Cu mulțumiri Societății Tlön.
Se afișează postările cu eticheta Dialoguri cu ALS. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dialoguri cu ALS. Afișați toate postările
13 martie 2012
17 ianuarie 2011
The Sound of Music
La început nu s-a știut prea bine cine a făcut-o, așa că l-am bănuit pe domnu’ Inginer și am tratat obiectul cu suverană ignoranță. Ca în orice cuplu-model, a venit însă și ziua în care a trebuit să stăm de vorbă serios despre asta, și atunci m-am rușinat profund pentru bănuiala nedreaptă. Făptașul fusese, ca și în alte cazuri, Marx. Lăsase insidios DVDul lîngă televizor (asta dacă nu-l uitase pur și simplu, după cine știe ce excese celebrate în doi cu Freddie pe covorul persan din sufragerie, în timp ce noi cutreieram dealurile Năsăudului), și efectul nu s-a lăsat prea mult așteptat. Numa n-aș putea să spun de ce mi-a sunat în minte tot timpul un dialog pe care l-aș traduce cam așa:
Dame Edna: Carevasăzică locuiești în Elveția, bravo, bravo, frumos.
Roger Moore: …
Dame Edna: Și ai precis o mulțime de vecini celebri?
Roger Moore: …
Dame Edna: Pe cine, de exemplu?
Roger Moore: Ăăăăă… Julie Andrews…
Dame Edna [trumfătoare]: Aha, Julie Andrews. Care țopăie diminețile pe dealuri și declanșează avalanșe cu cîntecele ei kitsch din “Sunetul muzicii”.
Recunosc totuși că am vărsat lacrimi de înduioșare în fața televizorului, numitul covor persan nu s-a uscat nici pînă acum. Și mai recunosc, cu mîna pe inimă, că am fost aproape invidios pe rochia de mireasă a Mariei.
Dame Edna: Carevasăzică locuiești în Elveția, bravo, bravo, frumos.
Roger Moore: …
Dame Edna: Și ai precis o mulțime de vecini celebri?
Roger Moore: …
Dame Edna: Pe cine, de exemplu?
Roger Moore: Ăăăăă… Julie Andrews…
Dame Edna [trumfătoare]: Aha, Julie Andrews. Care țopăie diminețile pe dealuri și declanșează avalanșe cu cîntecele ei kitsch din “Sunetul muzicii”.
Recunosc totuși că am vărsat lacrimi de înduioșare în fața televizorului, numitul covor persan nu s-a uscat nici pînă acum. Și mai recunosc, cu mîna pe inimă, că am fost aproape invidios pe rochia de mireasă a Mariei.
04 ianuarie 2011
Cântarea cântarelor, 2
Nu recomand să ne dezlănțuim în ceva gen “Perinița”… unde io mă pup cu alș, ori Mulliganoglu îi pune basmaua tapirului… nu!
(Blegoo’n Mahala)
Și uite că s-a’ntîmplat: Domnu’ Inginer dansă Perinița de revelion cu românii ca brajii la orizontală ca să fie mai mult lați decît înalți. Am rămas în vîrful scaunului meu, îndesîndu-mi cît mai adînc bucățile de șervețel în urechi pentru că muzica nu, nu era Perinița. Și privind cu teamă la hora bărbaților încălziți de palincă.
Teama s-a transformat în panică după miezul nopții, cînd tot poporul ieșise afară la șampanie (unii la Moët et Chandon) și tocmai ne întrebam dacă e cazul să ne pupăm acolo. Anume, unul din partenerii de periniță tocmai se pupa din greu cu altul, după care emise în direcția noastră explicația:
– I’m not gay, he’s my friend.
Atunci am plecat la culcare.
– Ce bine s’o distrat domnu’ Inginer azi noapte, mi-a spus la micul dejun chelnerița cu care pînă atunci nu schimbasem nici o vorbă, nici măcar o singură vorbuliță. Păcat că dumneavoastră ați plecat așa devreme. Abia după aia s’o distrat domnu’ Inginer cel mai bine.
(Blegoo’n Mahala)
Și uite că s-a’ntîmplat: Domnu’ Inginer dansă Perinița de revelion cu românii ca brajii la orizontală ca să fie mai mult lați decît înalți. Am rămas în vîrful scaunului meu, îndesîndu-mi cît mai adînc bucățile de șervețel în urechi pentru că muzica nu, nu era Perinița. Și privind cu teamă la hora bărbaților încălziți de palincă.
Teama s-a transformat în panică după miezul nopții, cînd tot poporul ieșise afară la șampanie (unii la Moët et Chandon) și tocmai ne întrebam dacă e cazul să ne pupăm acolo. Anume, unul din partenerii de periniță tocmai se pupa din greu cu altul, după care emise în direcția noastră explicația:
– I’m not gay, he’s my friend.
Atunci am plecat la culcare.
– Ce bine s’o distrat domnu’ Inginer azi noapte, mi-a spus la micul dejun chelnerița cu care pînă atunci nu schimbasem nici o vorbă, nici măcar o singură vorbuliță. Păcat că dumneavoastră ați plecat așa devreme. Abia după aia s’o distrat domnu’ Inginer cel mai bine.
06 iunie 2009
Asta a fost
Daca regulile de moderare a unor discutii de blog sint subiective si deci discutabile, exista printre ele una la care nu va obiecta nimeni nimic, decit cel mult ca am aplicat-o cam tirziu: Cine ma injura la mine acasa, fie si in limba italiana, alta data nu mai are ce cauta pe aici. Sa fim bine intelesi, "acasa" inseamna pentru mine atit Jurnalul de fata, cit si situl pinKpong. Cei care se gindesc ca o sa uit asta prea curind, inseamna ca nu ma cunoasc: Am o memorie de elefant cind e vorba de asa ceva.
12 aprilie 2009
Leapșa teroristă
De buna voie si nesilit de nimeni am preluat leapsa de la Cinabru: Pentru ca blogul teroristei s-a inchis (temporar, mai sper inca in naivitatea mea), fiecare din cei care primesc leapsa vor scrie ceva despre o carte. (Nu folosesc cuvinte mari, cum ar fi “cronica” sau “recenzie”, banuind ca LucieiT nu i-ar placea neaparat.)
Am mai spus (si daca nu am spus-o, hehe, o repet) ca leapsa este un ritual al blogosferei. (Si tare as vrea sa stiu daca tine numai de blogosfera romaneasca, sau este un joc international.) In contextul dat, caracterul de ritual mi se pare cu atit mai puternic, drept care ma conformez cu toata solemnitatea si cu tot simtul raspunderii.
* * *
La prima vizita pe care i-am facut-o domnului Inginer, cu aproape 12 ani in urma, m-am intrebat cum as putea face ca sa il cunosc mai bine si mai repede. Foarte simplu: Îi cercetez biblioteca. Ceea ce parea o operatie rapida si fara dureri (pentru ca deh, biblioteca nu era una din acelea, stiti, care se intinde pe pereti intregi si de preferinta in fiecare camera a apartamentului, baia fiind singura exceptie permisa) s-a dovedit a fi o ocupatie de saptamini: Am ramas lipit de...
...Ralf König. Ei bine da, este vorba de carti cu povesti pe banda desenata. Si inca o data: Ei bine da, povestile sint gay. Povesti de genul asta am scris si eu (aici, aici sau aici, de exemplu), si nu e greu: Nu trebuie decit sa intri in lumea gay si sa observi. Apoi, eh, trebuie sa le mai si povestesti. Ralf König le-a povestit la inceput atit de fara perdea, incit primele lui carti nu s-au gasit decit in anumite magazine de specialitate.
El isi descrie propriile povesti cam asa:
(1) De obicei, parintii asteapta de la fiii lor ca intr-o zi sa se casatoreasca si sa faca o droaie de copii. Mda. (2) In doua din povestile de aici e vorba si de mame care afla ca fiii lor au o mostenire genetica tragica... Sa explicam: Tragische Veranlagung, mostenire genetica tragica, era un eufemism pentru homosexualitate, teribil de raspindit intr-o vreme. Tragic – hm, mai mult sau mai putin, poate atunci cind era vorba despre epidemia de SIDA, despre gays care mai si mor din cauza asta, si eventual le lasa mostnire prietenilor papagali vorbitori care obisnuisera sa priveasca filme porno impreuna cu stapinul si invatasera sa repete replicile decisive. In orice caz, o lume foarte colorata.
Iesirea din dulap a lui Ralf Köng s-a produs in 1987, cu “Der bewegte Mann”, titlu german intraductibil, tradus totusi, din cite vad acum, prin “Maybe... Maybe Not Again”. La urma urmei de ce nu. Dupa cartea asta s-a facut un film care a avut succes, si nu in cinematografele “de specialitate”. Apoi inca citeva filme asemanatoare. Sincer sa fiu, am o anume nostalgie a povestilor lui fara perdea de acum 10-15 ani, erau extrem de suculente.
Dintre cartile lui “clasice”, preferata mea a fost “Lisistrata”. Am avut odata ideea nu tocmai practica sa ma duc la domnu’ Inginer cu masina si sa plec inapoi nu duminica seara, ca de obicei, ci luni dimineata. (Era inca pe vremea celor sapte ani de naveta.) Inutil sa spun ca am ramas blocat pe autostrada; singura informatie semnificativa este ca am stat acolo timp de vreo patru ore. Si: ceea ce m-a salvat de la plictiseala inevitabila a fost “Lisistrata”.
Lisistrata [pe ton de tragedie antica]: Lisistrata e un nume care vorbeste. Inseamna: Cea care dizolva armata.
Hepatitos [cu un cap mai mic decit ea si desigur cu doua octave mai sus]: Si Hepatitos e un nume care vorbeste. Inseamna: Infectie la ficat.
Un dialog aproape ‘patafizic.
Rasfoind acum Internetul si descoperind nelipsita homepage, am inceput sa chicotesc la vederea volumului “Hempels Sofa”:
Si aici trebuie sa tin o mica lectie de germana. Expresia wie bei Hempels unterm Sofa (ca la Popesti sub canapea, presupunind ca “Popestii” ar fi un nume tipic lower class) e o descriere a dezordinii si mizeriei, eventual ascunse “de ochii soacrei”. In cazul de fata, canapeaua este cea a psihanalistului (care, nu ma intrebati de ce, nu are voie sa fie homosexual), si ce se afla sub ea... vedem in ilustratie.
