Schubertiada

– Nu, nu mă căsătoresc azi.

Simțisem nevoia să explic sacoul alb peste cămașa ultramarină, dimineața la birou. Carla simțise nevoia să mă întrebe:

– Dar ce faci?

Vom fi schubertați cu toții, avea să spună mai tîrziu tînărul Louis, cu un humor neașteptat pentru cei 12 ani ai lui. Și în timp ce el spunea asta, iar Colombina ne turna ceaiul auriu, trecu în viteză prin bucătărie și întră în baie un puști necunoscut mie, cu părul creț-creț și cu codițele de sus decolorate. Un altul, într-un tricou verde lăbărțat vîjîi în sens opus, culegînd în trecere un pahar cu apă și înghiolțăindu-l fără să se oprească. Dintr-unul din dormitoare se auzi vocea lui Gogoscharski:

– Mi-ai călcat costumul?

Louis chicoti în direcția mea, în cunoștință de cauză:

– Costumul trebuie călcat pe dinăuntru.

Cînd stai pe locul tău din sală, cocoțat la cucurigu sub ornamentele rococo, personajele de pe scenă au irealitatea unor locuitori ai Olimpului. Tricourile lăbărțate, jeanșii jerpeliți și tenișii scîlciați dispăruseră, codițele crețe și decolorate își aveau locul și stilul lor. Tinerii serioși, îmbrăcați în negru nu puteau să fie puștii aiuriți de acum o oră. Mai ales unul dintre ei, concentrat în aceeași mișcare a lui impreună cu ceilalți, nu putea nicicum să fie Gogoscharski.

La gura Dulcei Mahala

Și în cea de-a treisuteșaptea noapte, încălzindu-și mîinile și fața la focul Dulcei Mahala (sau înmuindu-și madlena în ceașca cu ceai), Moș Pinocchio urmă:

Am fost și eu odată piciul ăla. Cred că aveam 14 ani și visam să ies din mahalaua Crângașului. Și chiar ieșeam, pe bibicletă, peste Podu Grant, pe la Caraiman și pe Sandu-Aldea spre Herăstrău. Erau anii 70, Sandu-Aldea era pe atunci o stradă liniștită și, în afară de Adrian Păunescu, acolo stăteau numai și numai persoane distinse. Într-o vilă cu stil vag maur, cum sînt și prin Cotroceni, era odată o petrecere la etajul doi. Mă uitam la ei de jos în sus, vreo trei sau patru adolescenți – trebuie să fi fost doar cu un an sau doi mai mari decît mine atunci, dar mie mi se păreau de neatins – stăteau pe balcon (era vară) și ascultau muzică. Cel mai bine mi-a rămas în memorie sunetul clar al acelei muzici: Cînd eu ascultam un radio hîrîit, sau uneori difuzorul bunicii, și un magnetofon rusesc, ceh sau polonez costa un salariu normal pe mai multe luni, pe Sandu-Aldea se asculta hi-fi stereo, și sunetele atîrnau în aer ca niște cristale străvezii și ușoare.

Am trecut pe acolo de multe ori, trec și acuma cînd mă duc în vizită la Diotima, dar nu am mai văzut niciodată pe nimeni stînd pe balconul ăla.

Marcel

"…ar fi trebuit să fie de o calitate mai excitantă, astfel încît viața mea lăuntrică să se fi putut trezi în aceste ore cînd locuiam în epiderma mea, în părul meu bine pieptănat, în pieptarul cămășii mele, acolo unde nu puteam încerca nimic din ceea ce era, în viața mea, plăcere."

(Guermantes)

Amintiri microscopice

Mergînd spre metrou de-a curmezișul peste peluză, am văzut în iarbă o coajă mică și albă. Am crezut că era vreun ou de pasăre furat de o coțofană. Mi-a amintit de bilele cu care fetele își prindeau părul la școală. Erau albe ca niște mingi de pingpong, doar mai mici, și cu niște asperități la ecuator. Dimineața, codițele erau împletite cu rigurozitate matematică.

