Salutări de la băi. Yakushima, 26 decembrie 2015

con

Decorațiuni exterioare. Yakushima, 26 decembrie 2015

Ce știau japonezii, în discreția lor tradițională, despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer. Și ce părere aveau ei despre homosexualitate în general

Citind în literatura de specialitate că sexualitatea în Japonia nu este un lucru despre care să vorbești în gura mare, și homosexualitatea cu atît mai puțin, Moș Pinocchio fu cît se poate de discret – atitudine de altfel lipsită de probleme și dificultăți, atîta timp cît nu avea nimic de afișat. Numai că un drăcușor (acela al sincerității excesive și provocante) l-a gîdilat totuși din cînd în cînd: Japonezii vroiau să știe ce face Moș Pinoccio prin Japonia (desigur ca să-l salveze în caz că s-ar rătăci prin Okinawa sau printre craterele muntelui Aso, sau chiar și la Hachihommatsu), drept care Moș Pinocchio a povestit cu lux de amănunte cum vine domnu’ Inginer în vizită și ce vor face.

Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.

Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.

În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.

Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.

Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.

Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.

O greșeală de calcul. La San Francisco

“doreau să fie, doriseră să fie, ar fi dorit să fie
puțină emoție și puțină necrofilie
puțin iluminism și puțină schizofrenie”

Spre seară bătea vîntul, era mult prea rece pentru unu mai, micul dejun era mult prea îndepărtat și strada mult prea abruptă. În plus, toate magazinele din China Town trăseseră gratiile, incompatibil cu amintirea camionului descărcînd crabi uriași mișunători și apetisanți în lăzi de plastic albastru cu apă de mare în fața unui soi de restaurant. Moș Pinocchio trase concluzia că acel soi de restaurant oferă numai masa de prînz, seara petrecîndu-și-o oricine în intimitate și la căldură: cu atît mai frustrantă preumblarea prin vîntul rece. Tardivă concluzie printre strănuturi.

Coborî dealul pe Mason Street înapoi, gîndindu-se la Psycho. Și-ar fi adunat puterile, ar fi luat metroul și masa de seară în Castro, dar la colț cu Geary îl îmbie Sushi Boat și coborî scările. O cană cu ceai verde (din cel cu aromă de fum) fierbinte de ținut în palme. Paharul cu vin roșu de Napa de sorbit înghițitură cu înghițitură. Sashimi ca la Hiroshima.

Apoi, cîndva, mai tîrziu, în drum spre ușă: Gentlemen, your language is music to my ears, le-ar fi spus Moș Pinocchio celor două brute intelectuale britanice bătîndu-le cordial pe slănina în cămașă albă. Pentru că eram, nu-i așa, în America. I do hope you are married to each other, ar fi adăugat, căci nu reușise să vadă dacă cele două inele de pe cele două inelare stîngi chiar erau identice. Apoi se înclină cu tot respectul către gazde și ieși: Arigato gozaimas.

Yumiko's Advent Present by Air Mail

I just love it!

Glissando

Ora 8, sîmbătă dimineața. Ceea ce vedeți aici sînt muncitori, desigur japonezi, pe un șantier de construcții, la gimnastica de înviorare. Entuziasmul li se citește în gesturi. Cu același entuziasm și la aceeași oră mă îndrept spre aeroport.

Cum poate cineva să plece de aici?

Taifun surrealist la Nagasaki

Să fugi de taifunul de la Nagasaki și să-ți găsești salvarea și refugiul la Hiroshima, ce ironie. Dis-de-dimineață, așteptînd shinkansenul de Hakata, de unde aveam să luăm kamome-ul de Nagasaki, Yamamoto sensei a apărut cu una din acele fețe impenetrabile despre care va mai fi vorba mai jos, și despre care nu știi niciodată dacă e îngrijorat, interesat, indiferent, sau dacă te ia peste picior. Vine taifunul, ne-a spus.