In 2006, Ralf König a primit premiul “Max si Moritz” (un fel de Pacala si Tindala in versiune nemteasca), respectiv premiul special al juriului pentru replica la scandalul declansat de caricatura aparuta in Danemarca cu o imagine a lui Mohamed:
“Ca reprezentanti ai valorilor si tolerantei occidentale ne cerem iertare pentru libertatea presei si a opiniei”. Raspunsul: “Si simtul umorului? Cine isi cere iertare pentru simtul umorului?”
* * *
NB: Odata cu leapsa am preluat de la Cinabru si refuzul de a comenta cele intimplate pe blogul teroristei. Va rog deci sa va abtineti de la astfel de comentarii pe blogul meu; cine doreste, stie unde le poate face. Dau leapsa in aceeasi forma mai departe, si anume: Ionucai (daca nu a primit-o deja), Zazei (daca va fi gasit dincolo de Levant timp si material), lui Vlad, lui Madelin,lui Octavian, lui Little Green Lie, lui Me si lui Bro, Lektorului (hihihi) si tuturor celor care vor s-o ia de buna voie si nesiliti de nimeni, asa ca mine.
Am mai spus (si daca nu am spus-o, hehe, o repet) ca leapsa este un ritual al blogosferei. (Si tare as vrea sa stiu daca tine numai de blogosfera romaneasca, sau este un joc international.) In contextul dat, caracterul de ritual mi se pare cu atit mai puternic, drept care ma conformez cu toata solemnitatea si cu tot simtul raspunderii.
* * *
La prima vizita pe care i-am facut-o domnului Inginer, cu aproape 12 ani in urma, m-am intrebat cum as putea face ca sa il cunosc mai bine si mai repede. Foarte simplu: Îi cercetez biblioteca. Ceea ce parea o operatie rapida si fara dureri (pentru ca deh, biblioteca nu era una din acelea, stiti, care se intinde pe pereti intregi si de preferinta in fiecare camera a apartamentului, baia fiind singura exceptie permisa) s-a dovedit a fi o ocupatie de saptamini: Am ramas lipit de...
...Ralf König. Ei bine da, este vorba de carti cu povesti pe banda desenata. Si inca o data: Ei bine da, povestile sint gay. Povesti de genul asta am scris si eu (aici, aici sau aici, de exemplu), si nu e greu: Nu trebuie decit sa intri in lumea gay si sa observi. Apoi, eh, trebuie sa le mai si povestesti. Ralf König le-a povestit la inceput atit de fara perdea, incit primele lui carti nu s-au gasit decit in anumite magazine de specialitate.
El isi descrie propriile povesti cam asa:
(1) De obicei, parintii asteapta de la fiii lor ca intr-o zi sa se casatoreasca si sa faca o droaie de copii. Mda. (2) In doua din povestile de aici e vorba si de mame care afla ca fiii lor au o mostenire genetica tragica... Sa explicam: Tragische Veranlagung, mostenire genetica tragica, era un eufemism pentru homosexualitate, teribil de raspindit intr-o vreme. Tragic – hm, mai mult sau mai putin, poate atunci cind era vorba despre epidemia de SIDA, despre gays care mai si mor din cauza asta, si eventual le lasa mostnire prietenilor papagali vorbitori care obisnuisera sa priveasca filme porno impreuna cu stapinul si invatasera sa repete replicile decisive. In orice caz, o lume foarte colorata.
Iesirea din dulap a lui Ralf Köng s-a produs in 1987, cu “Der bewegte Mann”, titlu german intraductibil, tradus totusi, din cite vad acum, prin “Maybe... Maybe Not Again”. La urma urmei de ce nu. Dupa cartea asta s-a facut un film care a avut succes, si nu in cinematografele “de specialitate”. Apoi inca citeva filme asemanatoare. Sincer sa fiu, am o anume nostalgie a povestilor lui fara perdea de acum 10-15 ani, erau extrem de suculente.
Dintre cartile lui “clasice”, preferata mea a fost “Lisistrata”. Am avut odata ideea nu tocmai practica sa ma duc la domnu’ Inginer cu masina si sa plec inapoi nu duminica seara, ca de obicei, ci luni dimineata. (Era inca pe vremea celor sapte ani de naveta.) Inutil sa spun ca am ramas blocat pe autostrada; singura informatie semnificativa este ca am stat acolo timp de vreo patru ore. Si: ceea ce m-a salvat de la plictiseala inevitabila a fost “Lisistrata”.
Lisistrata [pe ton de tragedie antica]: Lisistrata e un nume care vorbeste. Inseamna: Cea care dizolva armata.
Hepatitos [cu un cap mai mic decit ea si desigur cu doua octave mai sus]: Si Hepatitos e un nume care vorbeste. Inseamna: Infectie la ficat.
Un dialog aproape ‘patafizic.
Rasfoind acum Internetul si descoperind nelipsita homepage, am inceput sa chicotesc la vederea volumului “Hempels Sofa”:
Si aici trebuie sa tin o mica lectie de germana. Expresia wie bei Hempels unterm Sofa (ca la Popesti sub canapea, presupunind ca “Popestii” ar fi un nume tipic lower class) e o descriere a dezordinii si mizeriei, eventual ascunse “de ochii soacrei”. In cazul de fata, canapeaua este cea a psihanalistului (care, nu ma intrebati de ce, nu are voie sa fie homosexual), si ce se afla sub ea... vedem in ilustratie.
In 2006, Ralf König a primit premiul “Max si Moritz” (un fel de Pacala si Tindala in versiune nemteasca), respectiv premiul special al juriului pentru replica la scandalul declansat de caricatura aparuta in Danemarca cu o imagine a lui Mohamed:
“Ca reprezentanti ai valorilor si tolerantei occidentale ne cerem iertare pentru libertatea presei si a opiniei”. Raspunsul: “Si simtul umorului? Cine isi cere iertare pentru simtul umorului?”
* * *
NB: Odata cu leapsa am preluat de la Cinabru si refuzul de a comenta cele intimplate pe blogul teroristei. Va rog deci sa va abtineti de la astfel de comentarii pe blogul meu; cine doreste, stie unde le poate face. Dau leapsa in aceeasi forma mai departe, si anume: Ionucai (daca nu a primit-o deja), Zazei (daca va fi gasit dincolo de Levant timp si material), lui Vlad, lui Madelin,
15 martie 2009
Principiul Ivan Turbincă: Un experiment
Nu vi se pare ca Alex Leo Seban are ceva diabolic? Ma refer, mai exact, la personajul care scrie pe diverse bloguri sub numele “als”; daca asemanarea artefactului cu personajul real este intimplatoare sau nu, asta intereseaza prea putin pentru experimentul de fata. Si o alta precizare: Cind spun “ceva diabolic”, sigur ca doresc sa ii fac un compliment, dar, pe de alta parte, nu la un Lucifer cu ochi negri stralucitori si genial in rautate ma gindesc, ci mai degraba la un rau omniprezent, cum ar fi vecinul de metrou care maninca doughnut linga tine la ora de virf sau la personajul anonim care iti umple cutia de scrisori cu reclame stupide.
Imi imaginez ca asta (si nu Lucifer, Talpa Iadului si alte entitati de mare calibru) este genul de draci pe care i-a poftit Ivan in turbinca lui, ca apoi sa-i altoiasca si sa le dea drumul in lumea larga. Dar atentie, a fost o greseala: E drept ca Ivan a curatat acea casa, dar a murdarit o lume intreaga trimitind dracii care incotro. Dracii ar fi trebuit sa ramina pe loc, ca un rau necesar, cunoscut si ocolit de oricine. Asta ar fi salvat restul lumii.
Aplicind acelasi principiu (si nu a fost singurul principiu pe care l-am aplicat acolo, dar despre celelalte cu alta ocazie), am permis pe blogul meu balacareala reciproca a citorva personaje de altfel fiecare valoros in felul lui, dar incompatibil unul cu celalalt. Pina la un punct, principiul Turbincii functioneaza, restul blogului, poate chiar si alte bloguri in acelasi timp, fiind iertate de interventiile domnului Serban. Dar exista si punctul despre care vorbeam deunazi, in care Pinocchio isi pierde rabdarea stoica si cedeaza altora onoarea de a salva blogosfera de bîntuieli alseniene.
Mai intii, Pinocchio va ofera o informatie: Blogul pe nume alexleoserban.blogspot.com nu exista, respectiv nu este inca folosit. De comun acord cu domnu’ Inginer, Pinocchio considera ca acest blog se poate materializa intr-o scena ideala a tuturor manifestarilor româno-blogosferice sau -cubice legate de artefactul ALS.
Si acum experimentul: Dorim sa vedem – folosesc pluralul convins fiind ca pe multi ii va interesa rezultatul – cit dureaza pina cind:
a) numitul blog va fi rezervat;
b) vor aparea primul posting si primele replici;
c) procesul se va extinde la alte bloguri cu nume similare (alex-leo-serban, als etc.) cazate la diversi provideri (blogspot.com, wordpress.com);
d) si, per total, care va fi scorul ALS vs. restul blogosferei, adica cine cite bloguri va rezerva si cite din bloguri vor fi favorabile respectiv neutre domnului Serban.
Este ora 13:00 GMT, duminica, 15 martie 2009. Pe locuri, fiti gata, start!
Imi imaginez ca asta (si nu Lucifer, Talpa Iadului si alte entitati de mare calibru) este genul de draci pe care i-a poftit Ivan in turbinca lui, ca apoi sa-i altoiasca si sa le dea drumul in lumea larga. Dar atentie, a fost o greseala: E drept ca Ivan a curatat acea casa, dar a murdarit o lume intreaga trimitind dracii care incotro. Dracii ar fi trebuit sa ramina pe loc, ca un rau necesar, cunoscut si ocolit de oricine. Asta ar fi salvat restul lumii.
Aplicind acelasi principiu (si nu a fost singurul principiu pe care l-am aplicat acolo, dar despre celelalte cu alta ocazie), am permis pe blogul meu balacareala reciproca a citorva personaje de altfel fiecare valoros in felul lui, dar incompatibil unul cu celalalt. Pina la un punct, principiul Turbincii functioneaza, restul blogului, poate chiar si alte bloguri in acelasi timp, fiind iertate de interventiile domnului Serban. Dar exista si punctul despre care vorbeam deunazi, in care Pinocchio isi pierde rabdarea stoica si cedeaza altora onoarea de a salva blogosfera de bîntuieli alseniene.
Mai intii, Pinocchio va ofera o informatie: Blogul pe nume alexleoserban.blogspot.com nu exista, respectiv nu este inca folosit. De comun acord cu domnu’ Inginer, Pinocchio considera ca acest blog se poate materializa intr-o scena ideala a tuturor manifestarilor româno-blogosferice sau -cubice legate de artefactul ALS.
