Cu dedicație, știm noi cui...

O greșeală de calcul. La San Francisco

“doreau să fie, doriseră să fie, ar fi dorit să fie
puțină emoție și puțină necrofilie
puțin iluminism și puțină schizofrenie”

Spre seară bătea vîntul, era mult prea rece pentru unu mai, micul dejun era mult prea îndepărtat și strada mult prea abruptă. În plus, toate magazinele din China Town trăseseră gratiile, incompatibil cu amintirea camionului descărcînd crabi uriași mișunători și apetisanți în lăzi de plastic albastru cu apă de mare în fața unui soi de restaurant. Moș Pinocchio trase concluzia că acel soi de restaurant oferă numai masa de prînz, seara petrecîndu-și-o oricine în intimitate și la căldură: cu atît mai frustrantă preumblarea prin vîntul rece. Tardivă concluzie printre strănuturi.

Coborî dealul pe Mason Street înapoi, gîndindu-se la Psycho. Și-ar fi adunat puterile, ar fi luat metroul și masa de seară în Castro, dar la colț cu Geary îl îmbie Sushi Boat și coborî scările. O cană cu ceai verde (din cel cu aromă de fum) fierbinte de ținut în palme. Paharul cu vin roșu de Napa de sorbit înghițitură cu înghițitură. Sashimi ca la Hiroshima.

Apoi, cîndva, mai tîrziu, în drum spre ușă: Gentlemen, your language is music to my ears, le-ar fi spus Moș Pinocchio celor două brute intelectuale britanice bătîndu-le cordial pe slănina în cămașă albă. Pentru că eram, nu-i așa, în America. I do hope you are married to each other, ar fi adăugat, căci nu reușise să vadă dacă cele două inele de pe cele două inelare stîngi chiar erau identice. Apoi se înclină cu tot respectul către gazde și ieși: Arigato gozaimas.

Ce mai cîntăm la flaut

Marcello

Băi și sfinți

Luînd camera în primire, domnu’ Inginer simte o nevoie imperioasă să facă duș.
– Unde’i baia? se miră Moș Pinocchio.
Domnu’ Inginer arată spre ușa de sticlă cu o madonă de Dürer gravată în mărime naturală și luminată din spate. Domnu’ Inginer se dezbracă. Domnu’ Inginer, încîntat de cameră și hotel, fotografiază patul cu baldachin. Domnu’ Inginer își pune fundul gol în fereastră, spre ogivele și contraforturile catedralei de vizavi.
– Mi-e foame, bombăne Moș Pinocchio. Hai odată.
A doua zi dimineața pe la 8, Moș Pinocchio se scoală somnambul din pat și se duce la budă. Trecînd pe lîngă cadă, dă drumul la apă. Trecînd înapoi pe lîngă cadă, se întinde în ea și moțăie mai departe. După o vreme, domnu’ Inginer apare în baie, îl vede pe Moș Pinocchio și-și pune mîinile în șold a scandal. Moș Pinocchio își trage picioarele să-i facă loc. Apoi și le pune pe burdihanul domnului Inginer și clipocește cu degetele prin apă. Domnu’ Inginer bate toba cu două degete pe rotulele lui Moș Pinocchio. În dormitor, deasupra patului răvășit, o sfîntă razboinică de Cranach privește cu reproș.

Trei generații

Pe cînd nordul Germaniei e înzăpezit și degerat, nu se putea să vină primăvara la München înainte ca orașul să se mai scufunde o dată în zăpadă, fie ea și de trei centimetri. În acest timp, la gura sobei, Moș Pinocchio depăna următoarea poveste.

Generația una. Maman Chérie, într-un moment de nostalgie, își aminti de fanfară. Ehei, cînd venea fanfara la Bistrița, cum stăteam și-o ascultam, și ce ne mai plăcea...

Generația doua. La auzul acestei perversiuni muzicale candid povestite, Moș Pinocchio începu să rîdă. Schimbare de registru: De ce rîzi? Of, și mătușă-ta rîdea tot așa de noi că ne place fanfara. Sigur, ea cînta la pian, era melomană etc. etc.

Generația treia. Pentru ea m-am dus pînă și la operetă! își declamă Gogoscharski suferințele de tînăr Werther alături de o Lotte îndrăgostită de un teatru de gust îndoielnic. Știi “La Calul Bălan”? (Moș Pinicchio clătină din cap.) Acolo cînta și publicul în cor! E pentru pensionari! Îți dai seama?! Vin la spectacol costumați ca actorii!...

…și afară ninge în continuare… Cînd eram fecior la mama, hei ce ploaie și ce vînt…

Ninge

Am rămas dator. La întrebarea mea dacă să-i trimit verișoarei mele povestirea din Revistă au răspuns 10 din voi, mulțumesc. Opt că da, să i-o trimit, doi că dacă nu vreau mai bine o napolitană. Iar eu am ales napolitana, pentru că de atunci au trecut vreo 15 ani, între timp fiecare din noi este altcineva și n-are rost să dezgropăm morții. (Ceea ce vrea să spună și ca numitul Bogdan a murit acum cîțiva ani într-un accident de mașină. Deci, și cu atît mai mult.)

Ninge.




Făcînd aseară un curry erotic cu mirodenii de la Schubeck, i-am dat domnului Inginer să guste. Să mai pun niște chili? Mai bine nu, zise domnu’ Inginer. Dacă e prea iute, n-am să mai pot simți dulceața sărutărilor tale. Am pus capacul chicotind și am dus oala de curry pe masa din sufragerie.

Epitaf

Aici odihnește Pinocchio N. Collodi, cel care a dus la perfecțiune arta întinderii rufelor la uscat. (Ceea ce l-a ajutat să nu se mai gîndească la etc., etc., etc.)