24 ianuarie 2016

Dr. Knochenmann. Două scene de gen

Knochenmann poate să însemne în germană și “Omul de oase”, și “Omul cu oasele”. Semnificația cea mai frecventă este prima, adică un alt nume al Doamnei cu Coasa. Eu am folosit-o mai degraba pe a doua, fiind vorba de ortopedul meu. Deci nici de data asta nu am rezistat deliciilor tentante ale ambiguităților simbolice ca niște trufe de ciocolată neagră.

De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.

Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.



Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.

Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.

Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.

21 ianuarie 2016

Ceva mic și obraznic

De ascultat de pe la minutul 3. Patricia Kopatchinskaja e la origine moldoveancă, deci și puțin româncă. Tocmai am auzit chestia asta “mică și obraznică” la radio, ca bis după concertul pentru vioară al lui Beethoven. La mulți ani!

18 decembrie 2015

Amintiri din conced: Paris (2)

Ca să ne aducem aminte: 29 aprilie. Căutam o perspectiva mai altfel spre turn, și am ajuns în fața acelei cafenele. (Restaurant românesc alături.) La una din mesele minuscule, o doamnă își bea cafeaua și se amuza și ea ca și mine, mi-a spus.

09 decembrie 2015

Germana fără profesor. Dar cu domnu’ Inginer

Pentru că domnu’ Inginer este o sursă comunicativ-lingvistică (și nu numai) inepuizabilă.

Mutat înapoi în Vestul (nu mai puțin sălbatic), se ducea dimineața la servici pe bicicletă. Era încă întuneric și ploua. Din sens opus pe banda de biciclete venea ceea ce se cheamă Geisterfahrer, adică în principiu genul de participant la trafic care a nimerit dintr-un motiv sau altul pe contrasens (cel mai frecvent pe autostradă) și, cel puțin pe moment, nu mai poate să iasă de acolo. Fahrer, șofer, de la fahren, a conduce. Geister sunt spiritele, fantomele, stafiile, întîlnite într-o formă ilogică într-un loc neașteptat.

Ca să fim mai exacți, în cazul de față aveam de a face cu trei Geisterfahrerinnen. Terminația -innen este pluralul feminin: Trei fătuce în drum spre școală. Și toate trele fără lumină la bicicletă. Două reușesc să se dea la o parte din timp, a treia se întîlnește cu un tomberon de gunoi pe de o parte, și cu domnu’ Inginer pe de cealaltă.

Îmi aduc aminte de o scenă ca din desene animate văzută cîndva la vîrsta acelor fătuce: Un băiat pe o bicicletă mare mergînd foarte încet pe un teren de fotbal, și un copchil pe o bicicletă mică, învirtindu-se în jurul celei mari. Pînă la urmă, intră în ea. Băiatul cu bicicleta mare se prăbușește pe-o parte, copchilul continuă să se învîrtească nevinovat pe bicicleta mică.

Cam așa și fătuca cu domnu’ Inginer. Pardon, zice politicoasă, eu acuma tre’ să merg la școală. O zi bună vă doresc. Și țuști! dă s-o zbughească. Domnu’ Inginer, cu amintirea încă proaspătă a scenei de pe camera de supraveghere în care, la 4 dimineața, cineva îi tamponează mașina în parcarea firmei, dă înapoi și pleacă (neprins de poliție nici în ziua de azi), se adună de pe jos și-i aplică una din acele expresii germane cu un echivalent foarte exact în limba engleză. Arschloch – asshole. În speță: Komm zurück, du Arschloch! Fătuca se conformează ascultătoare, se întoarce, domnu’ Inginer scoate telefonul, i-l pune în mînă și bombăne: Ruf deine Mutter an. Adică, traducînd și tonul propoziției de altfel cît se poate de corectă politic: sun-o pe mă-ta. Mă-sa apare cinci minute mai tîrziu pedalînd panicată, tot pe banda de biciclete, tot pe contrasens, și tot fără lumină la bicicletă. Patetică: Aber das ist doch nur ein zwölfjähriges Mädchen! Exact, avea să comenteze Moș Pinocchio la conversația telefonică de seară, tocmai pentru că nu e decît o fătucă de 12 ani, părinții răspund.

