Gigi l'Amoroso

Scrisoarea asta rămăsese agățată undeva prin subteranele blogului. Face parte din corespondența mea cu monsoux, pe care el a păstrat-o și a publicat-o sub forma acestui blog, pe care m-a convins apoi să îl continui eu însumi.

----- Original Message -----
From: "Pinocchio N. Collodi"
Sent: Mo, 21. Jun 2004 16:17:10 Europe/Berlin
Subject: Gigi l'Amoroso

Gigi, mio caro,

recunosc ca flirtul tau pe chat imi trezeste arhaice sentimente de gelozie. Chestiunea nu are nimic de a face cu judecata logic rationala drepte care cred ca as putea, pentru variatie, sa iti fac o mica scena: Cum ai putut, mizeraabile, cind eu stau aici si-ti duc dorul, astept mailurile tale si stau ore in sir la calculator ca sa-ti scriu, sa gasesti pe altul, etc., etc., etc. Sper ca te mustra constinta.

In alta ordine de idei, ma bucur ca plimbarea la Rroma a fost agreabila si fructuoasa. Eu am petrecut un sfirsit de saptamina plouat si mohorit, vreme de altfel ideala pentru munci domestice. Inspirat de escapada ta, am gatit italieneste, iar duminica am primit vizita preaonoratei mele fiice (in timp ce Gogoscharski s-a dus la zoo sa observe pasarile, despre care mi-a spus ca fac lucruri foarte interesante pe ploaie si la 15 grade Celsius - pinguinii probabil). Ne-am intretinut cordial si am vazut citeva filme foarte interesante, pe care de mult vroiam sa i le arat. Seara am sunat la Beate si Hans-Peter, vecinii mei de alaturi, si am fost poftit la o tacla cu poze din concediu, pina cind mi-am amintit ca s-a facut ora 10, mai am vase de spalat, iar Beate se scoala dis-de-dimineata in zori.

Nu mai tin minte unde ramasesem cu povestirea despre Walter. Simbata dimineata, domnu' Inginer nefiind acasa si eu neavind inca nici chef de cumparaturi, nici o idee clara despre ce as putea sa gatesc, l-am sunat pe Walter. Lui Robert ii merge multumesc bine, urmeaza sa fie transferat in clinica de reabilitare, dar intrebarea arzatoare era ce se mai aude cu postasul. Postasul este un tip bine, asa cam de virsta ta, poate cu un anisor sau doi in plus, si roman. Cum bine stim, s-au cunoscut in Luitpoldpark, Walter a intrebat imediat (Gigi Directu') cit costa, iar compatriotul nostru a fost tare mihnit... Apoi isi dadusera intilnire la micul-dejun, duminica dimineata, cind Walter cu o seara inainte la Klein Bukarest nu putea sa manince usturoi pentru ca avea "programare la dentist". Micul dejun l-a luat de unul singur, si mi-a spus la telefon ca el nu e suparat, pentru ca pina la cei 73 de ani ai lui a avut parte de cele mai felurite experiente. Si aici a intervenit momentul de suspense si saptamina foarte incarcata (pentru mine), in care nu am mai vorbit cu Walter. Am aflat ca s-au intilnit din nou (motivul pentru care lipsise de la micul-dejun a fost trecut cu generozitate sub tacere), ca este un barbat extrem de delicat, de simtitor si de corect, aproape un pericol pentru casnicia aproape semicentenara a lui Walter, si ca a fost o placere intreaga sa il gazduiasca la el acasa peste noapte: e atit de placut sa il simta, sa savureze aceasta apropiere in toamna vietii. Oare am fost fatarnic? Odata povestirea ajunsa in acest punct, i-am atras atentia ca suntem deja intr-un domeniu foarte intim, pe care nu vreau sa il violez, si ca deci prefer sa nu aflu alte amanunte.

Si totusi -- comentam apoi cu domnu' Inginer, care n-a uitat sa imi repete scenariul in care il parasesc la virsta de 80 de ani pentru un tip bine la vreo 65 -- si totusi povestea lui Walter, facind abstractie de eventuale interese financiare subterane pe care, oricit am fi de binevoitori, nu le putem exclude din start, are ceva inviorator. Speranta, iata, exista. Nu este niciodata prea tirziu sa simtim acea desteptare interioara, acele raze de soare care imbraca lumea in culori noi, acel miros de ploaie venita de departe peste arsita. Jeanne Moreau, "La vielle qui marchait dans la mer", aflata la o virsta matusalemica, potrivindu-si in oglinda palaria de pai peste peruca roscata si spunind: Doamne, Dumnezeule, sunt o curva batrina, dar nu ma lasa, nu-mi lua pofta asta obscura de carne proaspata, care'mi face inima batrina sa bata mai repede si ma apara de moarte...

Diferenta - pentru ca exista o diferenta - este ca Lady M. si-a tradat partenerul si complicele de o viata (jucat de Michel Serrault, pe care il cunoastem din rolul lui Albin/Zaza din "La cage aux folles"; aici il chema Pompilius Ceneresco si era, ce mica e lumea, roman). Walter, in aventura lui, la fel ca si mine, altadata, in aventurile mele, poate ca si domnu' Inginer in alte aventuri, pe care nu le cunosc, noi toti am tinut bine minte unde ne este locul si ne-am intors cindva la el. Am fost poate chiar mai fericiti, mai iubitori si mai darnici decit inainte. Fiul ratacitor intorcindu-se acasa, la dragii lui care poate nici nu au stiut ca a fost plecat.

In rest, despre bloguri, inca nu imi dau seama foarte bine ce anume vrei sa faci la castorsipolux. Dar vom reveni, nu-i asa, cu amanunte. Daca vrei, poti sa postezi poza pe fundal galben si cu ochelarii de soare italienesti repatriati. Un proiect legal nu este neaparat un proiect plicticos. Anexez poza si, daca vrei sa citesti un produs al fanteziei mele, anexez si o poveste scrisa de mine la virsta, ehei, de 20 de ani, cind dadeam examen la matematici speciale. Mircea Cartarescu, la Cenaclul de Luni, a avut pe atunci lipsa de ureche muzicala si decenta sa mimeze un comentar literar la adresa mea, dar sa schimbe directia dupa primele cuvinte catre o alta povestire, citita de el in Secolul XX, despre care s-a intretinut apoi cu Traian T. Cosovei peste capetele tuturor. Iata de ce ma intreb foarte tare daca am sa-l vizionez asta-seara lecturindu-si operele la Literaturhaus.

À demain!
[...]

Pericolul public monsoux

Printr-un capriciu italian, imaginea de mai jos si cea cu umbrela impresionista au coexistat in aceeasi zi la interval de vreo trei ore. Domnu’ Doctor tocmai se ungea cu crema de soare, inutil dar intr-o poza eleganta; monsoux tocmai se schimbase – pudic – intr-o cabina de plaja; iar jumatatea conjugala tocmai intindea un picior gratios in mijlocul conversatiei. Scena de gen.



Nu peste mult timp, sezlongul din dreapta imaginii avea sa fie ocupat de o onorabila signora italiana, angajata in conversatie aprinsa. Domnu’ Ingegner avea sa observe: Signora nu se putea hotari daca sa ii acorde toata atentia consoartei intru plaja si causerie sau sa urmareasca (cu indignare?) tandretile publice ale familiei monsoux. Si isi intorcea capul cind la stinga, cind la dreapta intr-un ritm din ce in ce mai alegru, pina la ameteala si rau de mare.

În care plouă

Imaginea verii eterne in Toscana este cam la fel de realista ca vacile elvetiene move. E drept, am avut si nopti cu fereastra imposibil de inchis, cu pisici si tintari strecurindu-se firesc printre gratiile de la geam si cuibarindu-se care pe unde, si elicoptere scuipind apa peste padurea arzinda si noi convinsi ca, ehehei, asta e departe-departe si noi suntem in siguranta. Era la un kilometru, cel mult doi, si exact pe soseaua care ducea la noi acasa. Heh.

Dar aici ploua.



Cind ploua, domnu’ Doctor sta acasa si cinta la flaut. Aici: Dansul tintarilor (ce altceva) si Porumbelul din studiile romantice de Ernesto Köhler. Pentru ca e frig, imbraca straturi diverse si se gindeste la culorile lui Vermeer.

Ceva mai incolo ii vedem pe monsoux si jumatatea sa conjugala la adapostul unei umbrele impresioniste. Subsemnatul ii urmeaza in pas gimnast printre vestigiile etrusce: Gimble in the wabe.

Corespondente, reprosuri, ratari, duiosii. Chestii electronice OK

----- Original Message -----
From: monsoux
To: Pinocchi0
Sent: Tuesday, October 23, 2007 9:25 AM
Subject: Re: Fw: [Jurnalul domnului Inginer] La Bucuresti


Poate o sa tina daca iti faci timp si pentru mine, nu doar pentru altii :) De fapt, sunt doar nesuferit. In programul meu nefiind loc nici sa mai arunci un ac... Totusi nu te-am mai vazut de cativa ani. Ma intorc duminica seara, iar luni, cel putin in teorie sunt liber. Ma uit in telefon, verific agenda si vad ca tu deja nu o sa mai fii in Romania. Iti dai seama ca "esti" in agenda? Un efort de a nu pierde nimic, insa e futil. Nu ma refer doar la intalnirea cu tine. Am ajuns sa fiu mai stresat ca nu mi-am trecut diverse lucruri in agenda sau ca nu mi-am sincronizat calculatorul, decat ca nu am facut aceste lucruri. Perversiuni contemporane.