Si acum experimentul: Dorim sa vedem – folosesc pluralul convins fiind ca pe multi ii va interesa rezultatul – cit dureaza pina cind:
a) numitul blog va fi rezervat;
b) vor aparea primul posting si primele replici;
c) procesul se va extinde la alte bloguri cu nume similare (alex-leo-serban, als etc.) cazate la diversi provideri (blogspot.com, wordpress.com);
d) si, per total, care va fi scorul ALS vs. restul blogosferei, adica cine cite bloguri va rezerva si cite din bloguri vor fi favorabile respectiv neutre domnului Serban.
Este ora 13:00 GMT, duminica, 15 martie 2009. Pe locuri, fiti gata, start!
25 februarie 2009
De miercurea cenușii
La miezul noptii, balurile mascate s-au oprit, mastile au cazut, nebunii au plecat zgribuliti la ei acasa, lalaind inca pe strazi. Iar eu am gasit un citat care continua in mod ideal discutia inceputa acum citeva zile cu George Hari Popescu, Alex Leo Serban si cu voi toti. Cultura, carevasazica.
Thorstein Veblen publica in 1899 o “teorie a lumii bune”, dupa care elita culturii banilor (parca mai auzisem undeva un sinonim) se pune in evidenta pe ea insasi prin pierderea timpului cu lucruri lipsite de utilitate practica. Si cum aceasta pierdere de vreme nu poate fi expusa in mod permanent privirilor celorlalti, aceeasi elita si-a cultivat deprinderi care arata in mod indubitabil ca isi poate permite sa-si ocupe timpul ani de zile cu lucruri totalmente inutile, cum ar fi:
“...die Kenntnis toter Sprachen oder der okkulten Wissenschaften, eine fehlerfreie Orthographie, die Beherrschung von Grammatik und Versmaßen, die Hausmusik und andere häusliche Künste, Mode, Möbel und Reisen, Spiele, Sport, Hunde- und Pferdezucht.”
Adica:
“...cunoasterea limbilor moarte sau a stiintelor oculte, ortografia fara greseala, stapinirea gramaticii si a prozodiei, muzica de camera si alte arte casnice, moda, mobila si calatoriile, jocurile, sportul, cresterea ciinilor si a cailor.”
Eu insumi am inceput sa citesc “Timpul pierdut” al lui Proust, la recomandarea domnului Serban. Dintre cei care vorbesc despre Proust, aflam, unii l-au citit cindva, demult, ceilalti deloc. Iar eu faceam parte, pina mai ieri, din a doua categorie. Imi pun, iata, cenusa in cap, asa cum se cuvine in aceasta zi a regretelor fatarnice.
Thorstein Veblen publica in 1899 o “teorie a lumii bune”, dupa care elita culturii banilor (parca mai auzisem undeva un sinonim) se pune in evidenta pe ea insasi prin pierderea timpului cu lucruri lipsite de utilitate practica. Si cum aceasta pierdere de vreme nu poate fi expusa in mod permanent privirilor celorlalti, aceeasi elita si-a cultivat deprinderi care arata in mod indubitabil ca isi poate permite sa-si ocupe timpul ani de zile cu lucruri totalmente inutile, cum ar fi:
“...die Kenntnis toter Sprachen oder der okkulten Wissenschaften, eine fehlerfreie Orthographie, die Beherrschung von Grammatik und Versmaßen, die Hausmusik und andere häusliche Künste, Mode, Möbel und Reisen, Spiele, Sport, Hunde- und Pferdezucht.”
Adica:
“...cunoasterea limbilor moarte sau a stiintelor oculte, ortografia fara greseala, stapinirea gramaticii si a prozodiei, muzica de camera si alte arte casnice, moda, mobila si calatoriile, jocurile, sportul, cresterea ciinilor si a cailor.”
Eu insumi am inceput sa citesc “Timpul pierdut” al lui Proust, la recomandarea domnului Serban. Dintre cei care vorbesc despre Proust, aflam, unii l-au citit cindva, demult, ceilalti deloc. Iar eu faceam parte, pina mai ieri, din a doua categorie. Imi pun, iata, cenusa in cap, asa cum se cuvine in aceasta zi a regretelor fatarnice.
17 februarie 2009
Despre ziariști și cultură generală
Afara ninge orizontal, la o fereastra de la stinga la dreapta, la cealalta de la dreapta la stinga, trombele de zapada se intilnesc la mijloc, in troiene verticale, iar eu simt nevoia sa va povestesc ce am visat.
Nu, nu am visat. (Asta e problema.)
Studentii domnului George Hari Popescu au descoperit infinitul: E aici. L-au descoperit sub forma de hypertext: De la un cuvint ajungi la toate cuvintele. Ce definitie abstracta, nu-i asa? Ca sa o concretizeze, au pus-o in forma Andreei Marin. Am pornit de la “jurnalism online” si am ajuns la Andrea Marin, fosta participanta la Miss România, explica autorul clipului exemplar.
Intr-o fireasca pornire cognitiva, pre numele ei curiozitate epistemica, m-am intrebat la ce fel de curs o studiaza ce fel de studenti pe distinsa doamna. Un cuvint nu e toate cuvintele, ci, in cazul de fata, o multime finita: Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Masterat Productie Multimedia si Audiovizuala. Acolo se invata, sub egida unor nume sonore ca G. Drula si C. Curus: productii, tehnologii, precum si scriitura pentru mediile digitale.
Prin nu stiu care asociatie de idei (si imi veti vedea desigur aureola de inger cind scriu asta), m-am gindit la cultura generala. Binebine, am intrebat, am gasit infinitul, am gasit-o pe Andrea Marin, da’ cultura? Unde-i cultura?? Domnul Hari Popescu raspunde cititorilor:
Pai ce treaba are masteratul cu cultura generala? Mai mult, care e legatura dintre facultate si cultura generala? Sper ca nu confunzi universitatea cu scoala generala si cu liceul…
La aceasta zicere am inteles fenomenul in toata profunzimea lui: Un cuvint este toate cuvintele. In primul rind, acele cuvinte care [Pinocchio ofteaza din adincul rarunchilor] au transformat liceele de cultura generala in licee de matematica-fizica, de filologie-istorie si mai ales in industriale. De la aceste cuvinte, la cuvintele orelor de tehnologii. De la tehnologii la invatamintul politic. De la invatamintul politic la invataturile marelui canducatuor, Vladimir Ilici Lienin. Victoria socialismului asupra poporului.
Principial vorbind, continua domnul Hari, facultatea oricum nu are drept scop formarea culturii generale, transmiterea acestor cunoștințe intrînd în responsabilitățile profesorilor de liceu.
Cultura generală, în ziua de azi, nu este o condiție pentru a fi un bun jurnalist, ci mai curnd deprinderile jurnalistice, cunoștințele tehnice, principiile etice. Gîndirea conform căreia ziaristul este un filozof holist este depășită de vreo două secole.
Call me oldfashioned, possums. Demodat, depasit. Cu pretentii exagerate. Lipsit de orice urma de realism. In final mi-au dat lacrimile:
Sunt un simplu asistent care-si face treaba cit poate mai bine si incearca sa arate lumii ceea ce face, initiativa pe care putini profesori din mediul universitar o au.
Si aici dialogul s-a incheiat, domnul Hari considerind prea lung mesajul adresat unei persoane care se teme sa-si dea numele.
Acum spuneti voi:
Spuneti-mi ca un bun jurnalist nu are nevoie de cultura generala.
Spuneti-mi: Pinocchio. Dragule, micutzule, naivule: Cultura generala ti-o fac profesorii de liceu una-doua. Doare putin, da’ dupa aia gata, trece. Si daca nu ti-au facut-o, eh, asta e.
Spuneti-mi ca nu, incultura nu se invata. Ca ziaristii nu sint modelul boborului si ca boborul recunoaste si intelege greselile ziaristilor si nu face la fel, nuu.
Spuneti-mi ca Andrea Marin e alfa si omega, inceputul si sfirsitul, numai eu nu am aflat asta inca.
Dar o sa aflu intr-o buna zi, cind o sa fiu un baiat adevarat. Si tot atunci stiu ce fac: O sa ma cheme Alex Leo Serban. Chiar asa. O sa am un nume, si atunci domnul Hari Popescu o sa-mi scrie in fiecare zi cite o scrisoare luuunga-lunga.
Nu, nu am visat. (Asta e problema.)
Studentii domnului George Hari Popescu au descoperit infinitul: E aici. L-au descoperit sub forma de hypertext: De la un cuvint ajungi la toate cuvintele. Ce definitie abstracta, nu-i asa? Ca sa o concretizeze, au pus-o in forma Andreei Marin. Am pornit de la “jurnalism online” si am ajuns la Andrea Marin, fosta participanta la Miss România, explica autorul clipului exemplar.
Intr-o fireasca pornire cognitiva, pre numele ei curiozitate epistemica, m-am intrebat la ce fel de curs o studiaza ce fel de studenti pe distinsa doamna. Un cuvint nu e toate cuvintele, ci, in cazul de fata, o multime finita: Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Masterat Productie Multimedia si Audiovizuala. Acolo se invata, sub egida unor nume sonore ca G. Drula si C. Curus: productii, tehnologii, precum si scriitura pentru mediile digitale.
Prin nu stiu care asociatie de idei (si imi veti vedea desigur aureola de inger cind scriu asta), m-am gindit la cultura generala. Binebine, am intrebat, am gasit infinitul, am gasit-o pe Andrea Marin, da’ cultura? Unde-i cultura?? Domnul Hari Popescu raspunde cititorilor:
Pai ce treaba are masteratul cu cultura generala? Mai mult, care e legatura dintre facultate si cultura generala? Sper ca nu confunzi universitatea cu scoala generala si cu liceul…
La aceasta zicere am inteles fenomenul in toata profunzimea lui: Un cuvint este toate cuvintele. In primul rind, acele cuvinte care [Pinocchio ofteaza din adincul rarunchilor] au transformat liceele de cultura generala in licee de matematica-fizica, de filologie-istorie si mai ales in industriale. De la aceste cuvinte, la cuvintele orelor de tehnologii. De la tehnologii la invatamintul politic. De la invatamintul politic la invataturile marelui canducatuor, Vladimir Ilici Lienin. Victoria socialismului asupra poporului.
Principial vorbind, continua domnul Hari, facultatea oricum nu are drept scop formarea culturii generale, transmiterea acestor cunoștințe intrînd în responsabilitățile profesorilor de liceu.
