25 mai 2015

Meniul de duminică

Pentru completarea imaginii: 1. Supă de castravete cu ciuperci și 2. Porc cu broccoli, portocale și (ce altceva?) ghimbir și usturoi. Domnu’ Inginer este de părere că portocala a fost în exces, dar dă bine în poză. S-ar fi potrivit unul din vinurile nobile toscane roșii.

Interesant este că rețeta recomandă să tai cozile de la florile de broccoli în felii și să le prăjești mai întîi singure, și abia vreo două minute mai tîrziu să adaugi florile. Sucul de la portocală se combină cu sos de soia, și în el se pune niscaiva mălai. Se lasă o vreme la o parte, și se adaugă peste carne și broccoli spre sfîrșit. La urmă de tot vine coaja de portocală – evident, bio și netratată cu conservanți.



24 mai 2015

Provocarea Elvirei

Deunăzi, am primit provocarea culinară a Elvirei, de o calitate estetică greu de atins. Am promis, și m-am ținut de promisiune. Madamina, il catalogo è questo:

Un preludiu ce constă dintr-o supă de dovleac și fasole-teci. Plus o anumită plantă din camera frigorifică a magazinului de asiatice. Nu-mi amintesc numele (era scris pe pungă), dar gustul este oarecum mentolat. Plus ghimbir: Ghimbirul n-ar trebui să lipsească din nici o supă, cel puțin din repertoriul collodian. Se consumă cu apă de cireșe nemțești, în original Kirschwasser, pe romănește țuiculiță.


Apoi obiectul provocării: Sparanghel alb, fiert exact cum spune donna Elvira, fără să se fleșcăie. Garnitură în loc de sos, și mai ales în loc de sos olandez ubicuu și lipsit de fantezie: se rumenește mălai cu pesmet (în versiunea următoare ne vom lipsi de pesmet) în ulei încins (cred că domnu’ Inginer a folosit ulei de rapiță, dar asta e neesențial), se toarnă peste el ouă bătute și se amestecă pînă capătă ceva consistență, dar fără să ajungă anhidru. Exact atunci se încorporează leuștean tocat, proaspăt cules din grădină. Căci da, asta este de fapt noutatea cea mare, avem o grădină. Și încă un da, acolo crește leuștean. (Mai ales la vecini, și nu avem gard între, așa că. Hehe, dacă tot împărțim tufa de urzici, atunci s-o împărțim și pe cea de leuștean.) De o parte și de alta, însoțitorii: mămăliga domnului Inginer (și de asta ne vom lipsi în versiunea următoare, garnitura de mălai rumenit fiind întru totul îndestulătoare) și salata de sfeclă roșie cu muștar de Dijon, tot a domnului Inginer (care a constatat că muștarul de Dijon s-a terminat, și a folosit Bautz’ner). De nelipsit, în final, vinul rosé demisec de Pays d’Oc, Grappe de Lumière. Voilà. Toată afacerea e mai bună la gust decît arată în fotografii.


05 mai 2015

Piesa de rezistență

Gogoscharski studiază asiduu o piesă modernă pentru violă de un compozitor japonez. După o vreme, studenta din camera de alături începe să țipe. Ca în ceasul morții. Ca urmărită de Jack Nicholson rînjind cu cuțitul de bucătărie să o tranșeze în pungi de plastic și să o distribuie bucățică cu bucățică în fiecare din cele 303 stații ale metroului parizian.
Nedumerit, Gogoscharski se oprește din studiat.
Vecina se oprește din țipat.
Nedumerit, Gogoscharski reîncepe să studieze.
Vecina reîncepe să țipe.
Etc.
Etc.
Etc.
Vezi, spune Gogoscharski cu tristețe, ce piesă m-au pus să învăț pentru concurs… Papà? Papà??? (Moș Pinocchio se rostogolește pe podele.)


26 aprilie 2015

Ontologia mustății albastre

Într-un alt episod de academic bitching, experimentul mustății albastre fu demarat, și Moș Pinocchio se transformă în Dr. Blaubart. Rezultatul fu un val de proteste (în primul rînd Gogoscharski), apoi un val de întrebări ontologice: De ce există cea care este?