Casa e cu fundu' in sus, eu m-am trezit normal: ciufut de lipsa de somn. Ieri ne-am ratoit unul la altul eu cu iubitul meu chinez de 1 si 85. Adancim diferentele culturale pana cand o sa se faca o falie. Deocamdata inca mai reusesc sa mi-l aduc aminte cu acel zambet pe fata. Stii, zambetul pentru care as face orice. Zambetul care spune: "Esti minunat, iubitule. Te
iubesc!". Am nevoie sa fiu adorat, cu sau fara altar.

Ma duc sa impachetez, deci mai trebuie sa verific si vremea. Cum sa ma imbrac. Cat de putine lucruri imi iau versus cate de putine lucruri sa-mi iau de acolo. Probleme, probleme, iar rezolvarile nu sunt matematice :) Mi-e tare dor de povestirile noastre electronice. Aveau o duiosie aparte. Sau poate le citeam eu in nota aia?! Hahaha, duiosie electronica.

Zilele trecute rascolind casa, a cata oara? am dat peste intensa mea corespondenta cu Domnul Sarma-Ghimpata. De unde si postul Where does love go?... As putea sa-mi scriu o parte din memorii deja. Oare exista o piata pentru memoriile unor anonimi obisnuiti in situatii obisnuite care lor li se par extraordinare? Probabil se poate rezova din scriitura. Avand in vedere ca actiunea se intampla la New York, cred ca trebuie sa-mi gasesc agent in State. My American Love, a story of love, lust and all lost. Autorul are treizeci si trei. Varsta pare potrivita. La treizeici si de ani se presupune ca s-ar putea sa ai ceva de zis. Mai trebuie doar sa-mi dau demisia. Sau sa gasesc timpul pentru scris. Si pacea.

OK, acum esti la zi. Sper sa ti se fi facut dor de mine si sa regreti amarnic ca nu m-ai inclus in programul tau de dejunari socializante.

Te-am pupat cu mare drag,
eu (intr-o zi libera)

----- Original Message -----
> From: Pinocchi0
> To: monsoux
> Sent: Monday, October 22, 2007 11:45 PM
> Subject: Re: Fw: [Jurnalul domnului Inginer] La Bucuresti
>
>
> Nu tine -- ah well, atunci nu ma ierta...
>
> Neconsolat,
> Pinocchi0
>
> PS Enjoy Barcelona!
> >
>
>> -----Ursprüngliche Nachricht-----
>> Von: monsoux
>> Gesendet: 21.10.07 23:32:43
>> An: Pinocchi0
>> Betreff: Re: Fw: [Jurnalul domnului Inginer] La Bucuresti
>
>
>>
>> schimbi subiectul! Dragutz, dar nu tzine :D
>>
>> ----- Original Message -----
>> From: Pinocchi0
>> To: monsoux
>> Sent: Monday, October 22, 2007 12:31 AM
>> Subject: Re: Fw: [Jurnalul domnului Inginer] La Bucuresti
>>
>>
>> O scena draguta: In autobuzul care ne ducea de la avion la aeroport, o
>> fetita vorbea tare la telefon si povestea: Uite, sunt pe aeroport in Cluj,
>> si vad avioanele, asta trebuie sa fie avionul lui Beyoncee, are un B pe el
>> [de la Blue Air, n.n.] maaaama ce misto e!
>>
>> ;-)
>>
>>
>>
>> > -----Ursprüngliche Nachricht-----
>> > Von: monsoux
>> > Gesendet: 21.10.07 23:20:34
>> > An: Pinocchi0
>> > Betreff: Fw: [Jurnalul domnului Inginer] La Bucuresti
>>
>>
>> > Ai venit?! Si nu zici nimicutza? Uf, ce nesuferit! Ma gandesc daca sa te
>> > mai iert :)
>> >
>> >
>> >
>> > Ti-ai ales cea mai naspa vreme... OK, la culcare cu mine
>> >
>> >
>> >
>> > Daca tot esti la Cluj te poti vedea cu Beyoncee :P Eu plec la Barcelona
>> > marti seara.
>> _____________________________________

Cafea, carti si curatenie (versiunea beta cu imbunatatiri)

Mi-e somn, tocmai m-am trezit. Aud in egala masura cum se face cafeaua si gandurile-mi indistincte. Daca imi rotesc privirea, mai bine nu, incerc sa o fac fara sa ametesc, vad carti. Mai putine decat mi-ar placea si totusi mai multe decat am citit. Deunazi am fost la librarie si am plecat dezgustat, caci in zilele astea sunt un sarac de lux. Si acolo era la fel, prea multe carti, pe prea putine le puteam lua cu mine. Seria comparatiilor numerice merge mai departe.

Curatenie e doar in buzunare. De curatenie s-a ales praful. Nu ma indur sa-l separ de mobile si obiecte. Si cum stateam eu asa, apare ingerul meu salvator cu o cafea.

Gata cu lamentarile, la treaba! Incepe o noua zi.

Un ange qui passe

Scriu din nou. Reincep sa scriu in blog, sa scriu mesaje prietenilor, nu numai scrisori oficiale, articole si rapoarte de cercetare. Am facut o pauza, ca in mijlocul unei discutii antrenante, cind fiecare din cei de fata, pentru moment, tace. Se face liniste. Trece un inger.

La multi ani!

Reluare

Un an mai tarziu, tacerea a devenit insuportabila.

Nu mai stiu cine esti, unde esti, daca mai ai povesti in tolba respectiva. Simtul umorului etc? Mai existi, nu? Ochii? Cum merge cu ochii? Gata casa? Este sau nu cuibusorul pe care ti l-ai dorit? Personajele sunt bine? Le e dor de mine?

Cine sunt eu? iar nu se mai stie. A existat o colectie de fapte, care, din pacate, se pare ca s-a pierdut. Au fost sarbatorile, familia, sarmalele, cadourile, nu atat de multe pe cat cred eu ca s-ar fi cuvenit, revelionul, muntele, lipsa zapezii, sofatul fantastic, susurile si josurile. Ace, brice si caiacuri.

Ma intind din toate puterile. Sunt un lenes. Ca orice lenes care se respecta, ma apostrofez in gand si de fata cu ceilalti, doar doar m-oi motiva. Fac un plan si astept sa-l puna cineva in aplicare.

Singurul lucru pe care l-am facut, totusi, a fost sa colez masculii din calendarul Cosmo 2004. Un Robbie williams cu maciulia altcuiva si in blugii lui Colin Farrell si un Vin Diesel cu coatele tatuate ale lui Williams. Vrei sa-ti arat?

Gata, astept sa-mi trimiti o misiva inspirata.

Cu drag,
...

PS m-am hotarat sa-ti trimit "textul" asta, caci voi renunta la celelalte inceputuri incepute

Din convalescenta

Darling, esti melodramatic. Nu s-a intimplat nimic: tocmai mi-am scos un ochi, dar totul e in ordine.

Stii, de-a lungul timpului mi-am inchipuit multe despre cariera mea viitoare: Absolvent al unui liceu cu renume, inginer, doctor inginer, profesor doctor inginer, profesor doctor docent... dar niciodata cum ca as trece si prin faza de sofer de camion. Ei bine, am facut-o si pe asta: 900 km cu camionul de 7,5 tone cu mobila, iar jumatate din drum am condus eu. Cum spunea cineva: Daca nu iese nimic din cariera universitara, pot oricind sa ma recalific. (Ca sa nu mai vorbesc de conotatia sexuala intrinseca meseriei. Sofer de camion: booooaah...)

Apoi, dupa un mutat dublu in conditiile de mai sus si la un singur sfirsit de saptamina, fie si cu ajutorul multor prieteni, printre care si Colombina cu Arlechinul ei, mi-au trebuit citeva zile bune ca sa ma refac. Acum incepem sa montam dulapurile si sa despachetam lucrurile. Altfel spus, sa reintram in normal. I-am explicat domnului Inginer ca la ultimul meu mutat, la tzara, reamenajarea a durat cam o jumatate de an, si asta in conditiile in care apartamentul avea o camera si jumatate si 40 mp. Plus ca mai toate mobilele pe care le-am avut acolo le-am cumparat atunci. Aici avem o suprafata mai mult decit dubla, plus mobile gata cumparate pentru diverse alte locuinte. Asa ca treaba va fi inca mult mai laborioasa. Se straduieste sa inteleaga. Diferenta este ca eu m-am mutat pina acum de 9 ori (de 4 ori in Romania, o data -- da' buna -- din Romania in Germania si de 4 ori in Germania), iar el numai de doua, la distanta mica si fara prea multe catrafusse.