Ne-am bulucit în shinkansen. Deși ora plecării fusese stabilită cu vreo lună înainte, și deși era un sfîrșit de săptămînă prelungit (japonezii se pare că preferă conferințele la sfîrșit de săptămînă), cînd tot poporul era pe drumuri, nu aveam locuri rezervate. Am stat mai bine de-o oră într-un picior, păstrînd (sper) o mină de o seninătate perfect asiatică. Și în Kamome am stat tot în picioare. Diferența a fost că acolo mi-am găsit un loc mai ferit, cu fundul pe un soi de măsuță pliantă la capătul vagonului, și cu genunchii proptiți în spătarul primului fotoliu, în a cărei tapiserie fusese ascunsă o gumă de mestecat. (Mai am și acum pata aia pe genunchiul stîng.)

La Nagasaki am ajuns la prînz. Yamamoto sensei a răsfoit cu aceeași înfrigurare-îngrijorare-indiferență-mișto un pliant, ne-a condus prin cotloanele din jurul gării, și am ajuns la un restaurant de champu. Chestie care sună a shampoo, dar nu era decît o supă abundentă cu mai multe feluri de paste, cărnuri și pești, servite generos într-un lighean. Gazda era o doamnă în capot de casă înflorat pus peste un tricou portocaliu cu inscripții sportive, și cu un șorț de bucătărie pe deasupra.

După amiază am fost la conferință. În principiu (iubesc la nemurire propozițiile care încep cu “în principiu”) conferința era internațională. Dar (idem, propozițiile care continuă cu “dar”), în cazul de față (ibidem), am început cu o sesiune în limba japoneză. O vreme am căutat în prezentările proiectate pe ecran semne kanji pe care le știam, după care am dormit foarte bine, chestie de altfel foarte japoneză. Mai tîrziu, aveam să-i povestesc asta lui Yumiko, și ea avea să rîdă în hohote, chestie total nejaponeză din partea ei.

Seara ne-am adunat cu toții la o sesiune în cadru restrîns, ținută la un restaurant din China Town. Corespunzător, feluri de mîncare nenumărate, din care guști homeopatic pînă te saturi. Ne-am dat întîlnire a doua zi de dimineață pentru sightseeing. Am recunoscut semnele: 出島 – candelabrul care marchează ieșirile, de, și păsăroiul așezat pe un vîrf de munte (山), adică insula, shima. Asta face Deshima. De ce, am întrebat, dacă toată lumea vorbește despre Deshima ca despre poarta de intrare a primilor străini în Japonia, de ce se cheamă Insula Ieșirii și nu Insula Intrării, Irishima, 入島, heh? Șeful departamentului m-a privit interzis preț de cîteva secunde, pe urmă a început și el să rîdă cu gura pînă la urechi.


Pe seară am fost cu Yamamoto sensei și cu doctoranda lui trecută de 60 de ani să mîncăm. M-am bucurat cînd am auzit de sashimi, peștele crud pe care n-aș avea încredere să-l mănînc în Germania. Porțiile au fost comandate secvențial. Primele au fost normale, de pește adică. A venit și momentul în care doctoranda, probabil la vreun semn discret de-al lui Yamamoto sensei care vroia să vadă pînă unde rezist, mi-a recomandat sashimi de balenă. Am spus un nu hotărît, iar Yamamoto sensei l-a acceptat suveran: Desigur că refuzați din motive politice. A comandat altceva, care s-a dovedit a fi sashimi de homar. Am început cu toții cu carnea (crudă, repet) pregătită alături. Cînd s-a terminat, m-am întrebat dacă mai e ceva de scos și din carapacea de altfel foarte decorativă. Pentru examinare, am întors obiectului culinar cu susul în jos, iar obiectul a început să dea din picioare. Mi-am adus aminte de următoarea scena din “Through the Lookingglass and What Alice Found There” pe care o citez din memorie:

Red Queen: Pari cam intimidată în fața acestei ciozvîrte de miel.
Queen Alice: N-am fost pusă niciodată să tai dintr-o ciozvîrtă întreagă.
Red Queen: Atunci să vă fac cunoștință. Queen Alice – Ciozvîrta de Miel. Ciozvîrtă de Miel – Queen Alice.
Queen Alice [după ce face o reverență]: Să vă tai cîte o felie?
Red Queen: În nici un caz. Eticheta interzice cu desăvîrșire să tai pe cineva cu care tocmai ai făcut cunoștință. Ospătar, ia ciozvîrta de miel de pe masă.
[Ospătarul ia ciozvîrta de miel și aduce în loc o budincă.]
Queen Alice [deja înfometată]: Oh, vă rog, nu vreau să fac cunoștință cu budinca!
Red Queen [mîrîind]: Queen Alice – Budinca. Budinca – Queen Alice. Ospătar, ia budinca de pe masă.
[Ospătarul ia budinca. Alice se gîndește că în definitiv și ea e regină și poate să dea ordine.]
Queen Alice: Ospătar, adu budinca înapoi!
[Ospătarul aduce budinca. Alice începe să taie o felie.]
Budinca [cu voce unsuroasă]: Cum ți-ar plăcea să taie cineva o felie din tine, ființă nesimțitoare ce ești!
Queen Alice: …
Red Queen: Spune dragă și tu ceva, e ridicol să lași Budinca să facă singură toată conversația!

La fel de ridicol era să mă uit sub fustele carapacei de homar dînd dintr-un număr foarte mare de picioare. Drept care am întors-o la loc. Carapacea a făcut cîteva încercări să sară din farfurie, după care s-a liniștit în zeama fierbinte de supă. Yamamoto sensei păstra aceeași figură interesat-politicoasă.

Spre dimineață am auzit vîntul vîjîind. Mai tîrziu m-am dus la micul dejun. Eram, iată, prizonieri într-un hotel colonial britanic, desigur din perioada victoriană. Nu te îngrijora, mi-a spus Yamamoto sensei, avem 25 de taifunuri pe an, ăsta e abia al 19lea.

Hausmusik

Tocmai am pus la Hausmusik (vedeți pe dreapta, ceva mai jos) două piese care reprezintă temele mele pentru acasă în Japonia. Am început să le studiez cînd am ajuns aici, fără profesor, și iată rezultatul. Atît interpretarea cît și înregistrarea păcătuiesc în toate felurile imaginabile (undeva, acolo jos, mi s-a pregătit cu siguranță un cazan cu smoală clocotindă), așa că cine vrea să asculte o înregistrare cu adevărat bună (sau cel puțin una care îmi place mie), să sară direct la Claudio Barile.

Ah da, tocmai am constatat că trilulilu bagă bețe în roate. Susține că are acorduri de copyright cu casele de discuri, drept care înregistrarea “nu este accesibilă în țara dvs.”, adică inclusiv în Japonia. Mi-a venit să mor de rîs.

Pagina 52. O lepșă sibilinică

Zilele’astea circulă pe facebook o leapșă zisă festivă. Cum că să deschizi cea mai apropiată carte la pagina 52, și să copiezi a cincea propoziție (trecem peste diferențele între propoziție și frază) fără să menționezi titlul cărții sau autorul. Librăriile Ved zice (folosesc singularul căci desigur personaj colectiv): E saptamîna internațională a cărții. Luați o carte și citiți-o pîna la capăt, nu o deschideți doar la pagina 52. Moș Pinocchio aplaudă furtunos și răspunde: Bună idee, Librăriilor, eu tocmai am terminat cartea [cutare]. Librăriile dă un like, și o duduie simțitoare întreabă: Bine, și ce zicea la pagina 52? Moș Pinocchio întinde mîna, ia cartea, o deschide și rămîne cu gura căscată:

“Se spune că o plecare grabnică te va îndepărta de noi.”

Căci între timp venise toamna japoneză. Moș Pinocchio ieși la fereastră și privi cu o strîngere de inimă peste cîmpurile galbene cu orez.

O despărțire. O strîngere de mînă

Pleca pentru un an în Anglia la studii, așa că l-am condus cu toții seara la autobuz. (Aeroportul era departe.) Era un copil dulce la 21 de ani cu bretonul în ochi, dar nu numai pentru asta îl iubeam noi. Fiecare l-a învățat cîte ceva – Jessica, de exemplu, cum să-și cumpere bilete de avion.

