08 decembrie 2014

Farewell to Mary. Bloody Mary

Se dedică lui Mihai Alexandru Pâslariu, necunoscut frate al meu de suflet întru Dada.

Comisia își avea ședința de constituire de ziua mea, și asta trebuia să însemneze ceva. Drept care mi-am imaginat invitația venind chiar în seara zilei. A venit trei zile mai tîrziu un mesaj siderant: Deoarece ne-ați înmînat dosarul pe cale electronică, este de datoria mea ca membru invitator al comisiei să vă aduc la cunoștință că datele dvs. personale vor fi transmise codificat.

Carevasăzică ne vedem în decembrie? M-a întrebat Madam Cuțit, draga mea colegă și colaboratoare, pe tonul nemțesc caracteristic. Pentru a doua oară i-am adresat mental calificativul de vacă încălțată. Prima fusese cînd mi-a spus că și ea. Și tu, nu-i așa…? Tu nu…? Nu? Vai dragă ce măgari.

Madam Cuțit fu invitată cu preciziune corespunzătoare la data și ora, ca și în locul unde îmi aveam seminarul, și asta trebuia să însemneze ceva. Nimeni nu și-a imaginat că sunt acolo, nici măcar membrul învitator, de a cărui datorie ține și programarea sălii. Surprize, surprize. Nu voi fi acolo numai eu, ci și studenții mei.

Restul e o problemă de sociologie, prezice dragul de Mircea. Date sunt: O prelegere cu accent vienez în care Johann Strauss (nepotul) își va bea cafeaua melange cu copertă de frișcă și lux de amănunte cu pompă. Un purcel rozaliu expunînd cu mîinile în șolduri o tocmeală de precupeață. Cîțiva invitați insignifianți, deoarece silitori și cuminți. Și dată mai este, trecînd printre plante, o femeie cu șolduri interesante. Fardată, rujată, cătărămată și fîță, cu lănțișorul pe țîță. Madam Cuțit în clișeu negativ arătînd cu stiletul spre o revoluție de manechine ieșite în stradă.

Alles hat ein Ende, nur die Wurst hat zwei, cîntec de Carnaval. La capătul celălalt, lucrurile cărora nu li se poate spune pe nume. Spuneți-mi numărul și am să vă spun jocul.

Nu. La capătul celălalt al mesei, Gogoscharski își înclină capul să-mi vadă mai bine mustața. Mă privește printr-un telescop, microscop, periscop și repetă: Nunu. Cu mustață nu ești tatăl meu. Vezi tu, dragul meu, mustața nu e decît o consecință. Ceva trebuia să se întîmple.

25 octombrie 2014

Despre binefacerile tehnicei moderne

Voi ați încercat vreodată căștile alea Bose cu noise reduction, făcute să nu auzi nimic pe lîngă muzică (sau pur și simplu nimic) cînd zbori cu avionul? Gogoscharski și le-a cumpărat de mult (ba chiar de mai multe ori, că și le-a uitat în avion), acum și-a cumpărat și domnu’ Inginer o pereche, ca să nu mai audă pălăvrăgelile vecinilor de compartiment pe linia München-Berlin.

Sunt geniale! Mai ales cînd faci curățenie cu unul din aspiratoarele alea moderne, care fac o gălăgie infernală.

Și acum, dragi părinți, bunici, unchi, mătuși, nași și alte rubedenii reprezentate îndeobște pe post de portofel umblător, știți ce condiție să puneți cînd vi se cere ajutorul financiar la achizitionarea unui asemenea aparat.


21 septembrie 2014

Poveste de toamnă

A fost odată un amic, nu spun cine, care lucrează la o universitate germană mare și importantă. La un moment dat, s-a angajat să țină un curs la un master al unei universități din România, tot mare și importantă. Și a ținut cursul ăsta timp de vreo lună și ceva pe Internet, conform înțelegerii, după care s-a dus la fața locului să-și vadă studenții. Acolo, colegii români i-au spus: Foarte drăguț din partea ta că ne-ai ajutat să acredităm masteratul, și că ai și ținut cursul pînă acuma, dar să știi că noi nu avem bani să te plătim (suma aia oricum simbolică), pentru că ministerul ne-a tăiat fondurile. Dacă vrei, poți să întrerupi cursul, sau să-l predai pînă la capăt, plata este aceeași: zero.