In alta ordine de idei, nu sint de acord cu metafora vietii in care bagi ceva la un capat si scoti ceva la capatul celalalt, fie o pasta informa, fie orice altceva. Nu vad asemanarea. Atita doar, imi aminteste de metrou. Azi de dimineata, de exemplu, am intrat la un capat pe un vint nebun si am iesit la capatul celalalt pe o ploaie nebuna, la mijloc nefiind decit 5 statii parcurse in 7 minute. Apoi mi-am pus canadiana pe umeras, umerasul l-am atirnat ca de obicei de un biblioraft, si am inceput sa scutur picaturile de apa de pe canadiana. Numai ca biblioraftul era gol. Cred ca de multe ori am fost invidios pe ochii albastri ai diverselor persoane; acum, vezi, am si eu unul.

Cu drag din convalescenta,
[...]

Hello Lenin!

----- Original Message ---
To: Pinocchi0
Sent: Monday, November 08, 2004 8:20 AM



DMD,

Sa stii ca ti-am scris de cum am primit mesajul tau. Dupa care am tinut randurile de mai jos o vreme la macerat.

Sa vedem ce spuneam:

"Io asa i-as fi spus! Hello. Ca atunci cand te revezi cu cineva. Dar ce e pentru unii o despartire e pentru altii o intalnire. Sa nu intram in amanunte.

Acum imi aduc aminte cate lucruri am uitat despre filmul asta. De exemplu, habar nu am sa-ti spun cum se termina. Mereu si mereu alte filme incep, ajutandu-ne sa uitam filmele care s-au terminat, pentru a fi si ele uitate desigur la randul lor. Viata este o excelenta masina de tocat. Ganduri, relatii, nervi. Baga ceva intreg la un capat, si vei scoate o minunata pasta nedefinita sau cel putin neidentificabila la celalalt. Imaginea nu-mi apartine, trebuie ca am adunat-o de prin vreo caricutatura din "Urzica". Iti mai aduci aminte? Un prieten de-al meu tare hatru imi zicea intr-o zi cum un coleg de camin o luase la rasfoit in sesiune ca sa mai rada si el si a ramas incruntat toata ziua.

Oricum, iata ca ti-ai gasit ochelarii proaspat spalati si pentru un email cu tulburata lume noua. Da, aici este lumea noua, azi. Nu te mint, nici nu incerc sa-ti vand vreo idee, pur si simplu asta cred, in contextul in care noi aici suntem intr-un proces de reinventare si descoperire. Tzancii istoriei contemporane se nasc direct cu riduri, cu depresii si cu o ciudata pofta de viata. Asta sunt eu. Am o pofta ciudata de viata, una normala, asa cum imi inchipui eu viata normala. Un invelis mai tare, rezistent si ergonomic - asta e serviciul de preferinta de la noua la cinci, si un miez confortabil cu acente de risipa pe ici pe colo, daca nu cumva de aventura boema - "acasa", adica in timpul liber. Pe de alta parte sunt obosit. Nu stiu ce vrea lumea de la mine. Probabil nimic. Atunci de ce nu vrea? Chiar nu sunt bun de nimic?! Nu stiu ce vrea sefa de la mine. Probabil mai mult. N-ar putea sa ma lase in pace? nu vede ca sunt obosit?! Dar daca ma lasa de tot? Dileme, dileme. As vrea sa stiu ce am de facut si cum sa fac. Si sper ca pot sa fac. In situatia asta incep sa nuantez oboselile. E altfel de oboseala, mai putin bolnava, decat cea de saptamana trecuta. Am obosit sa vorbesc la telefon. Am obosit sa fiu cu facturile la zi. Am obosit de fapt de atatea facturi. As vrea sa cheltui pur si simplu. Se poate? Pentru asta ar fi nevoie de mai multi bani, nu?"

Asta iti scriam si in mod surprinzator, nu s-a schimbat nimic in ultimele zile. Astept weekendul ca sa intru in coma "de serviciu", pentru ca luni sa ma trezesc in acelasi cosmar. As fi vrut sa rad si sa-ti spun ca nu stiu cine a scris ce-ai citit tocmai, dar ma recunosc in fiecare litera.

In fine, azi e 8 noiembrie, ultima zi buna din acest an ca sa incepi ceva cu mai mari sanse de reusita. Cred ca azi o sa semnez reinnoirea contractului, sa vedem ce si cum.

Azi m-am trezit inaintea alarmei. Inca imi simt somnul amortit in scafarlie si fiecare celula urla "inapoi in pat!". Am facut gimnastica. Repertoriul celulelor s-a diversificat, mai ales cele din brate ma injura si zau ca nu am exagerat. Am facut cafea si am lasat-o in filtru inca cinci minute, cum sa face. Of, cate inceputuri, ce greu e. Imi vine sa rad. Un ras "borderline". Azi o sa scriu neaparat ceva sau o sa lucrez la un text deja scris, iar spre seara o sa prelucrez poze cu T ca sa ne apucam de site. Fiindca pantofaru' e fara pantofi, croitoru' fara haine si web designeru' fara site.

Ieri... si ma hotarasc sa nu-ti mai scriu despre ieri. Cum ziceam azi e o zi pentru planuri de pus in aplicare.

Sper ca vestile mele sa va gaseasca cu bine,

Varza de Bucuresti

----- Original Message -----
To: Pinocchio N.Collodi
Sent: Monday, October 18, 2004 12:04 PM

Draga [...],

e unsprezece si abia ce am iesit de la dus, stau in pat doar in chiloti si scriu, ca si cum nu ar trebui sa fiu deja la birou de doua ore. Nu-i nimic, primesc telefoane, sunt un birou mobil. Stau in varful patului si ma ingrijorez dezorientat.

A trecut o saptamana teribila. Imi pare rau ca nu mi-am facut timp sa te vad. Regimul in foc continuu nu-mi prieste deloc: trezit devreme, alergat dupa oameni toata ziua, incheiat ziua de lucru tarziu in noapte si totul luat de la capat. In consecinta am dormit pana la patru dupa-amiaza sambata.

T se invarte pe-aici si am impresia ca nu are nimic de facut. Suntem amamdoi enervati de lipsa internetului. Cadere generalizata. Acum se pregateste sa apara la televizor ca sa vorbeasca despre design, multimedia si internet. In timpul asta pe dulapul din hol a aterizat a patra factura de curent neplatita. Mental o cataloghez "amanata", altfel as avea o criza nervoasa. Money sucks. Cand nu ii am. Mi s-a uscat nasul si suier cand respir. Imi aduc aminte de bunicul meu care facea la fel, odihneasca-se in pace, si iar sper sa nu ma ramolesc cand oi fi batran. Se pare ca am toate sansele sa ajung un ramolit enervant. In fine, pentru moment sunt eu, in pielea goala, intarziat, cu accese de umor, departe de lumea dezlantuita pe care va trebui s-o iau in piept imediat. Poate chiar s-o trag in piept.

N-am mai scris nimic pe email si nici in blog nu sunt in stare sa scriu tot ce-mi trece prin cap. Unele ganduri si trairi sunt condamnate sa moara singure si nestiute. O sa-i scriu lui MA, am vorbit de ea zilele trecute si mi-am adus aminte ca pe vremuri ii scriam si in fiecare zi. Ce s-a intamplat cu mine?

Te-as pune la curent, dar nu stiu cum. Pot doar sa-ti ofer franturi din starea mea. Faptele sunt mai grele.

Nu sunt echipat pentru realitate si simt impotrivire in fiecare tasta. Doar cuvintele care vor se lasa scrise. Un profesor de-al meu spunea ca e o mare diferenta dintre scrisul pe hartie si cel la calculator, calculatorul modifica scriitura. Nu stiu daca e asa. Scrisul de mana are cu siguranta personalitate, dar oare ce iese prin tastatura are alta personalitate? Hartia suporta orice, iar ecranul nu? as vrea sa faca liniste ca sa pot lua si eu o decizie. Cred ca vreau sa spun, nu cred ca stiu cum.

Adineaori radeam si hohoteam ca si cum as fi fost gata de plans si T mi-a zis ca parca as fi Johnny Depp in Secret Window. Orice asemanare cu un tip bine e magulitoare, ce daca interpreta rolul unui schizoid? Pe urma am vorbit putin, cat am avut rabdare amandoi despre ce putem face impreuna. Putin, putina rabdare, evitam chestiunile grele. Am zgariat suprafata coerent, la unison, "bine" si acum ne vedem de ale noastre, multumiti ca e "bine". Adevarul e ca nu e rau. Dar e nasol ca eu unul nu stiu sa fac "mai bine". Am impresia ca aici am ajuns si ca nu mai pot altceva. Sa fie teribila criza intre doua varste? Si la el? definitivarea cautarii de sine? Inot intr-un borcan cu gem, avansez cu greu, iar chestiile enervante sunt si lipicioase, se tin de mine.