Cum bine cunoaștem acele tehnici de telecomunicație, contactul telefonic a fost de fapt un schimb de numere de telefon.

După două săptămîni de concediu medical și calmante (să reamintim cititorului că niște coaste scrîntite nu au alt remediu decît timpul, și anume o lună sau două) și alte vreo două de mișcări precaute și foarte limitate, domnu’ Inginer găsește în cutia de scrisori o invitație la poliție. Cum că a părăsit locul accidentului în mod nepermis.

O expresie germană greu traductibilă (dacă ținem cu tot dinadinsul să evităm mutilarea limbii române), zice așa: Der Schuss ging nach hinten los. Adică: Împușcătura o porni înapoi, spre cel care a tras, adică. Adică de exemplu în sensul următor: Mama cu accent est-european (domnu’ Inginer are, după 18 ani și mai bine, auzul muzical necesar) își exprimă anxietatea într-un debit verbal generos, fără consecințe practice. Tatăl neamț făcu reclamație la poliție. Cum că domnu’ Inginer a părăsit locul accidentului (chestie perfect acceptabilă după contactul cu persoana răspunzătoare și schimbul de adrese) și a folosit cuvîntul german Arschloch, martore fiind celelalte două fătuce (chestie pentru care știm deja din cazul lui Unspeakable că poliția nu se inflamează). În schimb, reclamația fu însoțită de declarații și amănunte din care reieșea atît vina fătucii, cît și sosirea mamei pe același contrasens ca și fiica. Poliția trimite cazul la procuratură.

Ce bine și frumos e să înveți limba germană cu domnu’ Inginer!

01 decembrie 2015

De ce mă iubește pe mine domnu’ Inginer

Pentru că uite, i-am arătat ce cadou mi-au făcut cei de la ASE astă vară în iulie: un ou de Paști din Maramureș. (Și de atunci se tot hăhăie de fiecare dată cînd trece prin fața vitrinei.)

09 noiembrie 2015

Crio

…în toamna asta am miocardul de aur, și toți doctorii poartă halat
iar sala de operație e făcută dintr-un celofan sacadat…

Acel moment în care doctorul îți spune în timpul celei de-a treia ședințe de cîrpeală: OK, m-am lămurit, nu merge cu laser, trebuie să vă operez. Stați un pic aici, că vă fac imediat formele de internare. Apoi sora Diesel: O zi în spital? Eu nu vreau să vă sperii, dar să știți că în medie se stă 3-4 zile după un crio. Ah da, și cînd vă trece anestezia și încep durerile, să nu vă jenați, să sunați imediat să vă aduc calmante. Că dacă le luați prea tîrziu, nu vă mai trece așa de ușor.

Sala de operație e un fel de lumea cealaltă. În purgatoriu, cineva dirijează circulația, altcineva mă parchează cu pat cu tot într-un loc liber. O asistentă mă încurajează, mă bate pe umăr, sinceră, îmi spune că totul o să fie bine. Și asta chiar îmi face bine. Cineva îmi pune robinet la mîna stîngă și îmi spune că urmează perfuzia cu calmante. N-o să dorm, o să fiu doar foarte calm. Și e bine. Cald și bine. Pe urmă pornim. Pe lumea cealaltă recunosc în spatele unei măști aceeași voce care spunea mai sus că s-a lămurit. Acum îmi spune că îmi face o injecție sub ochiul drept. Nu, nu sunt Cîinele Andaluz. Peste ochiul stîng îmi lipește un pansament care nu acoperă nimic. Apoi cearceaful verde, cu o gaură pentru ochiul drept. Care nu mai există. În partea dreapta a capului nu am nimic, și nici nu am avut vreodata ceva. Singura senzație sub reflector este a unui întuneric albastru.