Dă-mi mîna, i-am spus, și i-am strîns-o. Știi, asta e problema japonezilor, nu știu să dea mîna. Cînd vrei să dai mîna cu ei, îți dau, uite’așa, o fleașcă. Strînge! Și a strîns, apoi ne-a făcut cu mîna de la geam.

Autobuzul a plecat, iar noi ne-am risipit fiecare spre casă.

O revelație de’a lui Moș Pinocchio. Japoneza fără profesor

La muzeul caligrafiei, în așteptarea traducerii, lui Moș Pinocchio îi pică privirea pe ecusonul explicatorului de muzeu: 松 adică pinul, conifera, matsu, și 田, cîmpul cu orez adică: da. Moș Pinocchio, mîndru de el, arată cu degetul ca E. T. și se adresează explicatorului: Matsuda san! Explicatorul se bucură, dă pe dinafară de admirație, cum că adică oh, musafirul nostru din Doitsu știe să citească, etc., etc.

Seara, la oglindă, spălîndu-se pe dinți, Moș Pinocchio își rumegă în continuare triumful. Și dintr-o dată se pleznește peste frunte.

Aici ar fi momentul în care ar trebui să introducem un nou sertar în Jurnalul domnului Inginer, anume categoria “Lui Moș Pinocchio îi pică fisa”. Mazda, carevasăzică. Himmelherrgott.

Surrealism

Ascult o conferință în japoneză, din care înțeleg unele cuvinte.
În timp ce afară vine taifunul.
Iar orașul se numește, ați ghicit, Nagasaki.

Și atunci am început să ne legănăm...

Ochiade de călătorie

La coadă, în fața noastră, niște băieți frumoși, musculoși, tunși corect și cărînd rucsaci imenși din material de camuflaj: soldați americani, în drum spre Tokyo și mai departe. Domnu’ Inginer le aruncă o privire de lup hămesit, după care se întunecă la față și comentează ceva despre razboi, tribut de sînge și 20 de ani. Mă întunec și eu la față: frumoși sau nu, inteligenți sau nu, sînt de vîrsta lui Gogoscharski.

Pentru Zaza: Habar n-am de ce abia acum, dar am aflat unde este Amurul. Ridicînd jaluzeaua din cînd în cînd, între două secvențe de film, Siberia are rîuri strălucitoare de argint.

Ceva mai tîrziu, după un timp care se lungește pentru că zburăm după soare, ajungem. Pentru prima dată după 22 de ani de Germania, reintrînd în Germania, nu mi-a venit să mă arunc pe jos și sa pup pămîntul patriei germane. Pentru că Japonia, pentru că Japonia. Deocamdată, cîteva zile la Frankfurt. Mai departe, mai vedem: Lufthansa se pregătește de grevă.

Încă un vecin gay

Desigur că există o țară cu 130 de milioane de locuitori dintre care nici unul nu este homosexual, și țara aceasta se numește Japonia. Dacă se întîmplă să ai un vecin gay, el va fi obligatoriu străin.

Ca de exemplu american. M-am întîlnit cu el întîmplător la prînz, la cantină. Nu m-aș fi așezat neapărat la masă cu el, pentru că ultima dată cînd am încercat mi-a spus că nu vrea să fie nepoliticos dar discută afaceri (japonezul cu care discuta afaceri s-a prezentat foarte amical, chiar cu numele mic, Satoshi) dar de data asta eu venisem primul, iar cantina era arhiplină. I-am făcut cu mîna și l-am invitat să ia loc, împreună cu japoneza cu care venise. (Japonezele trecute de prima tinerețe sînt de obicei simpatice și distinse.) Mi-a spus că pleacă a doua zi și m-a întrebat dacă nu m-ar interesa niște chestii – am uitat cum se numeau, erau de mîncare și congelate. În caz că nu știați, Moș Pinocchio e mare mîncău, așa că seara se prezentă la fața locului – atracția principală fiind de fapt o colecție de ceramică japoneză pe cale să fie împachetată. Printre ele, un hipopotam grăsan care semăna în mod frapant cu posesorul, mi-a spus că de-asta îl și cumpărase.