Orasul e in reparatii. Orice anotimp e unul numai bun de spart soseaua. Imi imaginez traseul pe care trebuie s-o iau ca sa ajung la birou. Fac predictii si corectii. M m-a sunat din taxi si pe langa "sa nu intarzii prea mult" mi-a mai zis pe unde sa nu o iau. A innebunit lumea. O sa-l sun pe C, a fost ziua lui si ne-a invitat la restaurant, apoi am observat ca avea o cheie de la apartamentul unei prietene. Cred ca vrea sa-mi explice. Zambet malefic si intarziat cam cu doua zile din partea mea.

Dupa cum vezi, sunt varza. Astept relatarile tale.

Cu drag,
[...]

PS Si-a revenit internetul si pe blogul meu au aparut schimbarile la care am lucrat ieri si pe care nu le-am vazut pana acum :) Am o harta care imi arata de unde "vin" vizitatorii. Ce cool! 28 de vizite in primele 24 de ore, de pe trei continente. Deja sunt mult mai bine.

Topkapi on RealK

----- Original Message -----
To: Pinocchio N.Collodi
Sent: Tuesday, September 21, 2004 10:44 AM


Dragul meu drag,

iata-ma post conferinta, post RealK, post o betie neintentionata. Sunt in holul hotelului, in suspensie intre doua adaposturi, pentru ca raman peste weekend la o prietena. Si cuprins de remuscari: iar am tacut, iar am gandit si iar nu apucat sa-ti raspund. O sa ma ierti? O mie si unu de ganduri se inghesuie la iesire, dar creierul e prea mic si incapabil, si degetele prea lenese sau prea putin conectate.

Mi-e dor de muzica. Desigur, nu muzica buna! de muzica pop, la cutie, pentru consum. O au si ei aici pe-a lor, dar e atat de... turceasca, ce te-ai asteptat?!

Ma tot gandesc cum sa fac sa-mi scot din cap cartea asta. Mi-am tot imaginat cine e Dragos Bucurenci, cine e el, ce face. Ba chiar i-am facut si o critica de carte intr-un rand: "O carte buna de un autor prost". Inca nu terminasem cartea pe cand terminasem sentinta. Cand apari la Bucuresti, daca nu-ti voi fi cumparat exemplarul tau, sa stii ca e din lipsa de timp mai degraba decat din orice alt motiv, ti-l voi imprumuta pe al meu. Demult n-am mai citit o carte in douazeci si patru de ore. De fiecare data cand o lasam din mana cu regret, ma simteam ca un drogat in sevraj - sau asa ceva, cu limitarile de rigoare. In prima noapte am visat ca lucram in casa unui vampir. De fapt, mama lucra si eu eram in vizita la ea si erau tot felul de lucruri pe care trebuia sa le faci si tot felul de lucruri pe care nu trebuia sa le faci ca sa nu te muste vampirul. Crezi ca nu are nici o legatura cu cartea? Eu nu ma pot opri sa nu fac legaturi dintre acel text si lumea reala. Lumea lui si lumea mea. Lucruri care "i s-au intamplat" si lucruri care mi se intampla. Cele patru multimi nu se suprapun exact. Nu e nici macar ca atunci cand se greseste CMYK-ul la tipar. Dar eu vad legaturi. Oare sunt tampit? Oare sunt paranoic? In secret nutresc gandul ca sigur traiesc experiente care altora le sunt accesibile doar in haiala (high-ala). Si ca ar fi mult mai rau daca as incerca sa fiu hai. Poate ca sunt un las... daca da, atunci de ce e bine sa te lashi? si de ce e rau sa pierzi controlul? In definitiv solutia e perdanta, daca stii ca poti pierde controlul, e perdanta rau. Si mi se face frica. Ca sunt un prefacut, un ipocrit, un lash, un una-zice-alta-face, un complexat si, in general un puritan. Eu, care urasc prostia si prefacatoria, dar care ma surprind, o, de atatea ori! prefacandu-ma aproape incostient sau din reflex. O carte care te face sa te intrebi de ce incerci sa fii amabil. Si care iti trage un pumn in gura daca pretinzi ca deja esti. Amabilitatea e cam nashpa, cred.

Revin - e un fel de trip. Sunt in hol, langa un turc portocaliu care vorbeste cu trei broaste testoase mici. Un ghid anglofon ma dranjeaza la urechi, ca un veritabil agitator-aranjor, dand instructiuni cu voce tare. O lumina cretina imi face mici curcubee pe retina si incepe sa-mi fie foame. Dilema e daca ma car sau nu inhamat la laptop pana "la capatul" celalalt sa ucid timpul intr-o cafenea "cu specific", fara sa am macar garantia ca e mai bine decat aici, pana termina si L cu lucrul. Daca ar fi dupa mine, as inchide tot, as opri curentul si m-as culca putin. Un pic de abandonare nevinovata chiar aici, in hol. Nu poate fi vorba insa, pentru ca trage curentul, trag si turistii si cineva trage niste fumuri. As minti daca as spune ca nu ma deranjeaza fumul, numai fumurile! De fapt, atunci cand nu are legatura cu mine, nu ma obosesc sa ma deranjeze fumurile, in schimb fumul ajunge sa ma enerveze. Din cauza insinuarilor. Pauza. Ce fac? iti povestesc "incredibilele aventuri" din holul acestui hotel?! De fapt viata mea e incredibil de plata si de constanta, in acest caz. Cine isi va pierde timpul ca sa gaseasca sensul in relatarea unuia care... sta in fotoliu punct? Daca raspunsul e "eu/tu", iti multumesc. Stai linistit, nu e nevoie. Nimeni nu te poate obliga sa citesti, in vreun fel, acest text, nici macar convenienta.

Nu ca sunt un pretentios adorabil? C m-ar face muci din cuvinte. Cateva exemple:"tare sfatos si firoscos te-ai mai facut... iti multumesc pentru magnanimitate, eternul dar din inima, atat de special din partea ta. stim ca nu te poti intoarce pe dos, nici da peste cap. in fine, yawn...
asa ca, raman al dvs., racoros si netraumatizat,"

Sau:"45 ??? Cine-i labaru'?
Dupa cum spuneam, portretele te coafeaza, ceva deosebit. Mai ales cele de incaltaminte. Trebe ca le cunosti foarte bine psihologia, pare ca ati comunicat foarte bine la sedinta foto...
E adevarat si ca in ultimele zile lumina exterioara a fost cu totul speciala... Sau ti-a pozat in studio?" - asta-i de cand am incercat sa vand niste papuci de firma pe care ii luasem prea mari pentru T si, ajuns la fundul sacului, am facut un junk(sic!)mail pe la prieteni sa-mi gaseasca un cumparator. Papucii sunt in continuare nevanduti si nepurtati, dar eu m-am mai redresat.

Sau: "hotmail-ul a blocat whatever was it that you sent. I guess smth suspicious" - asta e replica lui la mesajul in care ii semnalam Romanian Gay Life pe Blogspot. Baiatul asta e cianotic in cerul gurii! poate fiindca nici ustoroi n-a papat, nici gura nu-i pute. Hm.

Alta zi, alta Turcie, alte ganduri.

... si desigur aeroportul. Daca esti pe fuga nu scapi de ciubuc si giumbusluc. Mie de exemplu mi-au lipsit trei milioane, adica doi dolari, la taxi, si nu din cauza mea, era meci Galatasarai-Besictasi si am mers pe ocolite, cam de 4 dolari. Pe chestia asta m-a mai jumulit de inca cinci parai la cursul lui de schimb. Si pentru ca aveam bacnota mare m-am captusit cu rest treizeci si opt de milioane pe care trebuia sa le cheltuiesc. Asa ca, desi nu mai aveam chef sa fac nici o cumpararatura - asta e chiar un eveniment! si ce s-a ales de el! - mi-am luat ochisori, suc de portocale si CD-uri. Si in final am mai scos din buzunar doisprezece dolari pe de-asupra. Si de unde facem economii peste economii, am tras o cheltuiala de zile mari. Ce gust amar. Ca de la spray-ul medicament pentru gat care ma face sa cred ca am mancat un cabinet intreg cu dentist cu tot. De abia astept sa ajung acasa.

(dupa cateva zile de bibilit texte si obosit de atatea tranzite nu mai bibilesc nimic, o sa-ti trimit totul asa, fie ce-o fi, deja e sapte la zero scorul cu tine si poate as putea egala povestindu-ti cum in vizita delegatiei de ieri la fiecare intalnire s-au varsat cantitati semnificative de apa intr-un mod neintentionat, spre imbujorarea gazdelor si a musafirilor, asa cum ii sade bine oricui in ocazii oficiale, ca doar suntem cu totii bine simtiti. Dar nu o sa fac asta. Lunea a fost de kkt, si azi e marti si e tarziu. Ma uit in creierii timpului sa vad pe unde ma mai trimite destinul, si ma bucur ca ne vedem. Acum fug, ca nu-i de joaca cu creierii astia.)

intarziat doi Re: De pe coclauri britanice

----- Original Message -----
To: "Pinocchio Collodi"
Sent: Wednesday, August 04, 2004 10:12 AM
Subject: intarziat doi Re: De pe coclauri britanice

Deschid emailul, cam neconvins - porneste antivirusul, implicit. M-am obisnuit sa-mi scrie Trista (!) si Csabag, doi distribuitori de virusuri vechi si ruginite. Intra direct in Deleted. Apoi, surpriza, mesajul englezesc. Citesc si rad zgomotos. Ma precipit sa dau reply.

