Încercînd marea cu deștu'. Tot cu Gogoscharski prin Norvegia, Viksdalen, 28 iulie 2015

Cu Gogoscharski la Oslo: 26 iulie 2015

Nu literaturii de sertar. În continuare, Paris

`In spring, when woods are getting green,
I'll try and tell you what I mean.'

`Thank you very much,' said Alice.

`In summer, when the days are long,
Perhaps you'll understand the song:
In autumn, when the leaves are brown,
Take pen and ink, and write it down.'

`I will, if I can remember it so long,' said Alice.

A fost cam așa:
– Bună, ce bine-mi pare că te văd, ce mai faci?
– Bine, trăiesc.
– Asta văd. Și?
– Ach, nu știi?

Interlocutorul era Gogoscharski; locul, în continuare, Paris; timpul: după-amiaza măcelului de la Charlie Hebdo. Răsfoind printre note și notițe, am dat și peste unele pe tema, și pe care ar fi timpul să?

București. Mai rău: Crângași. După ce am răsfoit și oprit televizorul, aud prin geamul deschis mașini, motociclete, frînturi de manele, hăhăieli, lamentări, înjurături. Unele concrete, loco, altele virtuale, adresate considerațiilor mele hamleto-charliste.

Nu literaturii de sertar. Nu că n-aș crede că am avut dreptate. Dar dacă lucurile mi-ar fi fost atît de clare încît să le scriu clar, convingător și fără echivoc (măcar dacă sunt înjurat, să fiu înjurat pentru ce gîndesc, nu pentru ce înțeleg alții), atunci nu ar fi rămas în sertar. Acolo sunt și acolo vor rămîne, spre exasperarea cititorilor, cu nimic mai mică decît a autorului.

Piesa de rezistență

Gogoscharski studiază asiduu o piesă modernă pentru violă de un compozitor japonez. După o vreme, studenta din camera de alături începe să țipe. Ca în ceasul morții. Ca urmărită de Jack Nicholson rînjind cu cuțitul de bucătărie să o tranșeze în pungi de plastic și să o distribuie bucățică cu bucățică în fiecare din cele 303 stații ale metroului parizian.
Nedumerit, Gogoscharski se oprește din studiat.
Vecina se oprește din țipat.
Nedumerit, Gogoscharski reîncepe să studieze.
Vecina reîncepe să țipe.
Etc.
Etc.
Etc.
Vezi, spune Gogoscharski cu tristețe, ce piesă m-au pus să învăț pentru concurs… Papà? Papà??? (Moș Pinocchio se rostogolește pe podele.)

Farewell to Mary. Bloody Mary

Se dedică lui Mihai Alexandru Pâslariu, necunoscut frate al meu de suflet întru Dada.

Comisia își avea ședința de constituire de ziua mea, și asta trebuia să însemneze ceva. Drept care mi-am imaginat invitația venind chiar în seara zilei. A venit trei zile mai tîrziu un mesaj siderant: Deoarece ne-ați înmînat dosarul pe cale electronică, este de datoria mea ca membru invitator al comisiei să vă aduc la cunoștință că datele dvs. personale vor fi transmise codificat.

Carevasăzică ne vedem în decembrie? M-a întrebat Madam Cuțit, draga mea colegă și colaboratoare, pe tonul nemțesc caracteristic. Pentru a doua oară i-am adresat mental calificativul de vacă încălțată. Prima fusese cînd mi-a spus că și ea. Și tu, nu-i așa…? Tu nu…? Nu? Vai dragă ce măgari.

Madam Cuțit fu invitată cu preciziune corespunzătoare la data și ora, ca și în locul unde îmi aveam seminarul, și asta trebuia să însemneze ceva. Nimeni nu și-a imaginat că sunt acolo, nici măcar membrul învitator, de a cărui datorie ține și programarea sălii. Surprize, surprize. Nu voi fi acolo numai eu, ci și studenții mei.

Restul e o problemă de sociologie, prezice dragul de Mircea. Date sunt: O prelegere cu accent vienez în care Johann Strauss (nepotul) își va bea cafeaua melange cu copertă de frișcă și lux de amănunte cu pompă. Un purcel rozaliu expunînd cu mîinile în șolduri o tocmeală de precupeață. Cîțiva invitați insignifianți, deoarece silitori și cuminți. Și dată mai este, trecînd printre plante, o femeie cu șolduri interesante. Fardată, rujată, cătărămată și fîță, cu lănțișorul pe țîță. Madam Cuțit în clișeu negativ arătînd cu stiletul spre o revoluție de manechine ieșite în stradă.

