Ce mai au Moș Pinocchio și domnu' Inginer pe balcon

Ce știau japonezii, în discreția lor tradițională, despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer. Și ce părere aveau ei despre homosexualitate în general

Citind în literatura de specialitate că sexualitatea în Japonia nu este un lucru despre care să vorbești în gura mare, și homosexualitatea cu atît mai puțin, Moș Pinocchio fu cît se poate de discret – atitudine de altfel lipsită de probleme și dificultăți, atîta timp cît nu avea nimic de afișat. Numai că un drăcușor (acela al sincerității excesive și provocante) l-a gîdilat totuși din cînd în cînd: Japonezii vroiau să știe ce face Moș Pinoccio prin Japonia (desigur ca să-l salveze în caz că s-ar rătăci prin Okinawa sau printre craterele muntelui Aso, sau chiar și la Hachihommatsu), drept care Moș Pinocchio a povestit cu lux de amănunte cum vine domnu’ Inginer în vizită și ce vor face.

Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.

Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.

În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.

Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.

Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.

Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.

A 33a paradă gay la München: Prezența politichiei

Parada de anul ăsta a fost norocoasă: Nu ne-a plouat, nici nu ne-a ars soarele prea tare, iar steagul fîlfîit de un participant entuziast la înălțimi neașteptat de mari și agățat de linia de curent a tramvaielor nu a blocat circulația și parada decît pentru vreo oră. Timp în care Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer au găsit soluția optimă: o masă liberă pe o terasă din apropiere, unde se putea sta, bea bere și face poze cu teleobiectivul.

Coloana a fost lungă, drept care ar fi multe de spus și de arătat. Am ales să vă arăt în primul rînd unde și cum au apărut partidele politice în paradă.

Printre primele care alegorice (parcă așa le zicea pe vremuri?) apar liberalii (FDP), un partid de altfel conservator, partenerul clasic al Uniunii Creștin-Democrate/Sociale din coaliția de guvernămînt federal. Prin aceeași tradiție politică, șeful FDP ocupă și posturile de vice-cancelar federal și de ministru de externe. În actuala coaliție, îl avem pe Guido Westerwelle, gay declarat, dar din păcate nu foarte apreciat ca politician. Din vechea gardă, ar fi de pomenit Hans-Dieterich Genscher, ministrul de externe care, împreuna cu Helmut Kohl, a reunificat Germania. Din același partid mai face parte ministra cu nume imposibil, Leutheusser-Schnarrenberger, sub conducerea căreia Justiția germană a hotărît stabilirea egalității în drepturi în fața Fiscului.

Mai apoi, Partidul Verde (“Die Grünen”), una din vocile cele mai puternice și mai constante în lupta pentru drepturile minorităților.

Partidul de Stînga (“Die Linke”), o combinație între aripa stîngă a Partidului Social-Democrat și rămășițele Partidului Comunist din fosta Germanie Democrată.

Printre partide, studenții universităților din München, al căror angajament politic este tradițional și remarcabil.

O invenție mai recentă și destul de curioasă: Partidul Piraților, nume care se referă inițial la pirateria de copyright pe Internet. (Apropo, toate pozele de aici sunt făcute de mine și îmi rezerv drepturile corespunzătoare.) “Pirații” sunt în majoritate foarte tineri și studenți. Nu prea știu cum și în ce fel, dar au reușit să intre în parlamentul bavarez.

În fine, Partidul Social-Democrat (SPD) încheie parada. Este al doilea partid ca mărime din Germania, în ultimele decenii mai degrabă în opoziție decît la conducere, alături de Verzi una din vocile puternice și constante în protejarea drepturilor minorităților.

Uniunea Social-Creștină (CSU), partidul conservator care guvernează Bavaria de mai multe decenii, lipsește din paradă. Marx ne-a povestit că au avut totuși un stand în piața centrală, alături de Lufthansa, de căile ferate și de transportul orășenesc în comun. Poziția fața de homosexualitate a unui partid creștin, adică catolic, nu mai are nevoie de explicații. În ultimii ani au început totuși să arate și ei o anumită deschidere care cred eu că merită, așa limitată cum e, să fie încurajată.

Picătura de istorie: Primele parade gay din Germania au avut loc în 1979 la Berlin și Bremen, și în 1980 la München. La mulți ani și la mai mare!