Dragul meu drag (DMD?),

De cateva zile ma tot gandesc sa continui ce-am inceput, sa umplu gaura, sa fac o lista cu ce s-a petrecut. Mi-ar fi imposibil sa intru in amanunte. Pentu ca sunt batran si uituc, pentru ca sunt un lector de fax, pentru ca sunt un doctor de email, pentru ca m-am intors la serviciu.

E bine. E liniste, doar eu fac galagie. Pornesc aparatele de aer conditionat si ma pregatesc sa plec in Antile. Da, Antilele Olandeze, insorita destinatie e vacanta, toata lumea ma invidiaza si isi inchipuie cum ma voi impaca eu cu apele azurii, nisipul auriu (cum altfel?!)si cocktailurile pe baza de rom. Se fac pariuri, toata lumea pierde. Pentru ca nu ma duc la plaja, ma duc la seminar. Mai mult, nu sunt un participant la seminar, ci eu tin seminarul. Care trebuie pregatit si, ca de obicei, sunt in intarziere. Promit sa ma rasfat pe cat posibil.

Scurt sumar al timpului trecut:
Venit de la mare, dormit, plecat la Sfantul Gheorghe, vazut prieten american nevazut de sapte ani, plus sotie si copil adorabil, cel mai cuminte din lume, intors noaptea la Bucuresti, statie in Brasov, vizionat masina-discoteca a unei prietene (T a ras felul unu si felul doi la miezul noptii, io m-am jucat cu pisoii), serviciu, poze, putin blog, mult stres, in special cu programul de postat poze care refuza sa raspunda de doua zile. Cam tot de atunci ma dau pe www.badorgood.com Frustrarea si temerile in crestere. Cumparat album foto de vreo 70 de dolari. Cu barbati. Il vanez de prin toamna si ne tot intalnim prin librarii din diverse colturi ale lumii, unde eu ma amageam ca nu-l cumpar fiindca are greutate. Am incheiat aceasta delicioasa relatie clandestina printr-un act financiar usor gratuit (hm! as vrea eu!).

Si acum fug (ce altceva?) la serviciu (unde altundeva?),

Te imbratisez cu drag,


PS sper sa-ti priasca iesirea britanica

Adoratia memoriei

Cher Monsieur,

marturisesc ca incep sa pierd sirul unor lucruri, persoane si evenimente. Iata, de exemplu, Vava (Chagall?), care este "mai bine". Aceasta constructie se foloseste pe aici frecvent (ca sa trecem de la perfectul simplu romanesc la comparativul cu termen implicit, din al carei familie extinsa ar face parte si celebra diferenta dintre o gaina). Dupa care se obisnuieste sa se puna intrebarea: Mai bine decit ce, cine, cind? Altfel spus, ce s-a intimplat?

Un personaj numit diriga am avut si eu. Intre timp se numeste Dana si este o foarte buna prietena, ar trebui sa o stii deja. Nu auzisem nimic despre ea timp de citiva ani buni, apoi am cautat-o. Mai intii acasa, apoi cineva, un vecin atent, mi-a spus ca pe cine caut? Tocmai isi facea piata, as putea sa o gasesc acolo. O vreme am evitat exprimarile la persoana a doua, iar intr-un tirziu am folosit singularul. Si-a intrerupt firul povestirii si m-a intrebat: Suntem per tu? Nu ca ar fi fost neaparat o problema, dar simtea nevoia sa clarifice chestiunea. Cred si acum ca in acel gest a fost o urma de impertinenta din partea mea. Dar, pe de alta parte, cred ca ceea ce am putea numi tutuire unilaterala (ramasa asa de pe vremea cind eram in clasa a sasea si ea era profesoara mea de engleza) devenise anacronica. O cruzime din partea mea a fost, nu cu mult mai tirziu, faptul ca i-am spus adevarul adevarat despre relatiile mele si despre orientarea mea sexuala. A fost socata. As fi putut sa fiu mai delicat. (Oare?) Cert este ca avem in continuare o relatie foarte apropiata. Si ceva a ramas neschimbat, anume faptul ca tot eu sint cel care are de invatat de la ea.

Mi-ai adus aminte, in alta ordine de idei, de diverse scene ale claustrarii in avioane. Domnu' Inginer, par exemple: In masina are picioarele prea lungi, in avion umerii prea largi. Ultimul aspect creindu-mi o stare de vag disconfort cind stau la geam, ceea ce se intimpla, prin generozitatea caracteristica lui, de fiecare data.

Am fost odata cu avionul spre Bucuresti via Praga. Intr-unul din avioane au stat linga mine doi grasani. Unul din ei s-a facut remarcat (Prinzessa sustine ca am ochi de cotofana) prin Rolexul de la mina, care m-a impresionat prin opulenta (nu insa si prin stil, contrast care este o caracteristica a marcii). Cum nu puteam sa nu aud discutiile dintre cei doi (in ciuda zgomotului facut de motoare), mi-a fost clar in cele din urma ca cel putin unul din ei fusese cindva sportiv de performanta si de succes. Cind si-au fluturat pasapoartele in nu stiu care scop, am vazut si numele: desi interesul meu pentru fotbal a fost si a ramas nul, numele imi era binecunoscut din vremea liceului. A fost unul din momentele in care agresivitatea mea (in speta lipsita de motiv real) se manifesta prin inventarea de reguli cum ar fi aceea ca pasagerii ce depasesc un anumit volum corporal sa plateasca supliment la fel ca la bagaje, daca nu chiar mai scump. Desigur un mod de a pune in valoare supletea propriei siluete si de a dori in acelasi timp moartea caprei, daca nu chiar a intregului septel din orgada vecina. Dar am constatat cindva (cu multumire meschina) ca nu sint singurul care se gindeste la asa ceva.

Cit despre dusul cu paianjeni, viziune dusa la extrem in anumite showuri TV, mi-ai adus aminte de prietena englezoaica pe care o voi vizita peste doua saptamini. Este o persoana de orientare eco, ceea ce s-a reflectat printre altele (desi fara intentie) in fauna baii -- de altfel o baie de conceptie tipic vestica, noua-nouta si lucitoare. In spatele perdelei de la dus era plin de zburatoare de dimensiuni varii. Dintre ele, Daddy-long-legs m-a impresionat mai tare decit tintarii veritabili si insetati de singe roman de natiune germana. Ce senzatie, sa intru in acel dus! Basca nervii deja surexcitati de 11 septembrie, care se derulase chiar cu citeva zile inainte, iar eu fusesem prea zgircit ca sa renunt la acel zbor. (Ma linistisem cu ideea ca pe teroristi ii intereseaza, din motive de conservare a impulsului si transformare a energiei din cinetica in energie de deformatie plastica, avioanele mari. Cum de la Munchen la Londra zboara mai mult de un avion pe ora, oh! mult mai mult, precis ca vor fi toate mici. Am urcat pe gangway si m-am asezat cuminte pe locul meu, undeva in spate. Apoi m-am uitat in lungul avionului: era nesfirsit!)

Uimitor, ce retea de imagini, aproape ca mi se taie rasuflarea! Si ce repertoriu comercial! Zburatoare de dimensiuni varii, dar intotdeauna cu apetit direct sau indirect pentru singe. Umbra unei miini tinind un obiect lunguiet, pe perdeaua de la dus, smulsa la o parte. Apoi Psycho si singele rasucindu-se in jurul gaurii de scurgere a cazii. Sau, de ce nu, baiatul de la receptie, exasperat, lovindu-l pe Mel Brooks cu ziarul cerut cu insistenta (Take your paper! Take your paper! Take your damn paper!), si acelasi Mel Brooks coplesit, inmarmurit, cazut intr-o parte in cada la fel ca femeia din Psycho, si cerneala de ziar rasucindu-se in jurul gaurii de scurgere a cazii. In plus, replica neasteptata: Baiatul asta s-a lins pe bot de bacsis.

Si uite-asa exersam postura printului Serendip, intr-un fel de anti-yoga inspirata de taclaua de aseara cu Colombina, in care imi mai povestea de fostii nostri amici comuni (ma abtin cu mare greutate sa pun aici un link), discipoli in diaspora ai celebrului Bivolaru, care m-au renegat pentru orientarea mea sexuala si si-au desinfectat apartamentul cu tamiie dupa ultima mea vizita de acum, ehehei, sapte ani... Adoratia memoriei, s-ar putea numi o astfel de asana. Din care m-a trezit telefonul: Profesorul S ma astepta la examen, impreuna cu candidatul emotionat. Am revenit, deci, la realitate.

Je t'embrasse,
[...]

Perfectul pur si simplu romanesc

----- Original Message -----
To: Pinocchi0
Sent: Tuesday, July 13, 2004 1:38 PM
Subject: Perfectul pur si simplu romanesc


...in Franta. Desi diriga mea sustinea ca nu exista asa ceva, fiindca, vezi bine, putine lucruri sunt pure, si cu atat mai putine sa fie si simple.