Cultura generală, în ziua de azi, nu este o condiție pentru a fi un bun jurnalist, ci mai curnd deprinderile jurnalistice, cunoștințele tehnice, principiile etice. Gîndirea conform căreia ziaristul este un filozof holist este depășită de vreo două secole.
Call me oldfashioned, possums. Demodat, depasit. Cu pretentii exagerate. Lipsit de orice urma de realism. In final mi-au dat lacrimile:
Sunt un simplu asistent care-si face treaba cit poate mai bine si incearca sa arate lumii ceea ce face, initiativa pe care putini profesori din mediul universitar o au.
Si aici dialogul s-a incheiat, domnul Hari considerind prea lung mesajul adresat unei persoane care se teme sa-si dea numele.
Acum spuneti voi:
Spuneti-mi ca un bun jurnalist nu are nevoie de cultura generala.
Spuneti-mi: Pinocchio. Dragule, micutzule, naivule: Cultura generala ti-o fac profesorii de liceu una-doua. Doare putin, da’ dupa aia gata, trece. Si daca nu ti-au facut-o, eh, asta e.
Spuneti-mi ca nu, incultura nu se invata. Ca ziaristii nu sint modelul boborului si ca boborul recunoaste si intelege greselile ziaristilor si nu face la fel, nuu.
Spuneti-mi ca Andrea Marin e alfa si omega, inceputul si sfirsitul, numai eu nu am aflat asta inca.
Dar o sa aflu intr-o buna zi, cind o sa fiu un baiat adevarat. Si tot atunci stiu ce fac: O sa ma cheme Alex Leo Serban. Chiar asa. O sa am un nume, si atunci domnul Hari Popescu o sa-mi scrie in fiecare zi cite o scrisoare luuunga-lunga.
19 ianuarie 2009
Ce este un blog? Despre Madame Bovary c’est moi
Personaje s-au inventat si se inventeaza din totdeauna: Stim asta cel tirziu de la papagalul postmodern al lui Flaubert. Unele din ele, in sensul cel mai strict al reflexivului, s-au inventat singure si haladuie prin diverse spatii in cautarea unui autor. Cum ar zice Vlad, citeva din astea au ajuns si pe masa mea de scris si mi-au facut propuneri indecente. Nu toate m-au convins.
Cum ne convinge un personaj inventat? Desigur ca domnul Serban ar putea sa ne explice in modul cel mai convingator si mai erudit cu putinta. Dar vai, domnul Serban ne-a parasit pentru totdeauna, iar dialogul cu dumnealui este pur simbolic.
Eu cred ca un personaj inventat ne convinge cel mai bine atunci cind toate micile detalii care il descriu se potrivesc unele cu altele. Agatha Christie a fost neintrecuta in asa ceva. Coerenta interna ar fi, deci, criteriul decisiv. Bonus: Cind coerenta se extinde asupra altor contexte sau personaje, devine externa adica, este maxima. Sa ne gindim la Hercule Poirot, bunaoara, mai salient decit toti criminalii Agathei la un loc.
* * *
Pina aici nimic nou. Dar intre timp a aparut Internetul. Personaje se inventeaza in continuare – cine nu crede nu are decit sa intre in chat, blogosfera sau in lumile virtuale. Dupa primele incercari nereusite de devirtualizare, le privim mai critic. Si intr-adevar, coerenta devine o masura a credibilitatii. Cind intr-un profil se “invrajbesc de moarte numele cu prenumele, virsta cu sexul, anotimpul cu steaua”, atunci a-hahaha, te-am prins Bibicule! si raminem in crivatul de pink floyd sa ne bem cu orbire cafeaua. Cind amanuntele insa se potrivesc unele cu altele, aventura incepe sa capete un parfum real, si atunci...
Dar mai exista o dimensiune a credibilitatii, altfel Internetul n-ar aduce nimic nou: Interactivitatea. Ca sa vorbesti cu un personaj de telenovela trebuie sa fii pensionara, singura si cu nepoti in afara accesibilitatii imediate. La concursurile TV, moderatorul este mai apropiat prin simpla posibilitate ca am putea da un telefon si ajunge sa stam noi insine pe scaunul din fata lui, incercind sa-i raspundem la intrebari. Si, ca sa vezi, in Internet, un asemenea personaj chiar poate sa stea de vorba cu noi, sa ne impartaseasca ceva din intelepciunea lui, charisma lui sa se reverse putin si asupra noastra, adica Iluminarea postmoderna.
Devine prin asta personajul mai real? Desigur ca nu. Un utilizator al lui gayromeo.com ramine virtual chiar daca are poze in profil, chiar daca exista alti cinci, zece sau o suta de alti utilizatori care il cunosc, zice-se, fata in fata, chiar daca se poate comunica cu el. Iar daca se va devirtualiza, atunci va deveni alt personaj. Crescind coerenta si interactivitatea, personajul devine doar mai salient, nicidecum mai real.
* * *
Ce poate fi deci mai chic pentru un jurnalist in secolul XXI decit sa isi largeasca spectrul de salienta si credibilitate trecind de la interactivitatea lenevoasa a publicatiei tiparite la tzopaiala guraliva a Internetului? Din acest punct de vedere, Alex Leo Serban este up-to-date, si deci cu un pas inaintea boborului jurnalistic. Punct ochit, punct lovit: Domnul Serban este un artefact cultural.
Ramine sa ne intrebam care este mesajul pe care il poarta.
Cum ne convinge un personaj inventat? Desigur ca domnul Serban ar putea sa ne explice in modul cel mai convingator si mai erudit cu putinta. Dar vai, domnul Serban ne-a parasit pentru totdeauna, iar dialogul cu dumnealui este pur simbolic.
Eu cred ca un personaj inventat ne convinge cel mai bine atunci cind toate micile detalii care il descriu se potrivesc unele cu altele. Agatha Christie a fost neintrecuta in asa ceva. Coerenta interna ar fi, deci, criteriul decisiv. Bonus: Cind coerenta se extinde asupra altor contexte sau personaje, devine externa adica, este maxima. Sa ne gindim la Hercule Poirot, bunaoara, mai salient decit toti criminalii Agathei la un loc.
* * *
Pina aici nimic nou. Dar intre timp a aparut Internetul. Personaje se inventeaza in continuare – cine nu crede nu are decit sa intre in chat, blogosfera sau in lumile virtuale. Dupa primele incercari nereusite de devirtualizare, le privim mai critic. Si intr-adevar, coerenta devine o masura a credibilitatii. Cind intr-un profil se “invrajbesc de moarte numele cu prenumele, virsta cu sexul, anotimpul cu steaua”, atunci a-hahaha, te-am prins Bibicule! si raminem in crivatul de pink floyd sa ne bem cu orbire cafeaua. Cind amanuntele insa se potrivesc unele cu altele, aventura incepe sa capete un parfum real, si atunci...
Dar mai exista o dimensiune a credibilitatii, altfel Internetul n-ar aduce nimic nou: Interactivitatea. Ca sa vorbesti cu un personaj de telenovela trebuie sa fii pensionara, singura si cu nepoti in afara accesibilitatii imediate. La concursurile TV, moderatorul este mai apropiat prin simpla posibilitate ca am putea da un telefon si ajunge sa stam noi insine pe scaunul din fata lui, incercind sa-i raspundem la intrebari. Si, ca sa vezi, in Internet, un asemenea personaj chiar poate sa stea de vorba cu noi, sa ne impartaseasca ceva din intelepciunea lui, charisma lui sa se reverse putin si asupra noastra, adica Iluminarea postmoderna.
Devine prin asta personajul mai real? Desigur ca nu. Un utilizator al lui gayromeo.com ramine virtual chiar daca are poze in profil, chiar daca exista alti cinci, zece sau o suta de alti utilizatori care il cunosc, zice-se, fata in fata, chiar daca se poate comunica cu el. Iar daca se va devirtualiza, atunci va deveni alt personaj. Crescind coerenta si interactivitatea, personajul devine doar mai salient, nicidecum mai real.
* * *
Ce poate fi deci mai chic pentru un jurnalist in secolul XXI decit sa isi largeasca spectrul de salienta si credibilitate trecind de la interactivitatea lenevoasa a publicatiei tiparite la tzopaiala guraliva a Internetului? Din acest punct de vedere, Alex Leo Serban este up-to-date, si deci cu un pas inaintea boborului jurnalistic. Punct ochit, punct lovit: Domnul Serban este un artefact cultural.
Ramine sa ne intrebam care este mesajul pe care il poarta.
06 ianuarie 2009
Ce este un blog? Pericoloso sporgersi
Intrebarea mea despre artefacte culturale in bloguri a ramas deocamdata fara raspuns. Ne mai gindim, mai vorbim, chestiunea ramine deschisa.
In discutiile precedente de pe blogul meu, ca si de pe altele vecine si prietene, Alex Leo Serban a facut adesea aluzii la “pericolul blog”, alaturindu-l de cele mai multe ori unor judecati de valoare negative pe marginea bloggingului, bloggerilor si a comunitatilor de bloggeri. Daca l-am inteles bine, dumnealui vede bloggingul ca pe o forma de semidoctism si se simte obligat sa il combata. Vizavi de aceasta atitudine, nedumerirea noastra a fost mare. Incercind sa inteleg si stind de vorba cu unii si cu altii, am reusit sa imi formez o imagine pe care o voi explica aici.
Sa incepem cu un mic exemplu fictiv:
Sa zicem ca Vlad informeaza Mahalaua despre confortul (secret) al liniei 32: Scaune incalzite, cele din primele rinduri tapitate si extralate, stewardesse in fuste multicolore care impart bauturi, gustari si marfuri scutite de taxe, basca program cultural gratis. Buuuun. Dar acum sa mai zicem ca Primaria a privatizat discret linia 32, care nu mai apartine RATBului, ci unei firme de transporturi si imobile urbane mai mult sau mai putin anonime cu sediul in USA, in spatele careia gurile rele vor descoperi Tapirul si Elful Calator. Gurile rele vor fi de data asta informate ireprosabil, si nu atit dintr-o intrinseca si insatiabila sete de cunoastere si adevar, cit din bunul motiv ca domniile lor, gurile, vor fi actionarele sau cel putin sustinatoarele unei firme concurente, avind in proprietatea ei tramvaiul 8, la fel de discret privatizat si dotat cu displayuri video rulind non-stop ultimele filme de love and romance produse la Hollywood.