Alles hat ein Ende, nur die Wurst hat zwei, cîntec de Carnaval. La capătul celălalt, lucrurile cărora nu li se poate spune pe nume. Spuneți-mi numărul și am să vă spun jocul.

Nu. La capătul celălalt al mesei, Gogoscharski își înclină capul să-mi vadă mai bine mustața. Mă privește printr-un telescop, microscop, periscop și repetă: Nunu. Cu mustață nu ești tatăl meu. Vezi tu, dragul meu, mustața nu e decît o consecință. Ceva trebuia să se întîmple.

Despre binefacerile tehnicei moderne

Voi ați încercat vreodată căștile alea Bose cu noise reduction, făcute să nu auzi nimic pe lîngă muzică (sau pur și simplu nimic) cînd zbori cu avionul? Gogoscharski și le-a cumpărat de mult (ba chiar de mai multe ori, că și le-a uitat în avion), acum și-a cumpărat și domnu’ Inginer o pereche, ca să nu mai audă pălăvrăgelile vecinilor de compartiment pe linia München-Berlin.

Sunt geniale! Mai ales cînd faci curățenie cu unul din aspiratoarele alea moderne, care fac o gălăgie infernală.

Și acum, dragi părinți, bunici, unchi, mătuși, nași și alte rubedenii reprezentate îndeobște pe post de portofel umblător, știți ce condiție să puneți cînd vi se cere ajutorul financiar la achizitionarea unui asemenea aparat.

Trei generații

Pe cînd nordul Germaniei e înzăpezit și degerat, nu se putea să vină primăvara la München înainte ca orașul să se mai scufunde o dată în zăpadă, fie ea și de trei centimetri. În acest timp, la gura sobei, Moș Pinocchio depăna următoarea poveste.

Generația una. Maman Chérie, într-un moment de nostalgie, își aminti de fanfară. Ehei, cînd venea fanfara la Bistrița, cum stăteam și-o ascultam, și ce ne mai plăcea...

Generația doua. La auzul acestei perversiuni muzicale candid povestite, Moș Pinocchio începu să rîdă. Schimbare de registru: De ce rîzi? Of, și mătușă-ta rîdea tot așa de noi că ne place fanfara. Sigur, ea cînta la pian, era melomană etc. etc.

Generația treia. Pentru ea m-am dus pînă și la operetă! își declamă Gogoscharski suferințele de tînăr Werther alături de o Lotte îndrăgostită de un teatru de gust îndoielnic. Știi “La Calul Bălan”? (Moș Pinicchio clătină din cap.) Acolo cînta și publicul în cor! E pentru pensionari! Îți dai seama?! Vin la spectacol costumați ca actorii!...

…și afară ninge în continuare… Cînd eram fecior la mama, hei ce ploaie și ce vînt…

Ochiade de călătorie

La coadă, în fața noastră, niște băieți frumoși, musculoși, tunși corect și cărînd rucsaci imenși din material de camuflaj: soldați americani, în drum spre Tokyo și mai departe. Domnu’ Inginer le aruncă o privire de lup hămesit, după care se întunecă la față și comentează ceva despre razboi, tribut de sînge și 20 de ani. Mă întunec și eu la față: frumoși sau nu, inteligenți sau nu, sînt de vîrsta lui Gogoscharski.

Pentru Zaza: Habar n-am de ce abia acum, dar am aflat unde este Amurul. Ridicînd jaluzeaua din cînd în cînd, între două secvențe de film, Siberia are rîuri strălucitoare de argint.

Ceva mai tîrziu, după un timp care se lungește pentru că zburăm după soare, ajungem. Pentru prima dată după 22 de ani de Germania, reintrînd în Germania, nu mi-a venit să mă arunc pe jos și sa pup pămîntul patriei germane. Pentru că Japonia, pentru că Japonia. Deocamdată, cîteva zile la Frankfurt. Mai departe, mai vedem: Lufthansa se pregătește de grevă.

Mama Roma. Ce oraș frumos, păcat că e locuit

Pe vremea cînd Prinzessa și Gogoscharski erau la școli, circula un manual de latină cu titlul “Roma”. Cineva adăugase titlului un U înainte. “Oma” este în germană apelativul casnic al bunicii, iar “Uroma” al străbunicii. Tandră și profundă ironie, repetată peste generații de elevi.

