21 septembrie 2014

Poveste de toamnă

A fost odată un amic, nu spun cine, care lucrează la o universitate germană mare și importantă. La un moment dat, s-a angajat să țină un curs la un master al unei universități din România, tot mare și importantă. Și a ținut cursul ăsta timp de vreo lună și ceva pe Internet, conform înțelegerii, după care s-a dus la fața locului să-și vadă studenții. Acolo, colegii români i-au spus: Foarte drăguț din partea ta că ne-ai ajutat să acredităm masteratul, și că ai și ținut cursul pînă acuma, dar să știi că noi nu avem bani să te plătim (suma aia oricum simbolică), pentru că ministerul ne-a tăiat fondurile. Dacă vrei, poți să întrerupi cursul, sau să-l predai pînă la capăt, plata este aceeași: zero.

Amicul meu nu și-a lăsat studentii cu fundu'n baltă, ci a improvizat pe loc un studiu pentru care i-a pus să strîngă date, să le prelucreze și să prezinte rezultatele ca lucrare de seminar. La sfîrșitul semestrului, studenții s-au ales cu experiență în cercetare și cu notele de care aveau nevoie, iar amicul meu, ceva mai tîrziu, cu un articol publicat într-un jurnal onorabil. Epilog: Cursul nu a mai fost ținut o a doua oară.

Un compromis cît se poate de profitabil pentru toată lumea, ziceți? La prima vedere, da. La o privire mai atentă, o parte (probabil destul de mică) a costurilor a fost acoperită de amicul meu sub formă de timp liber, sau, în alți termeni, de muncă patriotică. Restul a fost acoperit vrînd-nevrînd, cu sau fără să știe, de universitatea la care lucrează amicul meu. Asta în condițiile în care, inutil s-o mai spunem, statul român ar fi trebuit să plătească integral, așa cum se și angajase pe hîrtie.

Mi-a venit în minte povestea asta citind discuția de pe facebook via Silviu Dancu, apropo de cum au fost umiliți românii de la Sovata pentru că ministerul a economisit orele în limba română. Bineînțeles că povestea asta a dat apă la moară (și nu puțină) mîndriei naționale. Morala, așa cum o văd eu: Să fim serioși, dacă chiar trebuie să găsim pe cineva care umilește pe altcineva, atunci nu ungurii sunt ăia, ci Ministerul Educației, adică “Bucureștiul”. Și pînă să fie vorba de umilire, e vorba de nerespectarea unor obligații legale sau contractuale.

20 septembrie 2014

Zacuscă

Toamna, cam pe vremea asta, se adunau în bucătărie: bunica, mătușă-mea, și încă o cucoană pe care memoria nu reușește s-o mai identifice, probabil o identitate variabilă. Grămezi enorme, în primul rînd de roșii, cărate cu sacoșa (uneori cu căruciorul) de la piață. Se opăreau, se dădeau prin mașină – cu atenție, să nu rămînă sîmburi, că se acrește sucul. O parte se conserva ca atare (borcane opărite, celofan înmuiat, bărbații invitați în mod excepțional și pentru scurtă vreme să țină celofanul în timp ce cucoanele îl leagă), restul merge la zacuscă. În bucătărie e cald (septembrie la margine de București), cucoanele sunt transpirate și obosite, dar entuziaste. Recolta e bogată, cămara se umple.

München, anul 2014: Fereastra larg deschisă în bucătărie, vremea e îndurătoare, nori pufoși-bulbucați pe albastru. Am convenit de comun acord asupra numelui „ratatouille”. Domnu’ Inginer e invitat în mod special să guste: Se aprobă. Rezultatul se poate studia mai jos.

(Și mi-aș dori foarte tare ca Prinzessa și Gogoscharski să știe și ei asta, pentru că nu tot ce e suc de roșii și conserve de legume vine de la supermarket.)


18 iulie 2014

Moș Pinocchio în poză clasică

– Vinetele sunt nesimțite, rosti Moș Pinocchio sentința, privind semnificativ înspre cutia lunguiață de tablă cu ulei grecesc de măsline. Nesătule și nesimțite, adăugă el explicativ.

Pe fereastra bucătăriei, o șopîrlă cu gușă albastră se uită la el, îi scoase limba, și fugi. Moș Pinocchio, plin de demnitate, se abținu să-i răspundă cu gestul simetric.


15 iunie 2014

Ce mai cîntăm la flaut

Vestea cea mare este că am un nou profesor de flaut, după ce David, oh, m-a părăsit pentru... eh, pentru un loc într-o orchestră departe de Tipperary. Iată-mă, deci, ca în imaginile de mai jos, cîntînd un cîntec țigan rusesc. Nu prea îmi reușește figura cu datul pletelor la o parte după reverență, dar în rest toate bune și frumoase.


23 mai 2014

Very English

Tînărul Prinzessei împlinește trei ani. Desface primele cadouri, începe să se joace cu ele, le uită pe celelalte.
Prinzessa [arătînd spre o cutie de carton foarte mare]: Nu vrei să îl despachetezi și pe ăla?
Tînărul [foarte meditativ, înclinînd capul într-o parte]: Yeah…
Prinzessa [didactică]: Știi, și acolo e un cadou pentru tine.
Tînărul [foarte britanic]: Oh.

09 mai 2014

Domnu’ Inginer, alias Colegul

Căci multe s-au mai întîmplat de mult…

Cobor din tren și lumea îmi zîmbește: Desigur, imaginea în oglindă a zîmbetului meu întors acasă. Arunc papornițele și pornesc la cumpărături, ca Zaza la chioșcul de la colțul străzii. (Zaza care, între timp, vorbește cu “draga babii”; s-a molipsit de la Moș Pinocchio.) Măcelarul de la Turcul cel Vechi mă întreabă: La cuptor? Eu: Nu, bucăți. El conversează balcanic cu vînzătorul de pește și taie distrat pulpa de miel cu fierăstrăul electric. Privesc nemulțumit gîndindu-mă la cioburi de oase printre dinți. Termin, plătesc, ies.

N-am luat icre. Intru la Turcul cel Nou. Cum nici acolo n-a venit încă ora invaziei (e vineri), măcelarul conversează și el balcanic. Pe urmă vine la casă să-i plătesc. Unde-i colegul? mă întreabă. Surprins, încep să rîd. Simte nevoia să se justifice: Eu vă cunosc, veniți mereu împreună la cumpărături. Schimbare de tonalitate: vizită la tatăl lui, 90 de ani, atac cerebral, cămin… El se întunecă la față și-i transmite cele bune.

Ies și chicotesc. Cum să nu ne cunoască?


07 ianuarie 2014

Marcel

“J’éprouvais un sentiment de fatigue et d’effroi à sentir que tout ce temps si long non seulement avait, sans une interruption, été vecu, pensé, sécrété par moi, qu’il était ma vie, qu’il était moi même, mais encore que j’avais à toute minute à le maintenir attaché à moi, qu’il me supportait, moi, juché à son sommet vertigineux, que je ne pouvais me mouvoir sans le déplacer comme je le pouvais avec lui. La date à laquelle j’éntendais le bruit de la sonnette du jardin de Combray, si distant et pourtant intérieur, était un point de repère dans cette dimension énorme que je ne me savais pas avoir. J’avais le vertige de voir au-dessous de moi, en moi pourtant, comme si j’avais des lieues de hauteur, tant d’années.”

Ceea ce vrea să spună că am terminat de citit Căutarea