Acu’i acu’: Gurile rele vor promova calatoriile cu tramvaiul 8 prin articole nu fundamental diferite de cele din Dulcea Mahala, dar publicate in presa clasica. Incotro va da buzna Mahalaua, are n-are treaba, sa se plimbe cu tramvaiul cit e ziulica de lunga? Si unde vor prefera unii mahalagii sa-si cumpere casa, de la care agenti imobiliari? Vor migra spre Soseaua Alexandriei sau spre Calea Rahovei? Vor prefera manelele lui Anton Pann sau romantzele hollywoodiene? Daca mediul de comunicare ziar are darul sa influenteze publicul in mai mare masura decit mediul de comunicare blog, atunci Calea Rahovei va fi pe cale sa devina noul Broadway al Europei. Daca blogul are impactul mai puternic, atunci Soseaua Alexandriei va fi cea care profita de explozia cultural-financiara, iar zgiriie-norii de pe latura ei de nord-vest, construiti de Tapir, si vilele de lux de pe latura ei de sud-est, construite de Elf (ambele avindu-l obligatoriu pe Vlad ca locatar de onoare), ii vor inscrie pe proprietarii lor in Who is Who la capitolul Cei mai Bogati Zece Proprietari de Imobile din Lume.
Ce exemplu absurd, nu-i asa? Intotdeauna m-am dat in vint dupa exemple absurde si umor englezesc. Revenind insa la seriozitatea cuvenita, sa ne aducem aminte de functia comunitara a blogului: Aici se face schimb de opinii, se vehiculeaza informatii, cunostinte si pareri despre viata, se negociaza si definesc valori. Chiar daca judecatile de valoare ale bloggerilor sunt mai degraba implicite, spre deosebire de judecatile de valoare explicite din presa clasica, ele exista si se propaga. Lasind la o parte influentele si interesele materiale adiacente, sa ne punem intrebarea urmatoare:
Sunt judecatile de valoare dintr-o comunitate de bloggeri corecte? Izvorasc ele dintr-o cunoastere aprofundata a subiectului discutat si pe un fond moral adecvat?
Mai intii, intrebarea se reduce la fenomenul sinergiei, respectiv la intrebarea daca o grupa are mai multe, mai putine sau tot atitea cunostinte cit membrii ei luati la un loc. Depinde: Depinde de gradul in care grupa si-a format in fond comun de cunostinte (care apare cu timpul si in anumite conditii) si de structurile de comunicare si interactiune stabilite in grupa. Totul este posibil, de la verdictele comune obiectiv gresite si cu consecinte catastrofale (istoria secolului XX este bogata in asemenea exemple) pina la, in cazurile fericite, procesele de cunoastere cele mai profunde si mai inovative. Nu vom putea da aici un raspuns clar, cert este ca potentialul exista, atit in varianta pozitiva cit si in cea negativa. In ce masura acest potential se manifesta concret, trebuie cercetat de la caz la caz.
Apoi, sa punem aceeasi intrebare in termeni relativisti: Pot fi judecatile de valoare ale unei comunitati de bloggeri la fel de bune, mai bune sau mai proaste (din punctul de vedere al corectitudinii si moralei) decit ale unui colectiv de redactie al unui ziar oficial? Depinde de doua categorii de factori: (1) de cunostintele individuale insumate ale persoanelor implicate si (2) de factorii sinergetici numiti mai sus.
(1) Vorbind despre cunostintele indivizilor si grupelor care participa la discutie, atunci cind un ziar oficial isi permite sa-si dea cu parerea intr-o chestiune, se presupune ca reuneste in colectivul de redactie persoane avizate in chestiunea respectiva. Acolo unde nu exista competenta necesara, se presupune ca redactia consulta expertii corespunzatori, apoi ca intelege punctul de vedere al acelor experti, ca poate sa il aplice in contextul dat si ca prezinta rezultatul aplicarii fidel si pe intelesul cititorilor. O comunitate de bloggeri poate la fel de bine sa includa experti, sa discute aceeasi chestiune competent si sa formuleze un raspuns pe intelesul si cu acordul tuturor participantilor. Daca toate astea se intimpla in practica – nu stim. In orice caz, nu automat. Unele ziare, ca si unele bloguri, pot beneficia de increderea publicului care le-a citit mai multa vreme. Increderea nu este totusi o garantie a calitatii. Important este de stiut cine sunt expertii consultati si care este gradul lor de expertiza reala. Ziarele sunt mai transparente decit blogurile in aceasta privinta: Expertii sunt intotdeauna la vedere pentru ca “dau bine”. Blogurile sunt, cu putine exceptii (si lasind la o parte blogurile profesionale, despre care nu vorbim aici), anonime.
(2) Discutind factorii sinergetici, trebuie sa tinem seama de diferenta dintre cadrul institutionalizat-ierarhic al redactiilor de ziar si, de cealalta parte, de caracterul spontan si egalitar al comunitatilor de bloggeri. Fondul comun de cunostinte va exista in egala masura si intr-un caz si in celalalt, daca participantii au o istorie comuna suficient de indelungata. Structurile comunicative vor fi insa puternic autoritare intr-un colectiv de redactie, drept care participantii vor tinde spre decizii polarizate si pareri preconcepute mai degraba decit comunitatea de bloggeri. (Cauza este fenomenul groupthink, cu atit mai puternic cu cit grupul este mai coeziv, cu cit are o parere mai buna despre el insusi si o conducere mai autoritara.) De asemenea, datorita constringerilor institutionale, un colectiv de redactie va avea o inertie mai mare, adica va dura mai mult pina cind isi va forma o pozitie colectiva intr-un domeniu nou. Iar pina la formarea pozitiei colective, cu toate avantajele ei, aceasta va fi probabil inlocuita de pozitia unui membru cu autoritate.
In concluzie, atit in ziare cit si in bloguri putem gasi informatii de calitate si valoare, cu greutate si influenta. Pornind de la premisa unei informari initiale corespunzatoare si a unui fond moral adecvat, un colectiv de bloggeri va tinde spre o prelucrare mai obiectiva, iar un colectiv redactional de ziar spre o prelucrare eventual polarizata a informatiei.
In cele din urma este de datoria cititorului sa judece cine are dreptate. Ziarul va orbi cititorul cu imaginea si autoritatea lui, blogul cu flexibilitatea si accesibilitatea cel putin aparenta. Intrebarea esentiala este ce face cititorul cu ceea ce a citit – asta depinde de educatia si cultura generala a fiecaruia. A reduce problema culturii generale la comparatia dintre mediile de comunicare ziar si blog ar fi la fel de riscant ca si cind ne-am apleca pe fereastra deschisa a trenului in viteza.
In discutiile precedente de pe blogul meu, ca si de pe altele vecine si prietene, Alex Leo Serban a facut adesea aluzii la “pericolul blog”, alaturindu-l de cele mai multe ori unor judecati de valoare negative pe marginea bloggingului, bloggerilor si a comunitatilor de bloggeri. Daca l-am inteles bine, dumnealui vede bloggingul ca pe o forma de semidoctism si se simte obligat sa il combata. Vizavi de aceasta atitudine, nedumerirea noastra a fost mare. Incercind sa inteleg si stind de vorba cu unii si cu altii, am reusit sa imi formez o imagine pe care o voi explica aici.
Sa incepem cu un mic exemplu fictiv:
Sa zicem ca Vlad informeaza Mahalaua despre confortul (secret) al liniei 32: Scaune incalzite, cele din primele rinduri tapitate si extralate, stewardesse in fuste multicolore care impart bauturi, gustari si marfuri scutite de taxe, basca program cultural gratis. Buuuun. Dar acum sa mai zicem ca Primaria a privatizat discret linia 32, care nu mai apartine RATBului, ci unei firme de transporturi si imobile urbane mai mult sau mai putin anonime cu sediul in USA, in spatele careia gurile rele vor descoperi Tapirul si Elful Calator. Gurile rele vor fi de data asta informate ireprosabil, si nu atit dintr-o intrinseca si insatiabila sete de cunoastere si adevar, cit din bunul motiv ca domniile lor, gurile, vor fi actionarele sau cel putin sustinatoarele unei firme concurente, avind in proprietatea ei tramvaiul 8, la fel de discret privatizat si dotat cu displayuri video rulind non-stop ultimele filme de love and romance produse la Hollywood.
Acu’i acu’: Gurile rele vor promova calatoriile cu tramvaiul 8 prin articole nu fundamental diferite de cele din Dulcea Mahala, dar publicate in presa clasica. Incotro va da buzna Mahalaua, are n-are treaba, sa se plimbe cu tramvaiul cit e ziulica de lunga? Si unde vor prefera unii mahalagii sa-si cumpere casa, de la care agenti imobiliari? Vor migra spre Soseaua Alexandriei sau spre Calea Rahovei? Vor prefera manelele lui Anton Pann sau romantzele hollywoodiene? Daca mediul de comunicare ziar are darul sa influenteze publicul in mai mare masura decit mediul de comunicare blog, atunci Calea Rahovei va fi pe cale sa devina noul Broadway al Europei. Daca blogul are impactul mai puternic, atunci Soseaua Alexandriei va fi cea care profita de explozia cultural-financiara, iar zgiriie-norii de pe latura ei de nord-vest, construiti de Tapir, si vilele de lux de pe latura ei de sud-est, construite de Elf (ambele avindu-l obligatoriu pe Vlad ca locatar de onoare), ii vor inscrie pe proprietarii lor in Who is Who la capitolul Cei mai Bogati Zece Proprietari de Imobile din Lume.
Ce exemplu absurd, nu-i asa? Intotdeauna m-am dat in vint dupa exemple absurde si umor englezesc. Revenind insa la seriozitatea cuvenita, sa ne aducem aminte de functia comunitara a blogului: Aici se face schimb de opinii, se vehiculeaza informatii, cunostinte si pareri despre viata, se negociaza si definesc valori. Chiar daca judecatile de valoare ale bloggerilor sunt mai degraba implicite, spre deosebire de judecatile de valoare explicite din presa clasica, ele exista si se propaga. Lasind la o parte influentele si interesele materiale adiacente, sa ne punem intrebarea urmatoare:
Sunt judecatile de valoare dintr-o comunitate de bloggeri corecte? Izvorasc ele dintr-o cunoastere aprofundata a subiectului discutat si pe un fond moral adecvat?