Marx își dă în petec. O parabolă postcomunistă

Acum cîțiva ani, Moș Pinocchio, createur de personages, s-a amuzat răutăcios să creeze personajul Marx. Cine e Marx? În primul rînd, filosoful. În al doilea, pianistul gay care s-a instalat în reședința lui Moș Pinocchio și a domnului Inginer în momentul în care domnu’ Inginer a început să lucreze în Estul Sălbatic. O vreme, adică vreo doi ani, totul a mers ca pe roate, elegant și la viteze amețitoare, ca atunci cînd Marx își conduce mașinuța pe autostradă. Viteza amețitoare e problema, ca și o anume – hai să-i spunem creativitate a lui Marx, căreia îi stă mai bine în sala de concert decît la volan. Mai nou, Moș Pinocchio a luat hotărîrea istorică să nu se mai suie în vecii vecilor amin în mașina condusă de Marx. Dar să nu anticipăm.

Cînd pisica nu-i acasă (unul în Japonia, celălalt în Estul Sălbatic), Marx își dă în petec. Cînd pisica se întoarce acasă, Marx continuă să-și dea în petec.

• Marx face duș, aerisește baia și pleacă în trombă la agățat. Moș Pinocchio vine seara acasă și găsește ușile vraiște și apartamentul înghețat, iarna la minus 10 grade, în schimb caloriferele duduind.
• Marx își lasă vasele nespălate în bucătărie, nu să le spele, ci să le pună Moș Pinocchio în mașina de spălat vase, că lui Marx îi e greu.
• Marx pune mașina să spele o singură pereche de jeans, chiar dacă Moș Pinocchio și domnu’ Inginer întîmplător sunt acasă și au și ei rufe de spălat.
• Marx folosește diverse alte mașinării electrice din dotare (încărcătorul de la periuța de dinți electrică, modemurile pentru internet, chiar și, da, fierul de călcat) și nu le scoate din priză cînd termină.
• Pun și eu borcanul ăsta aici, da? Moș Pinocchio tocmai gătește, borcanul gol de iaurt al lui Marx îi stă în drum, așa că îl ia și il clătește. Apoi îl duce tot el înapoi la magazin.
• Marx își lasă socata personală două săptămîni pe masă în bucătărie, în timp ce insulițele de mucegai cresc și înfloresc.
• Marx etc., etc., etc.
• Lui Moș Pinocchio îi sare țandăra.

Și acuma vine partea interesantă, morala poveștii. De ce face Marx toate astea, pentru că n-are șapte ani de’acasă? Ca o prezumție de nevinovăție, Moș Pinocchio presupune că Marx are șapte ani de’acasă. Problema este însă mentalitatea prusacă: Fă ce-ți tună atîta timp cît nu deranjează pe nimeni; cînd dereanjează pe cineva, ți se atrage atenția. Pe românește, în traducerea lui Moș Pinocchio: Mergi cu nesimțirea pînă acolo unde le sare țandăra celor din jur și te dau afară.

Și uite’așa, neglijențele microscopice ale lui Marx, cumulate infinitezimal, devin o problemă de toleranță pentru Moș Pinocchio. Care are două posibilități: Unu, să zică de fiecare dată că-l deranjează; doi, să zică ceva atunci cînd consideră că Marx a întrecut măsura, și anume: Îți trag palme, mă’nțelegi? Și să i le tragă instantaneu.

Cam așa și în România postcomunistă, filosofează Moș Pinocchio, sau în comunitatea gay. Marx, cel real, se instalează bine-mersi, își dă în petec, întrece măsura, boborul se revoluționează și-i trage palme. Furtuna trece, lucrurile se calmează, toți răsuflă ușurați, apoi istoria se repetă. Conform mentalității germane, Moș Pinocchio și respectiv boborul român ar trebui să spună clar și răspicat de fiecare dată cînd Marx își dă în petec. Marx să ia aminte și să învețe el de la bobor, nu numai boborul de la el; boborul să se obișnuiască și el să deschidă gura la timp, să înghită mai puține măgării infinitezimale, să acumuleze mai puțină agresivitate, sau deloc, și să nu mai ajungă în situația să tragă palme cuiva.