Dragul meu,

Am avut o calatorie frumoasa si lunga. La sfarsit eram atat de obosit ca incepuse sa-mi cada fata. Inca o data am verificat ceea ce stiam despre calatoria asta: americanii porniti spre Paris sunt vizibili si guralivi, iar copiii lor de-a dreptul insuportabili. Avantajul a fost ca m-am simtit ca omul invizibil, desi nu sunt sigur ca asta imi doresc. La imbarcare am putut constata ca la Air France e o nebunie permanenta. Tipa din fata mea de la check in si-a lasat bagajul cala si de mana si o parte din bilet, urmand sa se repeada pana nu stiu unde si apoi sa se intoarca, si eu am vazut cum toate aceste lucruri incepeau efectiv sa se dizolve in agitatia functionarilor galici de pe teritoriul american din spatele pultului. In rest foarte amabili, numai fetze zambitoare. Doamna fereste sa ai vreo problema, esti clar condamnat. In asteptarea imbarcarii am petrecut momente agreabil delectandu-ma cu spectacolul oferit de colegii mei calatori care s-au inghesuit sa faca din coada o panorama umana: copiii neinsotiti, familiile si persoanele "care au nevoie de ajutor" mai intai, apoi noi ceilalti. Pauza in care ma opresc si te/va intreb ce-ar fi fost daca, trecand peste inerentul meu simt al limbii si al political corectness-ului, as fi considerat ca am nevoie de ajutor si m-as fi prezentat prioritar la ghiseu?! retoric, desigur. In avion, o baba grasa s-a asezat peste branza mea frantuzesc-putzitoare pe care o salvasem, iata, nu suficient! pentru Vava. Charles de Gaule a avut o fatza umana de data asta si in treizeci de minute eram in RER spre Paris, fara emotiile si nervii de data trecuta.

RER si suburbia pariziana insemana efluvii levantine, incepi sa te simti ca acasa. O doamna puternic transpirata, dar aparent uscata - reprezentant boborul - cere bani cu o hartiuta multiplicata la xerox, cate una pentru fiecare calator din vagon. Totul e civilizat, de une maniere francaise, fara atingeri si fara contact visual, se mizeaza pe bunul simt: "Va rog sa ma ajutati cu ce puteti, nu am slujba si am doi copii de crescut. Dumnezeul meu sa va binecuvanteze". Cand nu reactionez, cum as mai putea?! doar atunci incearca sa ma convinga verbal. Eu, rece, afisez o privire de semi-turist care nu vorbeste franceza. Ea se aseaza departe si, cand imi scot camera, ma priveste cu repros: in fond, as fi putut sa o ajut. Doar ca umanismul meu a mai imbatranit, de cand cu nuantele astea de gri care inconjoara orice chestiune. Ca in literatura, natura emuleaza starea de spirit a eroului: Parisul e murdar, de un gri-violet. Ar fi o zi grozava in noiembrie, cum spunea capitanul nostru de zbor, la aterizare.

Sigur de mine, am iesit cu liftul de la RER, si am luat-o pe strada in sus pe langa Cite Universitaire spre Institutul Mutualist (!) Montsouris. Am remarcat starea buna a trotoarului si faptul ca lucrarile de acum patru luni progresasera, in sensul ca s-au extins si nu se arata ca vor fi incheiate prea curand. O sa fac poze tematice cu santierul.

In rest, Vava e mai bine, ce a fost greu a trecut. Dupa ce m-am spalat si mi-am odihnit petele rosii de pe fata care imi apar de la aerul conditionat, am iesit la bistroul nostru de la Alesia. Chelnerul cel simpatic nu era, asa ca ne-am multumit cu morocanosul cu un cercel ("Mancati-ai cercelu'!", cum l-a imbrobodit Vava dupa primele semne cvasi-neprietenoase). Ce-a urmat? Desigur povestile noastre de lupi de mare pe oceane nesfarsite cuprinse de furtuni sufletesti cateodata intr-un pahar cu apa devenit din tantar armasar. La Paris e mai frig decat in aprilie, asa ca dupa hoinareala pe strazi inapoi, asezonata cu consideratii varii despre viata si, mai ales, viata noastra in Romania sau aiurea, am adormit bocna si am dormit neintors pana dimineata la zece. Apoi am facut o cucerire: o tipa blonda, cu ochi albastri, in lift, la intoarcerea de la automatul de cafea din hol. Foarte heterosexual! hahaha.

Mai bine sa iti povestesc cum am inregistrat experienta motelului american in viata mea, sau "dusul cu paianjeni". Imagineaza-ti casutele de lemn de la Costinesti, le maresti de patru-cinci ori, ceea ce tot e infim la standarde americane, adaugi 50 de dolari pe noapte, ceea ce e magnific la standarde romanesti, asezonezi cu televizor cu cablu, inclusiv HBO, dar fara telecomanda, frigider gol, pat care scartzaie, dush cat un dulap, dulap cat un intrand si un miros puternic de lemn statut in umed. Dushul era, in mod evident, casa mai multor specii de insecte care au fost deranjate in acest habitat de intentia mea de a ma deratiza si au luat-o la sanatoasa. Am sincronizat aceasta evacuare fortata cu momentul in care apa s-a incalzit la o temperatura utilizabila, apoi m-am spalat cu grija sa nu ating prea multe suprafete, cam in varful degetelor, desi trebuie sa recunoasc ca am trecut prin locuri inca cu mult mai insalubre. Glazura a fost desigur de natura psihologic-proiectiva: mi-am imaginat ca motelul e mai degraba din Lolita, decat din Psycho.

De fapt, ca sa inchei rotund, si desi nimic nu e perfect, voiam sa spun ca mi-e bine.

Cu drag,
eu

PS mi-am dat seama ca sunt un ingrat sa ma plang de M si prietena lui, ca daca nu erau ei nu vedeam nici Lake George si nu ajungeam nici la Washington la timp ca sa prind avionul, deci nici Parisul. M conduce repede, cand conduce el stii ca ajungi (daca ajungi :) ! Si eu am ajuns.

Perfectul simplu romanesc

Perfectul simplu, dragul meu legal alien, este prin excelenta timpul povestirilor. "Acele timpuri", despre care stim de la Eliade ca sunt mitice. Din pura modestie, ma abtin sa enumar limbile pe care le cunosc si in care aceasta afirmatie este valabila. Faptul ca ai fantazat cindva pe treptele Universitatii despre o posibila cadere cu incisivi zdreliti ma face sa banui ca o asemenea enumeratie ar fi nula din punct de vedere informativ pentru tine. Apoi, privind subjectul acestei epistole, savurez ambiguitatea: Ultimul lui cuvint contine sau nu diacritice? Este vorba de natiune si limba, sau de un gen literar? Las alegerea la latitudinea cititorului.

Daca afirm toate acestea cu pompa si emfaza, nu inseamna ca de acum incolo toate madlenele mele vor fi formulate la perfectul simplu. Frecventa lui in text trebuie considerata din punct de vedere statistic: Estimez ca perfectul simplu este timpul mediu al povestirilor mele, restul verbelor incadrindu-se in deviatia standard a procedeelor artistice: in mai mult ca perfectul lucrurilor la care am visat cindva, in imprefectul realitatii (sau invers uneori) si in labirinturile viitorului anterior. Meditam la toate astea in apa fierbinte, printre vaporii de ylang-ylang si lavanda, iar acum stau pe canapea cu laptopul in poala (ceea ce este un pleonasm atit de evident incit aproape ca ar trebui sa ii gasesc alt loc) si la fiecare expiratie lentilele mi se opacizeaza in lumina difuza a displayului.

Cu aceeasi minutiozitate am pregatit calatoria despre care vreau sa-ti povestesc. Seppi, cel invechit in relele psihologiei clinice, mi-a spus cindva ca as fi un obsesiv, de fiecare data cind manifestam neintelegere si lipsa de toleranta pentru haosul de care se inconjura. Mi-au trebuit ani de zile (nu multi, e drept) si multa munca de constructie a increderii in mine insumi, ca sa ii spun intr-o buna zi: Poate ca sint obsedat de ordine, poate ca nu, habar n-am, cert este in schimb ca tu esti cel mai dezordonat si mai ingalat coleg de birou pe care l-am avut vreodata. M-a privit cu admiratie. Si eu l-am admirat pentru asta.

Un rucsac minuscul si galben ca o lamiie coapta, cu care se ducea Printesa la gradinita. (Daca ma gindesc bine, ea trebuie sa fi fost pe atunci in clasa a treia, dar nu sint chiar intr-atita de obsesiv: se ducea cu el la gradinita, si gata.) O pereche de chiloti Schiesser albastri, pe care ii mai am si acum pe undeva si chiar ii mai imbrac in momentele de nostalgie (sau cind nu am avut grija sa spal rufele la timp). O periuta de dinti. Pe mine, tricou si bermude. In picioare, o pereche de sandale ca ale lui Chagal si ale lui Sviatoslav Richter (despre ultimul sustinea Dana ca ar fi fost gay, ceea ce ma intriga in continuare). Erau destul de noi si ma rosesera intr-un loc neobisnuit, la piciorul sting, sub una din barete, acolo era o cusatura hipertrofica pe care a durat mult pina sa o imblinzesc.