Cum spuneam, Roma după Japonia, imaginată cu fiori de temperaturi varii, avea un gust de dolveac copt, oaie, cumnată cu fundu’ mare, și mai ales de Roberto Benigni pe post de șofer de taxi. Realitatea – eh, dar de ce vorbim despre realitate în internet? Ca în bancul cu diferența dintre Pravda și Zvestia: Despre realitate nu se vorbește, iar dacă se vorbește nu e realitate. Păi atunci să arătăm.

Luni la teatru: La cage aux folles

Întîmplător, de data asta nici unul din ei nu stătea pe scenă. Giulia și cu Gogoscharski-Romeo m-au luat fiecare de cîte o mînă (tot așa cum mă luaseră de mînă și mă duseseră luni seara la Gärtnerplatztheater) și m-au dus în sus și în jos pe scări, pe coridoare, pe după perdele... Am auzit în urmă o plasatoare alarmată „Nu vă supărați, nu pe acolo!”, și pe Gogoscharski aruncînd un „Sîntem de-ai casei”, și uite că stăteam în cantina teatrului, printre actori jumătate în travesti, jumătate înfofoliți să iasă la fumat pe terasă, printre instrumentiști în frac, asistenți, perucheri, băieți la toate. „Știi că biletele la premiera noastră din aprilie s-au vîndut deja toate?” întrebă Gogoscharski pe cineva. Ochi mari, bucurie: „Serios?? S-au vîndut deja?? Ia-mi și mie o porție de cartofi la cuptor și o bere.”

– Felicitări, îmi spuse Giulia zîmbind, pentru... cum se cheamă? Ah, sau e încă prea devreme?
– Mulțumesc, am spus încercînd să nu mă uit prea insistent la trupa de actori, știind că lui Gogoscharski nu i-ar plăcea. O să fie, da, în curînd...

Inima lucrurilor. Povestită de Gogoscharski

Se știe că la orice oră de muzică instrumentală este nevoie de un creion scurt: Explicațiile despre interpretare se notează de-a lungul portativelor. La o oră cu pian a tînărului Louis, povestește Gogoscharski, pianistului i-a căzut creionul în claviatură. A încercat să-l scoată, dar locul era prea îngust, n-a reușit, s-a enervat (temperament românesc), a demontat claviatura (nu e greu) – și ce-a găsit înăuntru? Douăzeci și cinci de creioane scurte.

Să cînți pentru copii. O observație a lui Gogoscharski

Gogoscharski a venit la masa de prînz cu o față obosită: a dormit prea puțin, a mîncat prea puțin, a lucrat prea mult. Mi-a povestit: A fost, prin fundația Yehudi Menuhin, să cînte într-un spital de copii -- chiar în clinica în care a fost pe la vreo 10 ani, cînd i-a căzut la școală poarta de fotbal în cap. (Și, cu degetarul de măsurat pulsul în vîrful degetului, se juca de-a "E.T. phone home".) Între timp, mi-a spus, nu se schimbase chiar nimic acolo.

Dar era o diferență: Una era să cînți pentru copiii cu accidente și oase rupte, alta să cînți pentru copiii bolnavi de cancer. Cei cu oase rupte, mi-a spus, care "au o viață", ascultă mai mult sau mai puțin. Cei bolnavi de cancer ascultă fiecare sunet pe care îl scoți.

Timp bucureștean. La Capșa

Dacă ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi, întreabă Vera. Prima dată cînd m-am uitat la ceas (nu știu ce mi-a venit, cred că abia atunci am constatat că Luiza dispăruse engelzește) era 1:30.

Cîndva, nu demult, îmi spunea Gogoscharski că a învățat să mulțumească și să-și ceară iertare. Iar eu am fost, încă o dată, mîndru de el, pentru că asta e un fel de a sări peste umbra lui, învățînd de unul singur ceea ce părinții lui prea puțin l-au învățat.

Peste luxoasa Casă Capșa văd – în bila mea de cristal vrăjită, cum îi place lui Moș Pinocchio să spună – o umbră. Nu grea, ci ușoară; nu foarte neagră, ci avînd acea nuanță aproape imperceptibilă de gri pe care o iau hainele albe după o vreme. Ea trădează o anume vîrstă morală, ca și o anume lehamite a posesorului. Ei bine, s-o spunem pe’a dreaptă, personalul de la Capșa are o anumită mitocănie pe care mai că aș fi numit-o bucureșteană dacă nu aș mai fi văzut și altceva pe acolo. Mitocănia asta nu ține neapărat de București, ci mai degrabă de comerțul socialist bucureștean.