– So, did you say your partner was on his way to Japan?
– Yep.
– So, your partner is a man?
– Yep.
– So, you are a man living with a man?
– Mrm, yep.
– So, you’re gay?
– Obviously, yes.

Adică un dialog de genul: Bună seara, bade, ce faci, cosești? Of course, yes. Scopul lui a fost de a-mi face cadou o colecție de gay comics japoneze, pe care altfel le-ar fi aruncat la gunoi. Apoi mi-a făcut cadou și o ceapă puțin stricată. Ajungînd acasă, mi-am mirosit degetele cu care o ținusem, desigur inspirat de același gest făcut de el după ce mi-a dat ceapa: miroseau de parcă mi le-aș fi băgat în fund. Chestiile de mîncare congelate fură uitate, dar, la drept vorbind, nu pot să spun că mi-ar fi părut rău după ele.

Ar mai fi ceva

După Fukuyama am tras la un hotel în Osaka – cameră japoneză, obrazu’ supțire cu cheltuială se ține – aveam să ne trezim devreme, domnu’ Inginer avea să plece la aeroport, eu înapoi la Hiroshima și la birou. Nimic nu trebuia lăsat la voia întîmplării și inspirației de moment, drumul de la hotel la gară trebuia experimentat, ceea ce am și făcut, și înainte să mergem la culcare am întrebat într-un glas: Bem o bere?

Recunosc că ochisem încă dinainte locul: Era un turn în vîrful căruia scria Nissay (nici în ziua de azi n-am idee ce-i aia, dar e lîngă Shin-Osaka) și care arata ca o clădire de birouri cu “ceva” la parter. Logic, în acel “ceva” trebuia să fie și “ceva” de băut.

Și a fost. Am înotat din greu împotriva curentului de personaje alb-negru care ieșeau de la birou (era 9 seara) și am intrat. La prima vedere, amintea de barurile gay, pentru că erau numai bărbați. (Într-un colț stătea o femeie singură și mînca repede: trebuie să fi fost o lesbiană înfometată.) Majoritatea în costum, doar la o masă cîțiva în (oh!) overall. Majoritatea erau deja beți; doar la una din mesele din mijloc un bărbat mai în vîrstă, de unul singur, își făcea tacticos shabu-shabu. (Nu vă gîndiți la prostii, asta e un fel de fondue japonez de carne: ai pe masă un mic aragaz cu butelíe pe care bolborosește o supă în care înmoi feliile de carne crudă și diverse alte legume.) Ceva mai tîrziu a apărut un tip tînăr care, după multe plecăciuni adînci, a început să stea de vorbă. Trebuie să fie vorba de o avansare, am dat sentința unanimă domnu’ Inginer și cu mine. Pe urmă am plecat acasă.

Descoperiserăm, dragii moșului, un local cu salary men. Unul din lucrurile cele mai interesante care merită (da, merită!) vazute în Japonia.

Amintiri din conced, cinci. Trandafiri la despărțire

Conducîndu-l pe domnul Inginer, cu destulă tristețe, la aeroport, am trecut și prin grădina de trandafiri de la Fukuyama. Ploua.

Părăsirea de luni

Un plic cu adresă și un formular pe birou, luni la prima oră.

Plicul e pentru articolul japonez, formularul e pentru bancă. Miyake sensei o să-ți explice. Mi-a făcut plăcere să fim cinci luni împreună în Japonia.
Banana.

Japonezii ăștia sînt în stare să-ți scrie și condamnarea la moarte cu aceeași caligrafie minuțioasă și impecabilă.

Sigur că știam. N-am fi în Japonia dacă lucrurile astea n-ar fi planificate și discutate cu luni de zile înainte.

Și totuși.

Amintiri din conced, patru. Miyajima, liniște