Era canicula -- sau, ma rog, ceea ce se intelege in Germania prin canicula. Ma bucuram de aerul conditionat din InterCity Express, si acum stiu ca am avut noroc, pentru ca acele instalatii obisnuiesc sa intre in greva de indata ce temperaturile dau semnele cele mai vagi ca s-ar putea apropia de 30 de grade. (Asa ca joi dupa-masa.) Trenul era pe jumatate gol, exprimare care, spre deosebire de parabola sticlei, este o dovada de optimism din partea mea. In compartiment era o tipa guraliva, care povestea despre cele trei animale de casa ale ei (un ciine, o broasca testoasa si nu stiu care fiinta tzopaitoare americana, care obisnuia sa alerge pe pereti) si cum mersese intr-o noapte la Hamburg cu o masinuta gen Opel Corsa, daca nu chiar mai mica, cu 200 la ora pe autostrada A7 (pe care aveam sa merg si eu nu cu mult mai tirziu si cu aceeasi destinatie ca si in tren) si a fost surprinsa sa vada cit de repede i se termina benzina. La Frankfurt am schimbat trenul. Mi-am gasit in loc, dar nu am avut rabdare sa stau pe el. Cu mult inainte sa ajung stateam deja la usa.

Domnul Inginer ma astepta, conform intelegerii. M-a intimpinat cu bucurie, nu fara o anumita timiditate. (Desi dintre noi doi, pe atunci, el era cel cu experienta.) M-a vazut schiopatind, i-am explicat ca ma rodea sandaua. Acasa s-a aplecat asupra piciorului meu cu tandrete infinita, nu se vedea nimic. Primul sarut in bucatarie, de bun venit. Am facut dus. (Aici savurez din nou ambiguitatea gramaticala: Am facut dus, la singular sau plural?) Mai tirziu l-am admirat cum gatea. Am dormit, ne-am trezit (duminica dimineata), am inotat goi in lac. Intorsi in racoarea sufrageriei, m-a intrebat daca covorul nu mi se pare prea aspru. (Era un covor din cele in care te afundai pina la glezna, uneori chiar si mult mai adinc.) Din nou in bucatarie, il priveam si ma gindeam la drumul de intoarcere. Nu e nimic de plins in asta, mi-a spus cu severitate. Sigur ca avea dreptate (nu a trecut multa vreme pina cind sa inteleg), dar severitatea acelei afirmatii cred ca era menita sa ascunda cel putin o oarecare emotie.

De dragul cifrelor, pentru ca cifrele au si ele frumusetea lor, iti voi spune ca seara acelei ambiguitati de numar gramatical a fost acum sapte ani. Acum exact sapte ani. Pina nu demult nu am stiut care anume a fost acea zi. In gigabytii adunati in 14 ani (se vor implini si aceia, nu peste multa vreme) am cautat si am gasit mesajele de atunci si data exacta. Si relatarea intoarcerii: Prinul tren intirziase, pierdusem legatura la Frankfurt, ajunsesem in Munchen dupa miezul noptii. Acasa dormea toata lumea. Eram de o buna bucata vreme Pierrot exilat de Colombina pe canapeaua din sufragerie. Mi-am reluat locul binecunoscut, bucurindu-ma inca de acele 24 de ore, exact 24, petrecute pentru prima oara cu domnul Inginer. Dar si cu o stringere de inima. In lumina lunii, l-am vazut pe Gogoscharski cu animalutul lui de plus in brate, cum o pornise din camera copiilor spre dormitor. M-a simtit, a schimbat directia, si a venit sa se cuibareasca linga mine.

Noapte buna.

A veni pentru a pleca

Dragul meu,

iti scriu ca sa te anunt ca am ajuns cu bine la New York, desi M conduce ca un nebun, iar prietena lui conduce mai degraba prost.

Stau in fata calculatorului si mi se inchid ochii de somn.

Asa ca inchei nespecific si grabit sa ma culc,
[...]

Re: Quite away, indeed

----- Original Message -----
From: "Pinocchio Collodi"
Sent: Friday, July 09, 2004 1:04 PM
Subject: Re: Quite away, indeed

Dragul meu, foarte pe scurt si foarte in viteza -- ma aflu intr-un computer lab supraaglomerat al Universitatii din Marburg... Entuziasmat ca mi-a venit ieri in tren o idee geniala, pe care am pus-o pe hirtie EXACT in forma simbolului reprezentativ al concernului pentru care vrem sa facem acel proiect... apoi, putin inainte de Stuttgart, chiar am vazut pe geam acelasi simbol... if you know whom I mean... :-)

Desigur ca si eu te-as jupui de viu daca te-ai opri din scris. Si cu ideea cu personajele din afara propriei casute de papusi sunt de acord. De fapt, hai sa facem din asta sensul profund al corespondentei noastre publice si al odraslei noastre comune, blogul: O oglindire a lumii in care ne aflam, care, iata, exista si nu e rea de loc (sunt multi cei care trebuie sa afle asta!), oglindire care se face prin descrierea personajelor care compun aceasta lume.

Afara ploua de rupe pamintul, eu n-am umbrela, dezorientat sint de felul meu... ce ma fac acum? Unde ma duci, beeeestie?

Cu drag,

Madlena se razbuna

Dragul meu,

Madlenele te lovesc cand nici nu te astepti. Pe lange surprizele placute ale zilei de ieri, unele oferite de conexiunea wireless, precum mesajul de la Ohm, care-mi spune ca ma jupoaie daca nu continui sa scriu si, mai precis, sa scriu despre oamenii din afara casutei mele de papusi :) se intampla ca stateam asa la Washington si se "lumina" a ploaie, si ma uitam printre cuvintele celorlalti, drept pe fereastra unde se vedea o frunza uriasa. O frunza in loc de o madlena. Si nici macar nu pot sa spun de ce e frunza asta declansatorul pentru toate gandurile care urmeaza...

Si ma cuprinse o tristete iremediabila, legata de anul trecut, de Olandezul Zburator, care vine si te fura cu totul. Povestea cea veche traieste in acest loc si undeva in sufletul meu, eu cel care recunosc. Poate ca si intr-al lui. Dar a trecut multa vreme pana cand a renuntat sa mai semneze "love, your FRIEND...". Stiu ca am ramas doar prieteni.

Oricum, orbire temporara si neplanificata, care doare pe toata lumea. T tocmai ma taxase inainte de plecare pe tema asta. Unul din momentele peste care nu pot decat sa trec cu gratie. E doar o sclipire, un moment de poezie, de durere intensa si apoi totul tace si cade in uitare si poate un pic in derizoriu???

Ziua de la birou s-a terminat cu bine si in plus cu un fel de veste buna. Imi place sa fiu apreciat.


Au mai trecut trei ore. Sunt acasa, sunt anesteziat cu bere. In rest sper sa nu adorm... cu calculatorul pornit.

Quite away

Dragul meu plecat departe, iti vei aminti poate de poezia:

"The Queen of Hearts she made some tarts
all in a summer day
The Knave of Hearts he stole those tarts
and took them quite away."

Liliana, poeta, trebuie sa o fi avut de tradus la examenul de admitere, si se felicita ca tradusese 'and took them quite away' prin 'si le-a dus departe'. O traducere mult mai fericita, apreciam eu, decit 'le-a furat pe toate'.

Asadar esti quite away. Ma bucur sa aflu de la tine, in ciuda distantei. Ma bucur de asemenea de progresul si actualitatea odraslei noastre comune, blogul. Alexandre Cali, aflat in momentul de fata incomparabil mai aproape de tine decit de mine, si sesizat in privinta blogului, declara ca orientarea lui straight il impiedica nu sa inteleaga dar sa se implice in dialogurile noastre homosexuale si imi interzicea categoric sa il citez; nici n-o fac. (Sint polarizat si tendentios ca un politician in plina campanie, ai dreptate.) Tot asa cum renunt sa ma intreb retoric ce au madlenele proustiene cu orientarea sexuala a cititorului. In schimb iti ofer madlena de azi ca pe o floare impletita din hirtie creponata, tot asa cum altcindva, altundeva, acelasi Alexandre Cali imi oferea mie povestea foarfecii in patru dimensiuni, a carei amintire ma fascineaza si in ziua de azi. Dar nu, n-am sa-l citez.

Ca sa te sui in masina condusa de Ruth, iti trebuie acea relaxare si impacare cu viata, atitudine de sorginte extrem-orientala, de care ai nevoie ca sa te abandonezi Destinului si fiicei lui, Intimplarea. Imi aminteam de povestirile lui Bernhard (despre care iti spuneam, apropo de aeroportul din Budapesta, ca poate fi coautorul unor birfe extrem de suculente), care fusese cu Ruth intr-o directie de altfel lipsita de importanta, apoi se intorsese tot cu ea. Hohenzollernstraße, nu departe de aici, este are sens unic pe ultima ei portiune. In schimb, Ruth vroia cu tot dinadinsul sa mearga inainte si se revolta ca cei care asteptau la stop pe partea cealalta a intersectiei blocau strada si ea nu avea pe unde sa treaca. Aproape ca a facut aceeasi incercare si cu mine in masina, numai ca eu, amintindu-mi povestea, am prevenit-o din timp.

