordial pe slănina în cămașă albă. Pentru că eram, nu-i așa, în America. I do hope you are married to each other, ar fi adăugat, căci nu reușise să vadă dacă cele două inele de pe cele două inelare stîngi chiar erau identice. Apoi se înclină cu tot respectul către gazde și ieși: Arigato gozaimas.

Ninge

Am rămas dator. La întrebarea mea dacă să-i trimit verișoarei mele povestirea din Revistă au răspuns 10 din voi, mulțumesc. Opt că da, să i-o trimit, doi că dacă nu vreau mai bine o napolitană. Iar eu am ales napolitana, pentru că de atunci au trecut vreo 15 ani, între timp fiecare din noi este altcineva și n-are rost să dezgropăm morții. (Ceea ce vrea să spună și ca numitul Bogdan a murit acum cîțiva ani într-un accident de mașină. Deci, și cu atît mai mult.)

Ninge.




Făcînd aseară un curry erotic cu mirodenii de la Schubeck, i-am dat domnului Inginer să guste. Să mai pun niște chili? Mai bine nu, zise domnu’ Inginer. Dacă e prea iute, n-am să mai pot simți dulceața sărutărilor tale. Am pus capacul chicotind și am dus oala de curry pe masa din sufragerie.

Epitaf

Aici odihnește Pinocchio N. Collodi, cel care a dus la perfecțiune arta întinderii rufelor la uscat. (Ceea ce l-a ajutat să nu se mai gîndească la etc., etc., etc.)

O pledoarie...

...care merită ascultată:

Farmecul discret al domnului Inginer

Cumpărăturile de sîmbătă după-masă (verighetele mici cu un minuscul diamant cafeniu pentru domnu’ Inginer și galben pentru Moș Pinocchio, vin din valea Rhônului, șosete liliachii și cărămizii de toamnă) odată terminate, am tras la Gabriel. S-a comandat: icre de crap, salată de vinete, crap în saramură, mici cu cartofi prăjiți, cafea. Mulțumesc, spuse domnu’ Inginer pe românește, ceea ce declanșă o avalanșă de întrebări, povestiri, nostalgii ale chelnerului, de fel din Sibiu. Cu plăcere.

În drum spre casă, traversînd Münchener Freiheit, Moș Pinocchio îl ținea elegant de braț pe domnu’ Inginer, gesticulînd generos cu mîna liberă și explicînd în amănunt una din acele idei. Un domn între două vîrste (desigur mai apropiat de a doua), trecînd în sens opus, comentă cu vag iz de invidie:

– Wow!

A venit a venit toamna. Plimbări la München

La început de octombrie Germania miroase a umezeală, putreziciune și ciuperci, iar eu aterizez dintr-o dată în mijlocul lor într-o luni seara. Marți dimineată la 8 mă întîlnesc la CADU, Café An Der Uni, cu doamna președinte. În avîntul conversației, îi spun într-o paranteză: Știi, că eu sînt căsătorit cu un bărbat. Îmi răspunde prompt: Nici nu mi-aș fi închipuit altceva despre tine. Apoi roșește (roșește, vreau să spun la aproape 70 de ani), desigur gîndindu-se că nu era cel mai politicos lucru pe care putea să mi-l spună. Dar așa sînt americanii. Mai tîrziu: Știi, e un lucru pe care nu-l spun tuturor. Înainte să-l întîlnesc pe soțul meu, am fost timp de 20 de ani împreună cu o femeie.

Mai tîrziu, observînd ciuperca în parcul castelului Schleissheim, domnu’ Inginer decretează: E comestibilă numai în anumite condiții. În ce condiții? am întrebat curios. În condiții de depresie avansată, mi-a răspuns la fel de prompt.

Reabilitarea victimelor legii germane anti-homosexualitate

O știre pe pinKpong: http://pinkpong.gramo.ro/?p=481

Ochiade de călătorie

La coadă, în fața noastră, niște băieți frumoși, musculoși, tunși corect și cărînd rucsaci imenși din material de camuflaj: soldați americani, în drum spre Tokyo și mai departe. Domnu’ Inginer le aruncă o privire de lup hămesit, după care se întunecă la față și comentează ceva despre razboi, tribut de sînge și 20 de ani. Mă întunec și eu la față: frumoși sau nu, inteligenți sau nu, sînt de vîrsta lui Gogoscharski.

Pentru Zaza: Habar n-am de ce abia acum, dar am aflat unde este Amurul. Ridicînd jaluzeaua din cînd în cînd, între două secvențe de film, Siberia are rîuri strălucitoare de argint.