Nu, dragă Vera, nu ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi. La ora 2, cineva a intrat în Salonul Albastru, a oprit muzica și a zis: Doamnelor și domnilor, asta a fost. Gata.

Nu vă mulțumim că ați venit, nu vă urăm noapte bună, nu mai veniți și altă dată. Asta a fost tot. Ne-am suit fiecare în mașina lui și am plecat pe la casele noastre.

Moș Pinocchio debutează

Articolul trecut se regăsește în The Chronicle. Ceea ce înseamnă că am debutat, nu-i așa? Moș Pinocchio e mîndru.

(Și inutil să mai spunem că Gogoscharski a fost unul din actorii spectacolului în cauză.)

“Începînd de azi te numești Sara”

„...și asta pentru că ești evreică și pe toți evreii trebuie să-i cheme Israel sau Sara, ca să se deosebească de arieni și lumea să-i recunoască.” Sîntem în 1938 în Germania și respectiv în piesa cu numele de mai sus („Ab heute heißt du Sara”) la Teatrul de Stat din Gärtnerplatz, München.



Povestea originală este scrisă de Inge Deutschkorn, care a petrecut anii războiului în Berlin, mereu pe fugă împreună cu mama sa, și este o poveste cunoscută. Spectacolul este făcut sub formă de musical și jucat de trupa de tineret a teatrului. Chiar dacă nu aflăm nimic nou, în afara istoriei binecunoscute și a filmelor de calibrul Listei lui Schindler, faptul că o astfel de piesă se joacă – și se joacă bine – face parte din ritualul memoriei holocaustului, omniprezent în Germania postbelică.

Și totuși există două lucruri noi, care nu țin de scenariul original, anume prima și ultima scenă.

În prima scenă, cortina de ridică și vedem în semiîntuneric mulți oameni care tușesc, sugerînd o cameră de gazare. Apoi se întorc toți spre public, reflectoarele se aprind, se cîntă și se dansează „Springtime for Hitler and Germany, Deutschland is happy and gay”, cîntec preluat din filmul lui Mel Brooks „The Producers”. Germania se pare că a fost într-adevăr „happy and gay” cînd Hitler a ajuns la putere, și entuziaștii trebuie să fi fost tocmai cei care citaseră pînâ atunci un fel de „cum de nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd pîna pe ei”, pe care parcă-parcă îl mai auzim și azi din cînd în cînd.



În ultima scenă, după ce un supraveghetor nazi primește semnătura unui evreu colaboraționist pe ceea ce urma să fie un certificat de disident antifascist, toată lumea în frunte cu el cîntă „Tomorrow belongs to me”, din „Cabaret”. Cum că adică acoliții fostei dictaturi reușesc să se schimbe la față și să se prezinte drept progresiști însetați de dreptate. Un fenomen binecunoscut și mult discutat în Germania, pe care, din nou, parcă-parcă l-am mai văzut undeva.

Iar acest déja-vu nu ne miră, pentru că unul din realizatorii spectacolului se numește Liviu Petcu și provine, ați ghicit, din România.

Honk!

Tocmai am fost cu domnu’ Inginer la “Honk! The musical”, în Gärtnerplatztheater. Toți actorii și cîntăreții erau la 18-20 de ani, Gogoscharski printre ei. Bineînțeles că m-am emoționat, mi-au dat lacrimile și m-am umflat în pene.

Mare. În oraș

– Nu știu cum poate să-mi dea notele cu nici măcar o săptămînă înainte de concert, și după să îmi facă morală că n-am cîntat profesional, că parcă ar fi fost la prima vedere, spuse Gogoscharski revoltat. Era vorba de unul din marii profesori ai Conservatorului.

Am lăsat cuțitul și furculița cu bucata de saltimbocca tăiată, și am arătat cu degetul spre sprîncenele lui. Cînd era mic, avea o frunte grăsuță, mă topeam de cîte ori dădeam peste ea. Apoi crescuse, și fruntea lui devenise ceea ce este fruntea oricui: piele peste osul frontal. Acum se vedea că a moștenit sprîncenele mele. (“Mein kleiner Breschnjew”, mă alintă din cînd în cînd domnu’ Inginer, care nu-l cunoaște pe Mircea Albulescu.) Gogoscharski se încrunta făcînd patru cute verticale deasupra sprîncenei drepte și trei deasupra sprîncenei stîngi.

