Moș Pinocchio în poză clasică

– Vinetele sunt nesimțite, rosti Moș Pinocchio sentința, privind semnificativ înspre cutia lunguiață de tablă cu ulei grecesc de măsline. Nesătule și nesimțite, adăugă el explicativ.

Pe fereastra bucătăriei, o șopîrlă cu gușă albastră se uită la el, îi scoase limba, și fugi. Moș Pinocchio, plin de demnitate, se abținu să-i răspundă cu gestul simetric.

Ce mai cîntăm la flaut

Vestea cea mare este că am un nou profesor de flaut, după ce David, oh, m-a părăsit pentru... eh, pentru un loc într-o orchestră departe de Tipperary. Iată-mă, deci, ca în imaginile de mai jos, cîntînd un cîntec țigan rusesc. Nu prea îmi reușește figura cu datul pletelor la o parte după reverență, dar în rest toate bune și frumoase.

Very English

Tînărul Prinzessei împlinește trei ani. Desface primele cadouri, începe să se joace cu ele, le uită pe celelalte.
Prinzessa [arătînd spre o cutie de carton foarte mare]: Nu vrei să îl despachetezi și pe ăla?
Tînărul [foarte meditativ, înclinînd capul într-o parte]: Yeah…
Prinzessa [didactică]: Știi, și acolo e un cadou pentru tine.
Tînărul [foarte britanic]: Oh.

Domnu’ Inginer, alias Colegul

Căci multe s-au mai întîmplat de mult…

Cobor din tren și lumea îmi zîmbește: Desigur, imaginea în oglindă a zîmbetului meu întors acasă. Arunc papornițele și pornesc la cumpărături, ca Zaza la chioșcul de la colțul străzii. (Zaza care, între timp, vorbește cu “draga babii”; s-a molipsit de la Moș Pinocchio.) Măcelarul de la Turcul cel Vechi mă întreabă: La cuptor? Eu: Nu, bucăți. El conversează balcanic cu vînzătorul de pește și taie distrat pulpa de miel cu fierăstrăul electric. Privesc nemulțumit gîndindu-mă la cioburi de oase printre dinți. Termin, plătesc, ies.

N-am luat icre. Intru la Turcul cel Nou. Cum nici acolo n-a venit încă ora invaziei (e vineri), măcelarul conversează și el balcanic. Pe urmă vine la casă să-i plătesc. Unde-i colegul? mă întreabă. Surprins, încep să rîd. Simte nevoia să se justifice: Eu vă cunosc, veniți mereu împreună la cumpărături. Schimbare de tonalitate: vizită la tatăl lui, 90 de ani, atac cerebral, cămin… El se întunecă la față și-i transmite cele bune.

Ies și chicotesc. Cum să nu ne cunoască?

Marcel

“J’éprouvais un sentiment de fatigue et d’effroi à sentir que tout ce temps si long non seulement avait, sans une interruption, été vecu, pensé, sécrété par moi, qu’il était ma vie, qu’il était moi même, mais encore que j’avais à toute minute à le maintenir attaché à moi, qu’il me supportait, moi, juché à son sommet vertigineux, que je ne pouvais me mouvoir sans le déplacer comme je le pouvais avec lui. La date à laquelle j’éntendais le bruit de la sonnette du jardin de Combray, si distant et pourtant intérieur, était un point de repère dans cette dimension énorme que je ne me savais pas avoir. J’avais le vertige de voir au-dessous de moi, en moi pourtant, comme si j’avais des lieues de hauteur, tant d’années.”

Ceea ce vrea să spună că am terminat de citit Căutarea…

Ce mai au Moș Pinocchio și domnu' Inginer pe balcon

Ce știau japonezii, în discreția lor tradițională, despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer. Și ce părere aveau ei despre homosexualitate în general

Citind în literatura de specialitate că sexualitatea în Japonia nu este un lucru despre care să vorbești în gura mare, și homosexualitatea cu atît mai puțin, Moș Pinocchio fu cît se poate de discret – atitudine de altfel lipsită de probleme și dificultăți, atîta timp cît nu avea nimic de afișat. Numai că un drăcușor (acela al sincerității excesive și provocante) l-a gîdilat totuși din cînd în cînd: Japonezii vroiau să știe ce face Moș Pinoccio prin Japonia (desigur ca să-l salveze în caz că s-ar rătăci prin Okinawa sau printre craterele muntelui Aso, sau chiar și la Hachihommatsu), drept care Moș Pinocchio a povestit cu lux de amănunte cum vine domnu’ Inginer în vizită și ce vor face.

Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.

Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.

În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.

Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.

Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.

Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.