Amicul meu nu și-a lăsat studentii cu fundu'n baltă, ci a improvizat pe loc un studiu pentru care i-a pus să strîngă date, să le prelucreze și să prezinte rezultatele ca lucrare de seminar. La sfîrșitul semestrului, studenții s-au ales cu experiență în cercetare și cu notele de care aveau nevoie, iar amicul meu, ceva mai tîrziu, cu un articol publicat într-un jurnal onorabil. Epilog: Cursul nu a mai fost ținut o a doua oară.

Un compromis cît se poate de profitabil pentru toată lumea, ziceți? La prima vedere, da. La o privire mai atentă, o parte (probabil destul de mică) a costurilor a fost acoperită de amicul meu sub formă de timp liber, sau, în alți termeni, de muncă patriotică. Restul a fost acoperit vrînd-nevrînd, cu sau fără să știe, de universitatea la care lucrează amicul meu. Asta în condițiile în care, inutil s-o mai spunem, statul român ar fi trebuit să plătească integral, așa cum se și angajase pe hîrtie.

Mi-a venit în minte povestea asta citind discuția de pe facebook via Silviu Dancu, apropo de cum au fost umiliți românii de la Sovata pentru că ministerul a economisit orele în limba română. Bineînțeles că povestea asta a dat apă la moară (și nu puțină) mîndriei naționale. Morala, așa cum o văd eu: Să fim serioși, dacă chiar trebuie să găsim pe cineva care umilește pe altcineva, atunci nu ungurii sunt ăia, ci Ministerul Educației, adică “Bucureștiul”. Și pînă să fie vorba de umilire, e vorba de nerespectarea unor obligații legale sau contractuale.

20 septembrie 2014

Zacuscă

Toamna, cam pe vremea asta, se adunau în bucătărie: bunica, mătușă-mea, și încă o cucoană pe care memoria nu reușește s-o mai identifice, probabil o identitate variabilă. Grămezi enorme, în primul rînd de roșii, cărate cu sacoșa (uneori cu căruciorul) de la piață. Se opăreau, se dădeau prin mașină – cu atenție, să nu rămînă sîmburi, că se acrește sucul. O parte se conserva ca atare (borcane opărite, celofan înmuiat, bărbații invitați în mod excepțional și pentru scurtă vreme să țină celofanul în timp ce cucoanele îl leagă), restul merge la zacuscă. În bucătărie e cald (septembrie la margine de București), cucoanele sunt transpirate și obosite, dar entuziaste. Recolta e bogată, cămara se umple.

München, anul 2014: Fereastra larg deschisă în bucătărie, vremea e îndurătoare, nori pufoși-bulbucați pe albastru. Am convenit de comun acord asupra numelui „ratatouille”. Domnu’ Inginer e invitat în mod special să guste: Se aprobă. Rezultatul se poate studia mai jos.

(Și mi-aș dori foarte tare ca Prinzessa și Gogoscharski să știe și ei asta, pentru că nu tot ce e suc de roșii și conserve de legume vine de la supermarket.)


18 iulie 2014

Moș Pinocchio în poză clasică

– Vinetele sunt nesimțite, rosti Moș Pinocchio sentința, privind semnificativ înspre cutia lunguiață de tablă cu ulei grecesc de măsline. Nesătule și nesimțite, adăugă el explicativ.

Pe fereastra bucătăriei, o șopîrlă cu gușă albastră se uită la el, îi scoase limba, și fugi. Moș Pinocchio, plin de demnitate, se abținu să-i răspundă cu gestul simetric.


15 iunie 2014

Ce mai cîntăm la flaut

Vestea cea mare este că am un nou profesor de flaut, după ce David, oh, m-a părăsit pentru... eh, pentru un loc într-o orchestră departe de Tipperary. Iată-mă, deci, ca în imaginile de mai jos, cîntînd un cîntec țigan rusesc. Nu prea îmi reușește figura cu datul pletelor la o parte după reverență, dar în rest toate bune și frumoase.


23 mai 2014

Very English

Tînărul Prinzessei împlinește trei ani. Desface primele cadouri, începe să se joace cu ele, le uită pe celelalte.
Prinzessa [arătînd spre o cutie de carton foarte mare]: Nu vrei să îl despachetezi și pe ăla?
Tînărul [foarte meditativ, înclinînd capul într-o parte]: Yeah…
Prinzessa [didactică]: Știi, și acolo e un cadou pentru tine.
Tînărul [foarte britanic]: Oh.