M-am întrebat dacă să rîd sau să plîng și m-am hotărît să zîmbesc. A zîmbit și el. Mai tîrziu am pornit fiecare spre casă, el a plecat pe jos, iar eu am luat S-Bahnul zîmbind în continuare fără să-mi dau seama.

Muzică și gesturi. Muzică

Eu nu trebuie să muncesc pentru banii mei, spuse regele ridicînd elegant o mînă fină (sau grăsuță) cu dantele la manșetă și mînecă de brocart. Așa se cîntă un menuet, asta trebuie să fie atitudinea, am fost învățat. Mă gîndesc la asta, și atunci menuetul suna ca un menuet.

Trebuie să cînți bucata asta ca și cînd ai cînta la vioară, îmi spunea Agata din cînd în cînd. Cu mîna stîngă, își sprijinea capătul flautului pe umăr, cu dreapta făcea gestul arcușului peste flaut. Și atunci flautul meu suna ca o vioară.

Nu poți să accentuezi fiecare timp în parte, m-a certat David, uite cum sună – și începu să maimuțărească ce cîntasem. Sigur că da, am spus, e heavy metal. (Era, în principiu, Bach.) David se prăpădi de rîs ținînd flautul ca pe o chitară electrică și țopăind prin cameră ca pe o scenă de concert. (L-am scuzat, nu avea decît 29 de ani.)

Gogoscharski să fi tot avut vreo 15 ani cînd repeta la vioară cu tînărul Louis, care avea vreo 7 sau 8. Colombina asculta din bucătărie. La un moment dat, calitatea sunetului se schimbă. Colombina, alarmată, veni prompt să vadă ce se întîmplă: Gogoscharski continua să explice, cîntînd fragmentele respective, numai că acum stătea cu picioarele în sus.

Geometrie

Ungîndu-i, la rugăminte, spinarea lui Gogoscharski, am constatat:
– Ultima dată cînd te-am uns cu cremă de plajă, suprafața era mult mai mică.
Domnul Inginer se emotionă pînă la lacrimi.

Altă intimitate

Am mai văzut o dată privirea aceea. Recepționera fonfăi în direcția mea, uitîndu-se cu un ochi suspicios la Gogoscharski:

– Have you been booking a twin room?
– I’ve booked a double room, with two beds, for my son, and for myself.

Aceași privire o avusese conțopistul de la personal, cînd eu, inginer stagiar, îi pusesem pe tejghea un cocoloș rozaliu de carton, legitimația de servici spălată odată cu cămașa. Conțopistul extrăsese poza rămasă intactă, o aplicase pe o legitimație nouă, apoi apucase cocoloșul cu două degete, îl privise pentru o secundă cu ironie de moromete și îl lăsase să cadă în coșul de gunoi. Foanfa aruncă aceeași privire în ecranul calculatorului și spuse ceva de un al doilea pat care era oricum în cameră.

Al doilea pat era pliant și fusese folosit cu destule ocazii pînă la noi. Gogoscharski făcu cunoștință în prima noapte cu barele transversale, iar în a doua se intinse lîngă mine în patul matrimonial, generos și elastic.

În miez de noapte, am sărit amîndoi ca arși pînă’n tavan. Apoi stăteam amîndoi în fund, ținîndu-ne de mîini, cu inimile bătînd să ne sară din piept pe gura căscată, și întrebîndu-ne:

– Ce s-a’ntîmplat?
– Was??
– Was ist los?

Ne-am întins la loc și n-am mai spus nimic timp de vreo două minute. În care am înțeles: Eu mă întorsesem pe partea cealaltă, patul se scuturase, el crezuse că sînt pe cale să cad din pat și sărise să mă prindă. Eu crezusem că visase ceva și era pe cale să pornească din nou în somnambuliile copilăriei și sărisem să-l prind și să-l liniștesc. Ne ținusem strîns de mîini.

Mi-a spus apoi rîzînd că s-a obișnuit să facă asta dintr-o tabără cu fratele lui (care chiar cădea din pat) și că o mai făcea, din cînd în cînd, și cu prietena lui.