De ce nu fac asta Moș Pinocchio și boborul? Pentru că asta cere atenție constantă, adică efort. Moș Pinocchio și boborul preferă liniștea, confortul și premiza că Marx are șapte ani de’acasă și știe și singur cum să contribuie la confortul comunitar. Premiză greșită, Marx are șapte ani de’acasă, dar în acele timpuri mama și tata lui l-au învățat altceva.

Palme, sfîrșitul actului I, cortina, și istoria se repetă.

Amintirea

Ne-am întîlnit ca să ne amintim de Walter. Apoi au trecut zilele și săptămînile, emoțiile au trecut așa cum se retrage un val, luînd cu el cele cîteva lucruri lăsate în urmă de unii, de alții, și lăsînd în urmă nisipul gol. Apoi am răsfoit blogul ca să-mi amintesc din nou de Walter. Walter în zilele lui bune, Walter în zilele lui proaste, fracțiuni infinitezimale din cei 50 de ani de căsnicie ai lui Walter cu Robert.

Walter a fost ca un tată pentru mine, spunea cineva (Moș Pinocchio sau altul). N-am avut o relație bună cu tatăl meu, mi-am dorit întotdeauna un tată ca Walter. Atît de deschis, atît de tînăr.

Walter m-a vindecat de teama de a îmbătrîni, spunea altcineva (Moș Pinocchio sau altul). Să vezi că poți să ai 80 de ani și să fii ca el. Atît de deschis, atît de tînăr.

Eram odată la restaurant cu Walter, își mai aminti cineva. Chelnerul era un tip bine, tînăr. Walter i-a spus, direct cum era: V-am văzut ieri în oraș; erați în jeans; vă stăteau tare bine. Chelnerul a răspuns: Vă mulțumesc, domnule; mă bucur că mi-ați spus asta; o să-i povestesc prietenei mele, o să se bucure și ea. Toată lumea a zîmbit printre lacrimi. Și Robert, dînd din cap: Da, da, așa era el.

Am fost împreună din 1962, a povestit Robert. Pe vremea aia eram interziși, eram ilegali. Dar eram împreună. Cincizeci de ani mai tîrziu, Walter la terapie intensivă, cabluri, furtunuri, mască de oxigen, dar conștient. L-am ținut de mînă, l-am mîngîiat, l-am sărutat. Medici, asistente, infirmieri – nimeni nu mi-a dat nici o clipă senzația că se uită ciudat la noi. Și da, pentru normalitatea asta am luptat, împreună, o viață întreagă.

Walter Beck (1931-2013).

Cu dedicație, știm noi cui...

O greșeală de calcul. La San Francisco

“doreau să fie, doriseră să fie, ar fi dorit să fie
puțină emoție și puțină necrofilie
puțin iluminism și puțină schizofrenie”

Spre seară bătea vîntul, era mult prea rece pentru unu mai, micul dejun era mult prea îndepărtat și strada mult prea abruptă. În plus, toate magazinele din China Town trăseseră gratiile, incompatibil cu amintirea camionului descărcînd crabi uriași mișunători și apetisanți în lăzi de plastic albastru cu apă de mare în fața unui soi de restaurant. Moș Pinocchio trase concluzia că acel soi de restaurant oferă numai masa de prînz, seara petrecîndu-și-o oricine în intimitate și la căldură: cu atît mai frustrantă preumblarea prin vîntul rece. Tardivă concluzie printre strănuturi.

Coborî dealul pe Mason Street înapoi, gîndindu-se la Psycho. Și-ar fi adunat puterile, ar fi luat metroul și masa de seară în Castro, dar la colț cu Geary îl îmbie Sushi Boat și coborî scările. O cană cu ceai verde (din cel cu aromă de fum) fierbinte de ținut în palme. Paharul cu vin roșu de Napa de sorbit înghițitură cu înghițitură. Sashimi ca la Hiroshima.

Apoi, cîndva, mai tîrziu, în drum spre ușă: Gentlemen, your language is music to my ears, le-ar fi spus Moș Pinocchio celor două brute intelectuale britanice bătîndu-le cordial pe slănina în cămașă albă. Pentru că eram, nu-i așa, în America. I do hope you are married to each other, ar fi adăugat, căci nu reușise să vadă dacă cele două inele de pe cele două inelare stîngi chiar erau identice. Apoi se înclină cu tot respectul către gazde și ieși: Arigato gozaimas.