Mai intii, intrebarea se reduce la fenomenul sinergiei, respectiv la intrebarea daca o grupa are mai multe, mai putine sau tot atitea cunostinte cit membrii ei luati la un loc. Depinde: Depinde de gradul in care grupa si-a format in fond comun de cunostinte (care apare cu timpul si in anumite conditii) si de structurile de comunicare si interactiune stabilite in grupa. Totul este posibil, de la verdictele comune obiectiv gresite si cu consecinte catastrofale (istoria secolului XX este bogata in asemenea exemple) pina la, in cazurile fericite, procesele de cunoastere cele mai profunde si mai inovative. Nu vom putea da aici un raspuns clar, cert este ca potentialul exista, atit in varianta pozitiva cit si in cea negativa. In ce masura acest potential se manifesta concret, trebuie cercetat de la caz la caz.
Apoi, sa punem aceeasi intrebare in termeni relativisti: Pot fi judecatile de valoare ale unei comunitati de bloggeri la fel de bune, mai bune sau mai proaste (din punctul de vedere al corectitudinii si moralei) decit ale unui colectiv de redactie al unui ziar oficial? Depinde de doua categorii de factori: (1) de cunostintele individuale insumate ale persoanelor implicate si (2) de factorii sinergetici numiti mai sus.
(1) Vorbind despre cunostintele indivizilor si grupelor care participa la discutie, atunci cind un ziar oficial isi permite sa-si dea cu parerea intr-o chestiune, se presupune ca reuneste in colectivul de redactie persoane avizate in chestiunea respectiva. Acolo unde nu exista competenta necesara, se presupune ca redactia consulta expertii corespunzatori, apoi ca intelege punctul de vedere al acelor experti, ca poate sa il aplice in contextul dat si ca prezinta rezultatul aplicarii fidel si pe intelesul cititorilor. O comunitate de bloggeri poate la fel de bine sa includa experti, sa discute aceeasi chestiune competent si sa formuleze un raspuns pe intelesul si cu acordul tuturor participantilor. Daca toate astea se intimpla in practica – nu stim. In orice caz, nu automat. Unele ziare, ca si unele bloguri, pot beneficia de increderea publicului care le-a citit mai multa vreme. Increderea nu este totusi o garantie a calitatii. Important este de stiut cine sunt expertii consultati si care este gradul lor de expertiza reala. Ziarele sunt mai transparente decit blogurile in aceasta privinta: Expertii sunt intotdeauna la vedere pentru ca “dau bine”. Blogurile sunt, cu putine exceptii (si lasind la o parte blogurile profesionale, despre care nu vorbim aici), anonime.
(2) Discutind factorii sinergetici, trebuie sa tinem seama de diferenta dintre cadrul institutionalizat-ierarhic al redactiilor de ziar si, de cealalta parte, de caracterul spontan si egalitar al comunitatilor de bloggeri. Fondul comun de cunostinte va exista in egala masura si intr-un caz si in celalalt, daca participantii au o istorie comuna suficient de indelungata. Structurile comunicative vor fi insa puternic autoritare intr-un colectiv de redactie, drept care participantii vor tinde spre decizii polarizate si pareri preconcepute mai degraba decit comunitatea de bloggeri. (Cauza este fenomenul groupthink, cu atit mai puternic cu cit grupul este mai coeziv, cu cit are o parere mai buna despre el insusi si o conducere mai autoritara.) De asemenea, datorita constringerilor institutionale, un colectiv de redactie va avea o inertie mai mare, adica va dura mai mult pina cind isi va forma o pozitie colectiva intr-un domeniu nou. Iar pina la formarea pozitiei colective, cu toate avantajele ei, aceasta va fi probabil inlocuita de pozitia unui membru cu autoritate.
In concluzie, atit in ziare cit si in bloguri putem gasi informatii de calitate si valoare, cu greutate si influenta. Pornind de la premisa unei informari initiale corespunzatoare si a unui fond moral adecvat, un colectiv de bloggeri va tinde spre o prelucrare mai obiectiva, iar un colectiv redactional de ziar spre o prelucrare eventual polarizata a informatiei.
In cele din urma este de datoria cititorului sa judece cine are dreptate. Ziarul va orbi cititorul cu imaginea si autoritatea lui, blogul cu flexibilitatea si accesibilitatea cel putin aparenta. Intrebarea esentiala este ce face cititorul cu ceea ce a citit – asta depinde de educatia si cultura generala a fiecaruia. A reduce problema culturii generale la comparatia dintre mediile de comunicare ziar si blog ar fi la fel de riscant ca si cind ne-am apleca pe fereastra deschisa a trenului in viteza.
31 decembrie 2008
Ce este un blog? Perspectiva prin gaura cheii
Studiile asupra comunitatilor cognitive fac diferenta intre participarea centrala si cea periferica. In centrul activitatii stau participantii cu experienta, de regula experti, la periferie stau novicii. Diferenta consta, cum se vede, in nivelul de implicare si in identitatea participantilor. Apoi mai exista o diferenta esentiala in ceea ce priveste accesul la cunostintele comunitare. (Reamintesc, este vorba de cunostintele negociate pe parcursul activitatii, in general materializate in artefactele culturale.) Participantii centrali vor avea acces complet la toate nivelurile, paricipantii periferici un acces limitat drastic, gen “read only” si numai la niste informatii destul de superficiale. Participantii intermediari, evident, vor avea un acces intermediar, ajungind la cunostinte ceva mai profunde si putind sa modifice unele din ele.
Aplicind cele spuse in cazul blogurilor, vom avea si aici participanti centrali, intermediari si periferici, iar accesul lor la cunostintele comunitare va fi diferit, in functie de statutul lor in comunitate. Iata de ce un vizitator sau un participant periferic nu va intelege in totalitate ce se intimpla intr-o comunitate de bloggeri. Intelegerea cere o serie de prerechizite: Participantul trebuie sa urmareasca discutiile timp suficient de indelungat, sa contribuie la discutii, pentru asta trebuie sa respecte regulile comunitatii si, eh, sa socializeze, pentru ca la nivel individual se vehiculeaza multe informatii cheie, ajutind la intelegerea cunostintelor de profunzime.
Iata de ce, domnule Serban, spuneam mai sus ca nu ma astept sa imi dati dreptate in ce priveste producerea artefactelor culturale in comunitati de bloggeri. Rolul pe care vi-l asumati nu permite, daca teoria enuntata aici este corecta, accesul dumneavoastra in profunzime, drept care nu puteti observa procesul de creatie. Nu pentru ca nu ati socializa (simpla afirmatie “eu nu socializez” este o descriere a propriei persoane si o explicitare a rolului dvs., iar asta nu este altceva decit socializare), ci pentru ca rolul de avocat al diavolului provoaca reactii de aparare si inchiderea portilor de acces la incintele centrale. Metafora Tapirului (spatiul din fata portii, curtea din fata casei si mai departe) se aplica aici in forma extinsa.
Iata si un motiv pentru care trebuie sa ai experienta bloggingului ca sa poti comenta in mod competent fenomenul. Daca ar exista “cei mari”, care sa fi analizat deja ceea ce se intimpla si sa fi pus rezultatul acestor analize la dispozitia publicului neimplicat si neavizat in mod direct, atunci cunoasterea mediata ar fi posibila, poate si suficienta. Dar cum spuneam, acei “mari” nu exista inca, si mai ales: nu avem la dispozitie rezultatul unor analize de profunzime (asa cum este cazul, de exemplu, in critica literara sau de film), drept care interventiile nebazate pe experienta directa si profunda sunt sortite superficialitatii.
De ce agresivitatea bloggerului care critica valorile canonice este OK... *smile* Aici se pun mai multe intrebari: Acel blogger critica intr-adevar valorile canonice, sau privitorul de la periferie nu percepe nuantele si atunci interpreteaza negocierea – nu numai permisa, ci si necesara si rezervata participantilor centrali – ca pe o critica? Agresivitatea cui fata de cine? A insiderului fata de alti insideri? Atunci ei se vor cunoste intre ei suficient de bine ca agresivitatea sa fie, in realitate, un joc. A insiderului fata de outsider? Atunci va fi o reactie indreptatita de aparare.
Restul intrebarilor se refera la aspecte general umane. Oricine vrea sa fie perceput si apreciat la justa lui valoare, inclusiv Alex Leo Serban, fie aceasta apreciere si in sensul relevantei intercomunitare. Si bineinteles ca a atribui unui blogger postura de “caterer de afecte parohiale” (a trebuit sa ma gindesc o vreme ce inseamna asta, m-am amuzat apoi, dar nu pentru multa vreme) este perceputa ca nedreapta din moment ce o astfel de eticheta este aplicata din afara, adica dintr-o perspectiva care nu permite perceperea nuantelor si a valorilor interne.
Aplicind cele spuse in cazul blogurilor, vom avea si aici participanti centrali, intermediari si periferici, iar accesul lor la cunostintele comunitare va fi diferit, in functie de statutul lor in comunitate. Iata de ce un vizitator sau un participant periferic nu va intelege in totalitate ce se intimpla intr-o comunitate de bloggeri. Intelegerea cere o serie de prerechizite: Participantul trebuie sa urmareasca discutiile timp suficient de indelungat, sa contribuie la discutii, pentru asta trebuie sa respecte regulile comunitatii si, eh, sa socializeze, pentru ca la nivel individual se vehiculeaza multe informatii cheie, ajutind la intelegerea cunostintelor de profunzime.
Iata de ce, domnule Serban, spuneam mai sus ca nu ma astept sa imi dati dreptate in ce priveste producerea artefactelor culturale in comunitati de bloggeri. Rolul pe care vi-l asumati nu permite, daca teoria enuntata aici este corecta, accesul dumneavoastra in profunzime, drept care nu puteti observa procesul de creatie. Nu pentru ca nu ati socializa (simpla afirmatie “eu nu socializez” este o descriere a propriei persoane si o explicitare a rolului dvs., iar asta nu este altceva decit socializare), ci pentru ca rolul de avocat al diavolului provoaca reactii de aparare si inchiderea portilor de acces la incintele centrale. Metafora Tapirului (spatiul din fata portii, curtea din fata casei si mai departe) se aplica aici in forma extinsa.
Iata si un motiv pentru care trebuie sa ai experienta bloggingului ca sa poti comenta in mod competent fenomenul. Daca ar exista “cei mari”, care sa fi analizat deja ceea ce se intimpla si sa fi pus rezultatul acestor analize la dispozitia publicului neimplicat si neavizat in mod direct, atunci cunoasterea mediata ar fi posibila, poate si suficienta. Dar cum spuneam, acei “mari” nu exista inca, si mai ales: nu avem la dispozitie rezultatul unor analize de profunzime (asa cum este cazul, de exemplu, in critica literara sau de film), drept care interventiile nebazate pe experienta directa si profunda sunt sortite superficialitatii.