O alta insusire de care ai nevoie ca sa mergi cu ea in masina este insensibilitatea olfactiva. Ruth si Sally sunt nedespartite, Sally fiind un retriever de rasa partial aleatorie, care sta toata ziua sub masa si pute. (In afara cazurilor in care eu protestez vehement.) Cind a inceput sa lucreze la noi, nu am reusit sa inteleg (si nu inteleg nici pina in ziua de azi) cum poate cineva sa spuna ca ea nu vine la servici decit cu ciinele. Seful, depasit de situatie, a spus ca, daca acel ciine se comporta civilizat, el nu are nimic impotriva. Sally se comporta mai mult decit civilizat (retriever corcit cu somnifer, spunea Seppi), dar asta nu are nimic de a face cu stimulii olfactivi. Ca si cind asta nu ar fi fost de ajuns, nu a durat multa vreme si dramele au inceput sa se tina lant. Drama no. 1 a fost ca Sally era in calduri si imposibil de stapinit. (Gagul clasic al ciinelui in lesa care isi tiraste stapinul dupa el, trebuie sa spun cu aceasta ocazie, se mentine in limitele strictei realitati.) Drama no. 2, Sally avusese o poveste de amor cu un maidanez lipsit de stapin si maniere in Englischer Garten. (In timp ce eu imi scriam teza de doctorat, aflam toate aceste drame din conversatiile ei telefonice.) Drama no. 2 bis, Sally avusese o poveste de amor cu un alt (nu mai tin minte) ciine. Drama no. 3, Sally era gravida. Drama no. 4 si procese de constinta: chiuretaj la veterinar? Drama no. 5, starring Ruth pe post de eroina antica: Puii sunt salvati! Drama no. 6, Sally aduce pe lume progenitura in cantitati excesive: opt pui de la doi tati de rase diferite. Drama no. 7, puii trebuie dati. (Anunt in ziar, toti potentialii clienti suna la telefonul de pe masa mea.) Drama no. 8, o parte din pui, ajunsi la proprietari fara inima, trebuie luati inapoi. Drama no. 7 bis, alt anunt la ziar, alte telefoane, tot la mine. Etc., etc., etc.

A fost una din acele moomente (un moment care a durat aproape un an) in care mi-as fi dorit puteri daca nu supranaturale, macar administrative asupra personalului. Dar a concedia o secretara la Universitate e ca si cind ai incerca sa prinzi soarele cu oborocul si sa il duci in casa, iar seful nostru nici macar nu a incercat. O socoteala sumara arata ca de atunci sa tot fi trecut mai bine de sapte ani, iar eu, fortat de imprejurari, am inceput sa manifest mai putina sensibilitate in plan olfactiv si mai multa in plan interuman. As putea spune chiar ca am prins drag de ea -- cum spuneai deunazi: a love and hate relationship. Si cred ca ea a fost cea care a facut primul pas, cind a inceput sa povesteasca fara o adresa precisa ca cel mai bun prieten al ei din tinerete, din perioada cind traia la San Francisco, era gay, si ca ea se intelege si acum teribil de bine cu toti barbatii gay. (Numai fata de lesbiene are o repulsie organica, nu cumva sa o atinga vreuna! Dar asta e altceva.)

Vorbind despre Ruth, nu pot sa trec peste momentul in care o urgenta de grad zero a fortat-o sa intre in cabina unui WC public de o curatenie indoielnica. Ca sa nu isi puna gentile, plasele, posetele, pachetele si toate celelalte bagaje pe podeaua respingatoare, le-a depus in trecere in chiuveta, solutie care trebuie sa fie tipic feminina, pentru ca mie cel putin nu cred ca mi-ar fi trecut vreodata prin cap. Odata usurata, iesind din cabina, a constatat ca acea chiuveta nu avea un robinet obisnuit, ci unul cu celula fotoelectrica, sub care nu trebuia decit sa intinzi miinile si apa venea de la sine. Mecanismul functionase ireprosabil si in cazul bagajelor depuse in chiuveta, asa ca eu si cu Seppi nu am mai facut urmatoarele doua zile altceva decit sa ii uscam telefonul mobil, de care avea nevoie urgenta pentru niste convorbiri extrem de importante in care sa isi dea intilnire cu prietenele in barul de alaturi.

In inima ei de leoaica (nascuta pe 4 august, in aceeasi zi cu Queen Mom - in privinta anului vom pastra discretia, voi spune numai ca nu este inca centenara) ne iubeste foarte tare si pe mine, si pe Boris. (Seppi este intre timp si el quite away, intr-un fel de river of no return.) Boris in mod special, cu aerul lui de Calimero, ii trezeste cele mai profunde instincte materne. Drept care ne-a invitat cu insistenta la ea acasa, la o bere pe terasa. Aici voi innoda firul povestirii cu imaginea initiala a sensului unic de pe Hohenzollernstrasse: Ruth locuieste au cul du monde (am Arsch der Welt, in varianta locala), iar invitatia ei implica automat faptul ca urma sa ne duca cu masina, si mai apoi sa ne si readuca pe aceeasi cale in lumea civilizata. Invitatia a esuat mai intii din cauza vremii capricioase, a oboselii mele si a programului lui Boris. Asa ca s-a dus in oras la o alta partida de cumparaturi pentru cine mai stie care zile de nastere, apoi a trecut pe la birou sa isi citeasca e-mailurile la o ora cind ma intrebam foarte tare cite ore suplimentare mai aveam sa fac in acea zi, cum sa refuz mai diplomatic invitatia la film a lui Frank-Thomas si cum sa gatesc galbiorii de provenienta romaneasca pe care ii mai aveam in frigider. M-a luat cu ea. Au fost momente cind mi-a pus miinile la ochi si am emis strigate pline de evlavie menite sa atraga bunavointa Celui de Sus si atentia tuturor ingerilor pazitori aflati in imprejurimi. Am prevenit incercarile ei automate, in timpul conversatiei, de a reveni la traseul zilnic -- atractor universal in haosul care reprezinta activitatile ei obisnuite. Cind trecea cu 80 la ora prin dreptul castelului, probabil anticipind vederea restaurantului grecesc cu gradina lui cu castani, unde Ruth trebuia sa o ia la dreapta spre pod, mi-am manifestat regretul ca nu am bere acasa, in frigider, ca tare m-as mai fi racorit. Mi-a spus ca ea are, si a intors masina pe doua roti, cu un sunet strident.

Nu mai intru in detaliile dupa-amiezei tirzii, pe terasa, cu berea Beck's si cu Ruth care se vedea in postura mamei din "Absolutely Fabulous": mondena, aiurita si mereu 1 pic alcoolizata, dar cu o fiica teribil de serioasa, care nu se lasa sedusa de desertaciunile acestei lumi si priveste liberatile pe care si le permite mama cu critica severitate. Cei 33 de centilitri de Beck's si terasa de la Kammerberg au spulberat oboseala biroului, si nu cu mult mai tirziu ma regaseam la mine in bucatarie cu un zimbet care nu avea nimic de a face cu galbiorii prajiti cu usturoi sau cu salata verde cu rosii si capsuni.

"...They came back from the ride
With the lady inside
And a smile on the face of the tiger."

The connection is dead. Long live the connection!

Unu' noaptea.

De doua ore incerc sa-ti intrec harnicia si uite ca aproape am reusit. Dragi telespectatori si internauti, asistati la prima comunicare in timp real prin intermediul blog-ului. Ca sa inteleaga toata lumea cum sta treaba, chiar in acest moment nu pot trimite mesaje cu Outlook-ul, pot doar sa primesc. In schimb sunt conectat la Internet prin bunavointa unei "wireless" americane de prin vecini, care a uitat sa se protejeze. Traiasca ospitalitatea americana! (da, cu alte cuvine, cam piratez!).

"Noi suntem bine, pe-aici ploua". Cu toate astea am iesit in oras, la terasa, cu M si cu prietena lui, la Mimi's Bistro Americaine. Am fost serviti de Eduardo, care ne-a recitat foarte frumos specialitatea zilei. La plecare, prietena lui M a ras: "So... Dupont Circle". Adica gay. Pe chestia asta am insistat sa lasam un bacsis mai mare. Solidaritate de clica. Mai trebuia sa mergem la un biliard, dar ni s-a facut somn, asa ca m-au debarcat "la mine acasa", unde am pornit laptopul intr-o doara. Tocmai rememoram experienta traumatizanta de la serviciu, unde Internetul valseaza lent si unde nu exista wireless, dar unde prin pereti patrunde "White Snow" - o retea din vecini. Protejata.

Asta e in centru. In schimb aici, nici urma de Snow White. Asa ca iti trimit cu drag primul post inter-atlantic.