Muzica, o chestie de sinceritate

Nu ajunge să-ți umfli obrajii și să sufli, iese cel mult un fluierat de stadion. Nu ajunge să sufli din gît, calea trebuie să fie liberă. Trebuie să sufli din stomac, sau din ceva ce am presupune că se află în zona aia, deși legătura cu anatomia este un pretext. Am văzut pe cineva ascultînd muzică și lăsînd-o să-i intre în stomac si mai departe.

Dacă faci muzică, nu poți să te ascunzi, mi-a spus David, nu poți să lași nimic între tine și ea. Ești gol în fața ei.

Una din virtuțile lui Moș Pinocchio

…Then again--"Before she had this fit--" you never had fits, my dear, I think?' he said to the Queen. `Never!' said the Queen furiously, throwing an inkstand at the Lizard as she spoke. (The unfortunate little Bill had left off writing on his slate with one finger, as he found it made no mark; but he now hastily began again, using the ink, that was trickling down his face, as long as it lasted.)

Toată afacerea a durat o oră în cap, cînd de obicei durează cam 20 de minute. Odată cu nota de plată a venit și o cafea, pe care n-o comandasem. Am reconstruit următoarea explicație, traducînd din italo-cuisino-germană:

– Oh știți, a durat cam mult de data asta. [Schimbînd pentru o jumătate de secundă privirea tîmpă cu una ghidușă:] Din greșeală am dus altcuiva coltetul dumneavoastră și pe urmă a trebuit să comand altul.

Despre primul sfert de oră în care s-a învîrtit pe la nasul meu fără să mă vadă n-am zis nimic. Mai mult decît o calitate, răbdarea este o virtute.

Christopher Street Day, urmare și sfîrșit

Costumul meu preferat de la parada de anul ăsta, fără poză: Pe lîngă înotătorii gay, baschetabliștii gay. Printre ei, o “damă” care își completase corsajul cu un coș mare de baschet, la spate. În urma ei veneau dumnealor și aruncau mingi la coș. Farmecul discret al obscenității.

Ernesto Köhler, Op. 33 Nr. 3

Pentru simetrie, studiul nr. 3. În sfîrșit, simt că am de lucru, și că merge. Vacanța s-a terminat.

Christopher Street Day (2)

A good cast is worth repeating… Alte cîteva impresii de la paradă. Pozele nu-s grozave: Dați vina pe Marx, e predestinat :-)

Parada este deschisă tradițional de dykes on bikes. Dykesurile sînt drăguțe în felul lor, numa’ de n-ar puți bikesurile și de n-ar face atîta hărmălaie…



După dykes, primarul general al orașului München (cel cu mustață și sacou), întotdeauna de față și cu atît mai mult la a 30a paradă. Aici strînge mîna (cam sceptic) unui tip pe care eu unul l-am categorisit drept fără adăpost. Dar cine știe.



Urmează tradiționala grupă “Schwuplattler” de dansuri populare bavareze.



Nelipsiții Mr Leather, cel din mijloc la categoria surdo-muți. Dacă nu mă înșel, unul dintre ei a fost bătut crunt de niște huligani acum vreo două luni.



Pe margine, doi spectatori, fără îndoială frați gemeni, se tratează cu șampanie.



Grupa de înotători pe post de cheerleaders. Coada de pește e de la numele grupei: Isarhechte, Știucile din Isar. (Și Isar, continuăm germana fără profesor, e Dîmbovița de la München.) Tipul în sandale, dacă nu mă înșel, este una din primele mele cunoștințe din comunitate; partenerul lui, l-am cunoscut mai tîrziu, era chiar un coleg de-al meu; sînt cîțiva ani buni de cînd n-am mai auzit nimic de ei.



În rest, lume veselă și o grămadă de costume pestrițe, glamouroase și țicnite.