De ce agresivitatea bloggerului care critica valorile canonice este OK... *smile* Aici se pun mai multe intrebari: Acel blogger critica intr-adevar valorile canonice, sau privitorul de la periferie nu percepe nuantele si atunci interpreteaza negocierea – nu numai permisa, ci si necesara si rezervata participantilor centrali – ca pe o critica? Agresivitatea cui fata de cine? A insiderului fata de alti insideri? Atunci ei se vor cunoste intre ei suficient de bine ca agresivitatea sa fie, in realitate, un joc. A insiderului fata de outsider? Atunci va fi o reactie indreptatita de aparare.
Restul intrebarilor se refera la aspecte general umane. Oricine vrea sa fie perceput si apreciat la justa lui valoare, inclusiv Alex Leo Serban, fie aceasta apreciere si in sensul relevantei intercomunitare. Si bineinteles ca a atribui unui blogger postura de “caterer de afecte parohiale” (a trebuit sa ma gindesc o vreme ce inseamna asta, m-am amuzat apoi, dar nu pentru multa vreme) este perceputa ca nedreapta din moment ce o astfel de eticheta este aplicata din afara, adica dintr-o perspectiva care nu permite perceperea nuantelor si a valorilor interne.
29 decembrie 2008
Ce este un blog? Ghilotina de Cluj
Ma plimbam odata prin Cluj cu un grup de colegi, cind am ajuns in fata unuia din monumentele lui Funar, acela care ar trebui sa aminteasca de Memorandum. Pentru cine nu stie cum arata, am aici o poza, dati un clic sa-l vedeti in toata splendoarea.
Cineva mi-a soptit la ureche: Stii cum ii zice? Ghilotina! Raspunsul meu a fost un hohot de ris, pentru ca măgăoaia aduce a orice altceva decit a monument istoric serios, si pentru ca seamana, intr-adevar, cu o ghilotina.
Iata un artefact cultural – unul din exemplele mele preferate. Este, conform definitiei, un obiect facut de mina omului si pus acolo cu un scop, anume sa aminteasca trecatorilor ce importanti sunt romanii in Transilvania. (Funar, deh.) Interesant este ce s-a intimplat in continuare: Clujenii, si in primul rind cei cu un anumit nivel de cultura, nu au acceptat semnificatia initiala, ci au rasturnat-o intr-un mod cu atit mai eficient cu cit a fost mai plin de umor. Rasturnarea semnificatiei merge pina acolo unde Google raspunde la intrebarea “cluj ghilotina” prompt cu pagina din Wikipedia despre Monumentul Memorandistilor din Cluj-Napoca, pe care nici vorba sa se gaseasca cuvintul “ghilotina”.
Si iata si un artefact cultural imaterial:
Am fost unul din cei 8000 de studenti ai doamnei Theil, figura legendara a Politehnicii. Am facut cunostinta cu ea in prima zi de facultate, cind a venit la curs, a spus buna ziua, apoi a umplut tabla cu formule scrise marunt. Pe urma a trecut la tabla urmatoare rugind pe cineva sa ii stearga prima tabla intre timp, ca sa-i faca loc. Si tot asa: O ora, zece minute pauza, inca o ora. Si toate orele urmatoare. Noi eram, vorba Elfului, uzi in fata ei. Asta in primul rind pentru ca materia era foarte grea pentru cineva proaspat venit de pe bancile liceului, dar si pentru ca doamna Theil era foarte severa – si nici ea lipsita de un anumit umor, pe care am inceput sa-l intelegem abia mai tirziu. Aici intervine artefactul:
La un examen oral, se spunea ca un student nu tocmai bine pregatit s-ar fi uitat lung spre picioarele ei. Ea a observat obraznicia si l-a intrebat direct: Va plac picioarele mele? El, la fel de direct: Da. Ea, in continuare: Atunci veniti si la toamna sa le vedeti. Cu asta, rezultatul examenului era clar.
Douazeci de ani mai tirziu, am intilnit-o la Frankfurt si nu am rezistat: I-am spus povestea si am intrebat-o daca era adevarata. Mi-a raspuns cu siguranta ca nu, si o cred. Nu a avut niciodata impresia ca vreun student ar fi privit-o ca pe femeie (in loc de profesor de matematici speciale), mi-a spus, iar eu, pe de alta parte, stiam foarte bine ca venea la curs pe bicicleta si deci intotdeauna in pantaloni. Povestea era nici mai mult, nici mai putin decit o mostra de folclor studentesc. (Mai exista si varianta “Veniti si la toamna sa le vedeti bronzate”.) In acelasi timp, un artefact cultural: Obiect in sensul ca poate fi pastrat, dar mai departe si, nu in ultimul rind, imbunatatit. Facut de mina omului, asta e clar – in masura in care nu au fost preferate organele gindirii si comunicarii. Apoi, rolul “obiectului” in contextul primului an de studiu: Ne-a ajutat sa intelegem mai bine stilul de comunicare si modul de lucru al doamnei Theil, sa prelucram (chiar daca nu in modul cel mai potrivit) frica de examen si sa structuram comunicarea dintre noi, punctata regulat cu astfel de poante.
Revenind la nivelul general al discutiei, ii dau dreptate domnului Serban acolo unde sustine ca artefactul cultural nu se creeaza pe blog sau intr-o comunitate fata-in-fata. Nu se creeaza, adica nu vine nimeni care sa pocneasca din degete, *snip* si artefactul, pina atunci inexistent, sa apara. Sustin insa ca artefactul, mai exact semnificatia lui, se negociaza. Doua coloane de piatra si un clopotzel de bronz sunt mai intii un monument, apoi o ghilotina. Picioarele doamnei Theil sunt mai intii simplul obiect al unei priviri lubrice, dupa care aflam ca acea privire poate fi repetata in sesiunea de restante (haha, candidatul nu fusese in stare de altceva), mai mult, ele vor fi si bronzate dupa concediul din vara (deci era vorba de reexaminare, cursul respectiv fiind indeobste tinut in semestrul de iarna, cu examen in februarie si restante in iunie). Semnificatia artefactului se negociaza, iar negocierea este un proces de durata, posibil de orinul anilor sau mai mult.
Am cazut de acord ca, in blogosfera, artefactele sunt in general pe suport virtual, deci imateriale: Conceptuale. Si care sunt artefactele create pe blogurile noastre?
Intrebarea nu este tocmai usoara. Aici voi avea nevoie de cit mai multe comentarii si exemple din partea tuturor. Si ma indoiesc de pe acum ca domnul Serban va accepta afirmatia mea – asta pentru motive pe care le voi explica mai incolo.
Mahalaua lui Vlad, bunaoara, materializeaza o anumita atitudine fata de cultura si arta. Inca nu-mi este foarte clar in ce anume rezida materializarea – poate in recenta traducere a poemului lui Baudelaire, poate intr-un roman viitor, poate in personajul Henri Purcel, poate in personajul Vlad Stroescu insusi – asta ramine de vazut. E clar insa ca negocierea exista in mod continuu, iar directia ei este la fel de clara. Probabil ca mai trebuie cautat acel obiect.
Blogul meu a avut initial intentia de a face ceva pentru comunitatea gay. In mod special, prin 2004, cind l-am cunoscut pe monsoux in forumul lui Andrei Gheorghe si m-a convins sa scriu pe blogul propriu si nu aiurea‘n tramvai, comunitatea gay din Romania era predominant depresiva atit in articolele din blogurile vremii (cum a fost blogul lui etwa, abandonat intre timp) cit si in real life, atit cit am putut constata la fata locului. Atunci m-am hotarit sa ofer niste exemple cum ca se poate si altfel. Inca nu stiu care anume ar putea fi acel obiect care sa preia forma si functia de artefact cultural. O posibila si foarte utila materializare ar fi intr-o colectie de FAQs, asa cum am pus la cale cu Octavian si – eh, sa vedem daca gasim timpul si energia sa o realizam.
Trebuie sa ma opresc aici deocamdata: ma asteapta un pastrav in frigider, domnu’ Inginer in camera de lucru, si foamea ne da ghes. Astept niste exemple: Care credeti voi ca sunt acele produse ale blogurilor care au calitatea, sau cel putin potentialul de artefact cultural? Ce produceMahalaua lui Vlad, ce produce Seraiul, ce produce joacadeamine? Astept, da, si argumentele fatale ale domnului Serban :-)
Cineva mi-a soptit la ureche: Stii cum ii zice? Ghilotina! Raspunsul meu a fost un hohot de ris, pentru ca măgăoaia aduce a orice altceva decit a monument istoric serios, si pentru ca seamana, intr-adevar, cu o ghilotina.
Iata un artefact cultural – unul din exemplele mele preferate. Este, conform definitiei, un obiect facut de mina omului si pus acolo cu un scop, anume sa aminteasca trecatorilor ce importanti sunt romanii in Transilvania. (Funar, deh.) Interesant este ce s-a intimplat in continuare: Clujenii, si in primul rind cei cu un anumit nivel de cultura, nu au acceptat semnificatia initiala, ci au rasturnat-o intr-un mod cu atit mai eficient cu cit a fost mai plin de umor. Rasturnarea semnificatiei merge pina acolo unde Google raspunde la intrebarea “cluj ghilotina” prompt cu pagina din Wikipedia despre Monumentul Memorandistilor din Cluj-Napoca, pe care nici vorba sa se gaseasca cuvintul “ghilotina”.
Si iata si un artefact cultural imaterial:
Am fost unul din cei 8000 de studenti ai doamnei Theil, figura legendara a Politehnicii. Am facut cunostinta cu ea in prima zi de facultate, cind a venit la curs, a spus buna ziua, apoi a umplut tabla cu formule scrise marunt. Pe urma a trecut la tabla urmatoare rugind pe cineva sa ii stearga prima tabla intre timp, ca sa-i faca loc. Si tot asa: O ora, zece minute pauza, inca o ora. Si toate orele urmatoare. Noi eram, vorba Elfului, uzi in fata ei. Asta in primul rind pentru ca materia era foarte grea pentru cineva proaspat venit de pe bancile liceului, dar si pentru ca doamna Theil era foarte severa – si nici ea lipsita de un anumit umor, pe care am inceput sa-l intelegem abia mai tirziu. Aici intervine artefactul:
La un examen oral, se spunea ca un student nu tocmai bine pregatit s-ar fi uitat lung spre picioarele ei. Ea a observat obraznicia si l-a intrebat direct: Va plac picioarele mele? El, la fel de direct: Da. Ea, in continuare: Atunci veniti si la toamna sa le vedeti. Cu asta, rezultatul examenului era clar.