Ceva mai tîrziu, după un timp care se lungește pentru că zburăm după soare, ajungem. Pentru prima dată după 22 de ani de Germania, reintrînd în Germania, nu mi-a venit să mă arunc pe jos și sa pup pămîntul patriei germane. Pentru că Japonia, pentru că Japonia. Deocamdată, cîteva zile la Frankfurt. Mai departe, mai vedem: Lufthansa se pregătește de grevă.

Încă un vecin gay

Desigur că există o țară cu 130 de milioane de locuitori dintre care nici unul nu este homosexual, și țara aceasta se numește Japonia. Dacă se întîmplă să ai un vecin gay, el va fi obligatoriu străin.

Ca de exemplu american. M-am întîlnit cu el întîmplător la prînz, la cantină. Nu m-aș fi așezat neapărat la masă cu el, pentru că ultima dată cînd am încercat mi-a spus că nu vrea să fie nepoliticos dar discută afaceri (japonezul cu care discuta afaceri s-a prezentat foarte amical, chiar cu numele mic, Satoshi) dar de data asta eu venisem primul, iar cantina era arhiplină. I-am făcut cu mîna și l-am invitat să ia loc, împreună cu japoneza cu care venise. (Japonezele trecute de prima tinerețe sînt de obicei simpatice și distinse.) Mi-a spus că pleacă a doua zi și m-a întrebat dacă nu m-ar interesa niște chestii – am uitat cum se numeau, erau de mîncare și congelate. În caz că nu știați, Moș Pinocchio e mare mîncău, așa că seara se prezentă la fața locului – atracția principală fiind de fapt o colecție de ceramică japoneză pe cale să fie împachetată. Printre ele, un hipopotam grăsan care semăna în mod frapant cu posesorul, mi-a spus că de-asta îl și cumpărase.

– So, did you say your partner was on his way to Japan?
– Yep.
– So, your partner is a man?
– Yep.
– So, you are a man living with a man?
– Mrm, yep.
– So, you’re gay?
– Obviously, yes.

Adică un dialog de genul: Bună seara, bade, ce faci, cosești? Of course, yes. Scopul lui a fost de a-mi face cadou o colecție de gay comics japoneze, pe care altfel le-ar fi aruncat la gunoi. Apoi mi-a făcut cadou și o ceapă puțin stricată. Ajungînd acasă, mi-am mirosit degetele cu care o ținusem, desigur inspirat de același gest făcut de el după ce mi-a dat ceapa: miroseau de parcă mi le-aș fi băgat în fund. Chestiile de mîncare congelate fură uitate, dar, la drept vorbind, nu pot să spun că mi-ar fi părut rău după ele.

Amintiri din conced, trei. Nara și turcul apocrif (dar sexy)

Moș Pinocchio l-a găsit teribil de sexy, recunoaștem, drept care l-a întrebat dacă poate să-i facă o poză. Cu înghețata turcească, desigur. Auzind răspunsul, și mai ales auzind ceea ce nu era de auzit (accentul turcesc lipsă), Moș Pinocchio a pierdut o minunată ocazie să-și țină gura: Are you really from Turkey? De aici uitătura cam chiorîșă, probabil singura dovadă unei oarecari origini balcano-asiatice, fie ea și îndepărtată. Înghețata, în schimb, era autentică.

Cu lingura pe vîrful nasului. Jessica

Cu acordul și dedicația dumneaei.

Ehei, dunele de la Năvodari, pe vremea studenției...

Asta nu numai din motive de nostalgie, ci și amintită de însemnarea lui FireMan...

Dezlegarea paranoiei

Vă mai amintiți de întrebarea din 19 aprilie și de referendumul blogosferic? Da, chiar de ăla care a stat luni de zile în colțul din dreapta-sus și nu i-a mai dat nimeni atenție. Din cei 24 de vizitatori care au răspuns, 11 au zis: Ași, asta-i paranoia romănească; 8 (deci aproape la egalitate) au zis: Sigur, abia acum îți dai seama?; iar 4 mi-au oferit napolitana zazaică în versiune japoneză. Și adevărul?

Eh, adevărul. M-am înțeles foarte bine cu vecinul meu, n-am vizitat cordial sau ne-am întîlnit la gym din An în Paște, iar acum a plecat. Asta e. Nici vorbă de propuneri, nici de colaborațiune, nici de amor.

Întrebarea următoare: E cineva dezamăgit?

Obscenități de vacanță. Întru completarea imaginii

Later edit: Hotelul în cauză cu prima poză era ăsta, deci nu vreun hotel cu ora, iar reclama la Cialis am găsit-o în gara centrală din Taipei. De neconceput, bănuiesc, în Japonia.