Dr. Blaubart se simți bine. Întîi de toate, mustața albastră era o mască funcțională avînd miraculoasa proprietate de a transforma mimica de tip pissed-off în zîmbete amabile. Fu, de exemplu, acea întîlnire pe coridoare, în care Șeful Comisiei (majusculele explică suficient) bloca drumul. Văzînd cine vine, se întoarse spre Dr. Blaubart cu un zîmbet ironic à la George Double You, iradiat de la înălțimea celor o sută nouăzeci și cinci de centimetri, fiecare din ei absolut conștient de importanța și frumuseștea lui fără egal. Interpretăm acel zîmbet ca pe o întrebare: Ei, mai ai ceva de spus? („...și încă mai trăiești, bătrînă doamnă?”). Dr. Blaubart nu dădu semne că ar binevoi să-și încetinească viteza de croazieră, sau să-și modifice traiectoria, și răspunse la rece: Guten Tag.

Pentru studenții siderați (sau poate numai îngrijorați), Dr. Blaubart compuse următoarea filosofie, consultînd dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrand: Barbă-Albastră este păzitorul unei cunoașteri absolute. Firele de păr sunt rădăcinile prin care capul își trage seva spirituală din Univers (era cît pe’aci să spunem: din Internet), iar albastru este culoarea nesfîrșitului și a profunzimii reci. Combinația de albastru cu alb (pentru că firele albe se descopereau imediat singure) este culoarea Fecioarei însărcinate și deci a licornei. Nevestele prea curioase (și desigur că nu numai ele) au fost pedepsite pentru accesul nepermis la cunoaștere. În fine, uciderea lui Barbă-Albastră de către frații văzuți de Sora Mea Ana din turn în norul de praf nu este un happy-end prin restabilirea dreptății și ordinii universale, ci ocultarea cunoașterii prin dispariția Păzitorului, deci o dramă fundamentală a umanității.

Moș Pinocchio, în dulce-amarul tîrg al Crângașilor, se aplecă în fereastra unui taxi și puse întrebarea: Mîine dimineață la 4, găsesc eu oare pe cineva aici? Taximetristul își împodobi răspunsul cu formula barocă: Oh, frate al meu întru mustață. Șase ore mai tîrziu, la ora pomenită, fu luat din acel loc un taxi către Aeroportul Otopeni. Alte 24 de ore mai tîrziu, Moș Pinocchio, de lîngă domnul Inginer dormind, se strecură tiptil în baie și se bărbieri. Experimentul a durat o jumătate de an.

Oferim cui dorește să-l repete: o jumătate de sticluță de vopsea albastră de păr, și un tub cu vax englezesc pentru mustață. Rugăm seriozitate.


05 aprilie 2015

Despre arta supralicitării. Academic bitching

Cu ani în urmă, nu prea mulți, dar oferindu-mi distanța necesară povestirii, îmi răspunde Șefu’: Nu. N-am de gînd să te sprijin în studiul tău, pentru că. (Urmează motive; sau nu.) Înghit în sec. Peste vreo două zile îmi scrie el: Uite aici niște date, nu vrei să le prelucrezi tu și să faci un studiu din asta? Niște date cu care nu aveam mare lucru de a face, dar OK, facem. Peste alte cîteva zile, în care nu avusesem timp (nici interes) să ma ating de acele date, îmi scrie din nou: Te rog să nu te atingi de datele alea în nici un caz, și să nu le prelucrezi, aparțin lui X, Y și Z. Îmi mușc buzele, dau să răspund, mă ridic de pe scaun, mă duc la budă, mă întorc, clapotez chicotind: Facă-se voia Ta.

Să fi trecut cîteva zile în care Șefu’ să se fi tot gîndit la mine scîșnind din dinți. Pentru subalternul unui Șef atît de teribil de ocupat cu Marea Știință, asta e o satisfacție, trebuie să recunoaștem. Apoi zice: Răspunsul tău (adică voia Lui, vizibil aleatorie) este inacceptabil din cel puțin două motive; vom mai vorbi despre asta. La următoarea consfătuire de lucru între patru ochi, am vorbit. Cum că parcă mă vedea chicotind în dosul e-mailului, ș.a.m.d.

Deunăzi, hălăduind cu domnu’ Inginer prin Chiusi della Verna, dădui peste citatul din Paradisul lui Dante Aligheri fotografiat mai jos: Și'n voia Lui e pacea noastră. De ținut minte. Și chicotit la momentul potrivit.