Douazeci de ani mai tirziu, am intilnit-o la Frankfurt si nu am rezistat: I-am spus povestea si am intrebat-o daca era adevarata. Mi-a raspuns cu siguranta ca nu, si o cred. Nu a avut niciodata impresia ca vreun student ar fi privit-o ca pe femeie (in loc de profesor de matematici speciale), mi-a spus, iar eu, pe de alta parte, stiam foarte bine ca venea la curs pe bicicleta si deci intotdeauna in pantaloni. Povestea era nici mai mult, nici mai putin decit o mostra de folclor studentesc. (Mai exista si varianta “Veniti si la toamna sa le vedeti bronzate”.) In acelasi timp, un artefact cultural: Obiect in sensul ca poate fi pastrat, dar mai departe si, nu in ultimul rind, imbunatatit. Facut de mina omului, asta e clar – in masura in care nu au fost preferate organele gindirii si comunicarii. Apoi, rolul “obiectului” in contextul primului an de studiu: Ne-a ajutat sa intelegem mai bine stilul de comunicare si modul de lucru al doamnei Theil, sa prelucram (chiar daca nu in modul cel mai potrivit) frica de examen si sa structuram comunicarea dintre noi, punctata regulat cu astfel de poante.
Revenind la nivelul general al discutiei, ii dau dreptate domnului Serban acolo unde sustine ca artefactul cultural nu se creeaza pe blog sau intr-o comunitate fata-in-fata. Nu se creeaza, adica nu vine nimeni care sa pocneasca din degete, *snip* si artefactul, pina atunci inexistent, sa apara. Sustin insa ca artefactul, mai exact semnificatia lui, se negociaza. Doua coloane de piatra si un clopotzel de bronz sunt mai intii un monument, apoi o ghilotina. Picioarele doamnei Theil sunt mai intii simplul obiect al unei priviri lubrice, dupa care aflam ca acea privire poate fi repetata in sesiunea de restante (haha, candidatul nu fusese in stare de altceva), mai mult, ele vor fi si bronzate dupa concediul din vara (deci era vorba de reexaminare, cursul respectiv fiind indeobste tinut in semestrul de iarna, cu examen in februarie si restante in iunie). Semnificatia artefactului se negociaza, iar negocierea este un proces de durata, posibil de orinul anilor sau mai mult.
Am cazut de acord ca, in blogosfera, artefactele sunt in general pe suport virtual, deci imateriale: Conceptuale. Si care sunt artefactele create pe blogurile noastre?
Intrebarea nu este tocmai usoara. Aici voi avea nevoie de cit mai multe comentarii si exemple din partea tuturor. Si ma indoiesc de pe acum ca domnul Serban va accepta afirmatia mea – asta pentru motive pe care le voi explica mai incolo.
Mahalaua lui Vlad, bunaoara, materializeaza o anumita atitudine fata de cultura si arta. Inca nu-mi este foarte clar in ce anume rezida materializarea – poate in recenta traducere a poemului lui Baudelaire, poate intr-un roman viitor, poate in personajul Henri Purcel, poate in personajul Vlad Stroescu insusi – asta ramine de vazut. E clar insa ca negocierea exista in mod continuu, iar directia ei este la fel de clara. Probabil ca mai trebuie cautat acel obiect.
Blogul meu a avut initial intentia de a face ceva pentru comunitatea gay. In mod special, prin 2004, cind l-am cunoscut pe monsoux in forumul lui Andrei Gheorghe si m-a convins sa scriu pe blogul propriu si nu aiurea‘n tramvai, comunitatea gay din Romania era predominant depresiva atit in articolele din blogurile vremii (cum a fost blogul lui etwa, abandonat intre timp) cit si in real life, atit cit am putut constata la fata locului. Atunci m-am hotarit sa ofer niste exemple cum ca se poate si altfel. Inca nu stiu care anume ar putea fi acel obiect care sa preia forma si functia de artefact cultural. O posibila si foarte utila materializare ar fi intr-o colectie de FAQs, asa cum am pus la cale cu Octavian si – eh, sa vedem daca gasim timpul si energia sa o realizam.
Trebuie sa ma opresc aici deocamdata: ma asteapta un pastrav in frigider, domnu’ Inginer in camera de lucru, si foamea ne da ghes. Astept niste exemple: Care credeti voi ca sunt acele produse ale blogurilor care au calitatea, sau cel putin potentialul de artefact cultural? Ce produceMahalaua lui Vlad, ce produce Seraiul, ce produce joacadeamine? Astept, da, si argumentele fatale ale domnului Serban :-)
28 decembrie 2008
Ce este un blog? O definiție și consecințele ei
Una din multele intrebari care apar la iveala, deocamdata implicit, din comentariile furtunoase ale domnului Alex Leo se refera la natura blogului. Nu voi incerca o definitie proprie, ci voi aminti de definitia originala: Un blog este un web log, adica un jurnal zilnic (log) pe web. Pina aici, nimic mai simplu. Dar de aici incolo mai sunt de facut citiva pasi.
Prima consecinta: Blogul este un spatiu personal, uneori privat. Diferenta intre personal si privat nu este foarte mare. Cineva isi poate pune casa la dispozitia publicului sub forma de, sa zicem, muzeu. Casa ramine un spatiu personal, chiar daca este public, dar vizitatorii ramin vizitatori, iar contextul impune acelasi cod de comportament ca in orice vizita. Pentru cine nu respecta codul, exista un spectru larg de reactii coercitive, de la atentionarea amabila pina la excluderea prin mijloace tehnice si sanctionarea prin litera legii.
Mai departe, se pune intrebarea in ce mod foloseste proprietarul acest spatiu personal si care este efectul utilizarii. O prima posibilitate este grassroot journalism-ul, gaselnita de-a anilor ’70 care si-a gasit suportul tehnic in webul 2.0. Mult mai interesant insa mi se pare blogul ca suport de comunitate. Exemplul cel mai apropiat este Mahalaua, si nu in sensul strict al blogului lui Vlad Stroescu, ci in sensul mai larg, al grupei de prieteni (initial virtuali, dar devirtualizati treptat) care s-a format in ultimii ani pornind de acolo. Numele lor se gasesc pe blogroll.
O comunitate are o activitate caracteristica, bazata pe rituale. In cazul blogurilor: comentarii, intimpinarea vizitatorilor, includerea in (sau excluderea din) blogroll, leapsa, brainstormingul, toate cite le cunoastem. Si, foarte important, o comunitate are in general si un produs al activitatii. Aici se creeaza artefacte culturale, in sensul “obiectelor produse prin activitatea umana” (DEX), care au o semnificatie bine stabilita si negociata in contextul dat, care structureaza interactiunile si sustin memoria colectiva. Artefactele au forme varii, de la artefactele conceptuale, majoritare in Internet, pina la obiectele strict materiale. Dar aici am intrat deja intr-o zona foarte specializata.
Ce vroiam sa spun – si cu asta ma intorc la comentariile domnului Alex Leo si la anumite judecati de valoare explicite: Dumnealui, mi se pare mie, evalueaza blogurile dupa criteriile jurnalismului, evenual ale criticii literare, iar rezultatul este – sa ne mai miram? – catastrofal. Dar gresit: In mod logic, criteriile jurnalismului se aplica acolo unde exista intentia de jurnalism, si criteriile criticii literare acolo unde exista intentia de creatie literara. Dintre blogurile pe care le cunosc si le citesc regulat, prea putine sunt cele care au astfel de pretentii. Scopul este, cum spuneam, in majoritatea cazurilor, activitatea comunitara in sine, iar produsul este o colectie de artefacte culturale. Daca pe acestea vrem sa le evaluam, atunci avem nevoie de criterii de valoare corespunzatoare.
Va urma.
Prima consecinta: Blogul este un spatiu personal, uneori privat. Diferenta intre personal si privat nu este foarte mare. Cineva isi poate pune casa la dispozitia publicului sub forma de, sa zicem, muzeu. Casa ramine un spatiu personal, chiar daca este public, dar vizitatorii ramin vizitatori, iar contextul impune acelasi cod de comportament ca in orice vizita. Pentru cine nu respecta codul, exista un spectru larg de reactii coercitive, de la atentionarea amabila pina la excluderea prin mijloace tehnice si sanctionarea prin litera legii.
Mai departe, se pune intrebarea in ce mod foloseste proprietarul acest spatiu personal si care este efectul utilizarii. O prima posibilitate este grassroot journalism-ul, gaselnita de-a anilor ’70 care si-a gasit suportul tehnic in webul 2.0. Mult mai interesant insa mi se pare blogul ca suport de comunitate. Exemplul cel mai apropiat este Mahalaua, si nu in sensul strict al blogului lui Vlad Stroescu, ci in sensul mai larg, al grupei de prieteni (initial virtuali, dar devirtualizati treptat) care s-a format in ultimii ani pornind de acolo. Numele lor se gasesc pe blogroll.
O comunitate are o activitate caracteristica, bazata pe rituale. In cazul blogurilor: comentarii, intimpinarea vizitatorilor, includerea in (sau excluderea din) blogroll, leapsa, brainstormingul, toate cite le cunoastem. Si, foarte important, o comunitate are in general si un produs al activitatii. Aici se creeaza artefacte culturale, in sensul “obiectelor produse prin activitatea umana” (DEX), care au o semnificatie bine stabilita si negociata in contextul dat, care structureaza interactiunile si sustin memoria colectiva. Artefactele au forme varii, de la artefactele conceptuale, majoritare in Internet, pina la obiectele strict materiale. Dar aici am intrat deja intr-o zona foarte specializata.
Ce vroiam sa spun – si cu asta ma intorc la comentariile domnului Alex Leo si la anumite judecati de valoare explicite: Dumnealui, mi se pare mie, evalueaza blogurile dupa criteriile jurnalismului, evenual ale criticii literare, iar rezultatul este – sa ne mai miram? – catastrofal. Dar gresit: In mod logic, criteriile jurnalismului se aplica acolo unde exista intentia de jurnalism, si criteriile criticii literare acolo unde exista intentia de creatie literara. Dintre blogurile pe care le cunosc si le citesc regulat, prea putine sunt cele care au astfel de pretentii. Scopul este, cum spuneam, in majoritatea cazurilor, activitatea comunitara in sine, iar produsul este o colectie de artefacte culturale. Daca pe acestea vrem sa le evaluam, atunci avem nevoie de criterii de valoare corespunzatoare.
Va urma.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)