(Unul din instrumentele de bucătărie preferate ale domnului Inginer este un fel de foarfecă din jumătate de metru de sîrmă groasă, terminată cu două bucle cu care apucă și întoarce fripturile în tigaie și cîrnații pe grătar. Cam așa îmi închipui instrumentele cu care bănuiesc că îmi manevrează ochiul.)

În cele din urmă aud cum se declară mulțumit. Cineva mă parchează înapoi în purgatoriu. Două brațe subțiri, acoperite cu păr negru. Ceva mai sus, o barbă deasă sub masca verde. Îmi deslipește electrozii de pe piept, odată cu părul. La al doilea sau al treilea încep să rîd. Își cere scuze. Ridic capul și mă uit în stînga și în dreapta, eram ultimul. Domnu’ doctor P., zice altcineva, dacă vreți să vă scoatem de la intensivă, trebuie să respirați de cîteva ori adînc. Cineva urmărește succesul operației: 49. 49 de ce? întreb. Oxigen în sînge, îmi răspunde. Trebuie să fie cel puțin 51.

Pe seară, ochiul revine la locul lui. O femeie bondoacă îmi spune că ea e anestezista de dinainte, îmi scoate robinetul și îmi pune un plasture pe care îl apăs cu gestul colierului dublu. Mă bucur să vă văd fără mască, îi spun. Mă întreabă cum mă simt. Mă gîndesc la sora Diesel și răspund prudent: Parcă se simte ceva, dar nu știu dacă îmi trebuie calmante. E normal să se simtă ceva, zice, că doar ați fost operat. Dar nu vă dau nici un calmant, că n-are de ce să vă doară chiar așa. Aha. Îmi mănînc cu poftă porția de pîine cu brînză. De dimineață, domnu’ Inginer trage mașina în fața spitalului. Mă instalez mulțumit și o pornim amîndoi spre casă.

28 octombrie 2015

Smoke Gets in Your Eyes

La început au fost cîteva fire de nisip presărate peste cîmpul vizual, mereu acolo. Am crezut că sunt muștele inofensive pe care le are orice miop. Vreo două săptămîni mai tîrziu, o vagă durere de cap și cîteva fulgere anunțînd o furtună îndepărtată. Am crezut că erau luminile garajului unde mă dusesem cu domnu’ Inginer, sîmbătă la prînz, să cumpărăm cepe de lalele și mătură. Duminică la prînz, un colac mare de fum negru care creștea văzînd cu ochii. Cu ochiul drept. Domnu’ Inginer m-a luat pe sus și m-a dus la Urgență.

Vai dragă, îmi spuse madam Ruth, la care eram programați în vizită la five o’clock, mi-am trimis nepoții acasă; am cumpărat chifle proaspete; am făcut o prăjitură pentru voi; am făcut o salată pentru voi; nu puteai să mă suni mai devreme și să-mi spui că nu vii?

La zece zile după ce am fost cîrpit cu laser, norul de fum ia forma și obiceiurile unui pește care-mi urmărește privirea ca un pui de pisică alergînd după o pată de lumină. Se destramă. Ce-ai făcut de te-ai ales cu așa o chestie? mă întreabă madam Beate pe skype. N-am făcut nimic. Nimic din ceea ce ar fi trebuit să fac, ca un bun postadolescent miop: să mă duc regulat la controlul de fund de ochi, și să dau fuga la oftalmolog de la primele fire de nisip.

(Am visat că am fost condamnați la moarte, eu și cu domnu’ Inginer. Ceea ce nu e departe de adevăr: cu toții suntem condamnați la moarte prin îmbătrînire. Ținutul de mînă și privitul în ochi vor fi singura consolare în fața morții.)