08 martie 2016

Nikolaus Harnoncourt

Să fi fost prin 1981-82, ascultam în fiecare duminică dimineață, după teatrul radiofonic pentru copiii (pe care da, îl mai ascultam și la vîrsta studenției), concertul preclasic pe programul 2. Și am descoperit Anotimpurile lui Vivaldi. Ei bine da, am spus, asta este o interpretare așa cum ar trebui să fie. (Și nu mai vorbesc despre Frau Mutter cu Karajan și „Vibraato, aaah, vibraaaaaato!”.)

Cîteva zile mai tîrziu, în holul Atheneului, o domnișoară pe nume Antigona se indigna tragic despre acea interpretare: naturalistă, cu arcușuri scrîșnite pe coarde, ce-i aia, ăla nu-i Vivaldi. Între timp, Antigona (nu vreau să fiu lipsit de respect, nici să anonimizez transparent, dar chiar nu-mi aduc aminte numele ei de familie, era ceva neaoș) este un critic muzical pare-se cunoscut, iar Anotimpurile lui Vivaldi, cîntate de Harnoncourt și Concentus Musicus, sunt o interpretare devenită clasică.

Vă mulțumesc, Maestre!

16 februarie 2016

Am visat că aveam un căluț

Mai întîi aveam 600 de studenți înscriși la un examen scris pe care trebuia să-l organizez în trei amfiteatre în același timp. (Bineînțeles, trebuia să am – să avem – grijă să nu copieze.) Și mai aveam un șef care îmi povestea la fiecare întîlnire ce catastrofe se puteau întîmpla la un asemenea examen: Dacă studenților nu le era clar ce se întîmplă, puteau să intre în panică și să facă revoluție.

N-au făcut, au fost cuminți. M-am întors în birou cu cîteva zeci de kile de hîrtie, pe care am încuiat-o în dulap. Apoi m-am dus la culcare.

Am visat că aveam un căluț. Era un roib tandru, care mă adulmeca cu botul, și mă gîdila.

Asta-i tot. (Avea pe grumaz o urmă, probabil o cicatrice veche, nimic dramatic, doar un loc unde cîndva se întîmplase ceva, și rămăsese semn. Cu toții avem semne, mai ales semnele timpului.)

Gîndindu-mă ce poate să însemne asta, și amintindu-mi cum îl băteam amical pe grumaz, mi-am dat seama că trebuie să fi fost domnu’ Inginer.


11 februarie 2016

Hello, Sherlock Holmes! De’a rîsu’-plînsu’ prin oraș

Evadat din fața calculatorului, umblam teleleu prin oraș după talonete pentru papuci. Ce altceva? De Miercurea Cenușii, orașul e întotdeauna rece și dezolat după Carnaval. Poate nu atît de dezolat ca după Oktoberfest, în schimb februarie e întotdeauna mai rece decît octombrie. Și cefalopodele mai îndreptățite ca patrupedele să urască progresul.

– Oh, hello! intonă de la distanță o voce entuzuasmată.

Un bărbat pe la vreo 30 ș’un pic de ani, prea bine îmbrăcat, prea îngrijit și prea copil-mare ca să fie un cerșetor deghizat – prima chestie la care m-aș fi așteptat cînd cineva mă oprește pe stradă cu atîta entuziasm. M-am oprit în fața lui și l-am privit întrebător. Parcă îl cunoșteam de undeva, și chiar eram curios să văd ce-mi spune.

– Hello, Sherlock Holmes! strigă cu același entuziasm.

Cel tîrziu de cînd am început să pot pălării asiatice, ba prin drumeții pe munte, ba pe plajă în Okinawa sau, mai endemic, la săpat în grădină, m-am obișnuit cu muzikia lumii care simte nevoia să-mi spună cîte ceva din senin – de obicei bancuri nu din cale’afară de inspirate, dar amicale. De data asta purtam o caschetă de deerstalker, cumpărată de curînd din tîrgul de Crăciun de la Nürnberg. Scoțiană și autentică, fapt pentru care devenisem Sherlock Holmes II („...and I am Cinderella the second”) pentru trecătorii care mă vedeau.

Personajul se desumflă brusc.

– Hello Sherlock Holmes, îmi șopti. Totul e’n ordine, totul e’n ordine. S-a dus. Prietena mea s-a dus, slujba mea s-a dus. Totul e’n ordine…

Ca de obicei cînd cineva face bancuri binevoitor-amuzate despre pălăriile mele, am rîs politicos și am pornit mai departe. Ceva mai tîrziu mi-am adus aminte că Sherlock Holmes nu avea, nici în originalul lui Conan Doyle, nici în ecranizarea recentă, vreo legătură sentimentală cu personaje feminine sau vreo slujbă din cele care s-ar putea “duce”. Nu-l avea decît pe Dr. Watson, care era și el tot un fel de domn Inginer. Domnule pe tine, să te’ntreb îmi vine.

Pentru cetitorii mei la fel de detectivi ca și mine: De cercetat detaliile salonului din 221B, Baker Street și de găsit detaliile menționate mai sus.


24 ianuarie 2016

Dr. Knochenmann. Două scene de gen

Knochenmann poate să însemne în germană și “Omul de oase”, și “Omul cu oasele”. Semnificația cea mai frecventă este prima, adică un alt nume al Doamnei cu Coasa. Eu am folosit-o mai degraba pe a doua, fiind vorba de ortopedul meu. Deci nici de data asta nu am rezistat deliciilor tentante ale ambiguităților simbolice ca niște trufe de ciocolată neagră.

De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.

Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.



Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.

Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.

Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.

21 ianuarie 2016

Ceva mic și obraznic

De ascultat de pe la minutul 3. Patricia Kopatchinskaja e la origine moldoveancă, deci și puțin româncă. Tocmai am auzit chestia asta “mică și obraznică” la radio, ca bis după concertul pentru vioară al lui Beethoven. La mulți ani!

18 decembrie 2015

Amintiri din conced: Paris (2)

Ca să ne aducem aminte: 29 aprilie. Căutam o perspectiva mai altfel spre turn, și am ajuns în fața acelei cafenele. (Restaurant românesc alături.) La una din mesele minuscule, o doamnă își bea cafeaua și se amuza și ea ca și mine, mi-a spus.