Se afișează postările cu eticheta Germana fără profesor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Germana fără profesor. Afișați toate postările

24 ianuarie 2016

Dr. Knochenmann. Două scene de gen

Knochenmann poate să însemne în germană și “Omul de oase”, și “Omul cu oasele”. Semnificația cea mai frecventă este prima, adică un alt nume al Doamnei cu Coasa. Eu am folosit-o mai degraba pe a doua, fiind vorba de ortopedul meu. Deci nici de data asta nu am rezistat deliciilor tentante ale ambiguităților simbolice ca niște trufe de ciocolată neagră.

De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.

Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.



Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.

Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.

Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.

29 august 2015

Din bucuriile vieți campestre

„K is for Kate who was struck with an axe”
(Edward Gorey – Alphabet)

Cum bine se știe, românii aflați în străinătate preferă să nu se știe că sunt români, fapt care descrie una din asemănările lor principale cu nemții.

Mi se pare că vecinii noștri vorbesc românește, zise domnu’ Inginer în timpul muncii educative în grădină, într-o duminică ce trebuie să fi fost a Floriilor ortodoxe. Mimînd nepăsarea, am ciulit urechea. Vecinii cei noi vorbeau un amestec de germană de adopțiune cu română rurală. Gata, am terminat cu cartofii, spuse una din cele două tinere doamne ca în Glissando. („Unde e doamna? La vaci.”) Mi-au rămas ăștia, ce să fac cu ei? Dă-i la vecini, răspunse unul din tinerii domni.

Domnul Inginer avea să descrie relațiile din cele două cupluri ca pe o lume încă în ordine, în acea ordine patriarhală quasiparadisiacă: Ele seamănă cartofi și plivesc buruieni, ei se ocupă de grătar și bere, în rest își pun burta la soare – și au de ambele din belșug. Copilele (pentru că erau și două copile) le ignoră pe ele (cînd e vorba de interdicții) și îi privesc în ochi drăgăstoase pe ei (mai ales cînd e vorba de interdicții), oferindu-le sentimentul unei mîndrii paterne sedative. Una din doamne mi se adresă în germană: Nu vreți să vă dau niște cartofi? Haideți, că sunt nemaipomeniți. Hăă? Păi să știți, n-au văzut pesticide în viața lor (de cartofi), că vin din România. Aha? Luați aici. La plecare, le-am spus (pe românește) la revedere și mulțumim pentru cartofi. Ei n-au sesizat (în continuare paterni, sedați și satisfăcuți), ele și-au păstrat prezența de spirit (cu plăcere).

Dar ce vroiam să spun. Cîteva săptămîni mai tîrziu, de partea cealaltă a grădinii, Doamna Cămătăreasă, Minunata Pantofăreasă, pe scurt vecina de la vest (doamnele de la vaci fiind evident de la est) începu să șușotească cu domnu’ Inginer. Șușușușușu... buruieni... șișișișiși... reclamație la conducere... șoșoșoșoșo... cum o fi putut să facă așa ceva? În traducerea domnului Inginer, vecina de la nord li se plînsese celor doi domni că, în somnolența lor paternă, au neglijat buruienile în așa hal, încît nici nu se mai vedea granița dintre grădini: E primăvară, buruienile îi vor năpădi și ei grădina, apoi vor veni și melcii limax și vor mînca tot ce a mai rămas neacoperit. Domnii îi răspunseseră: Doamnă dragă, buruienile se întind, ce să le facem, dar cînd melcii limax trec granița la dumneavoastră în grădină, să ne spuneți neapărat. Vecina de la nord facu prompt reclamație la conducere, conducerea îi atenționă cu avertisment, iar domnii și doamnele de la vaci și cartofi reziliară la fel de prompt contractul de închiriere în semn de protest. Grădina era temporar orfană. Cum a putut, oh, cum a putut?

Nu trebuie totuși, dragii moșului, să rămîneți cu impresia că vecina de la nord, o nemțoaică get-beget cu nume cehesc, ar fi o vrăjitoare rea, eventual una din alea care poartă pantofi zburători de argint și se tem de apă. Dumneaei mă vizită a doua zi ca să mă întrebe dacă nu cumva vreau o ferigă limbă-de-cerb. Cum feriga îmi amintea de învățămintele și pedagogia bunicii, am spus că da, iar ea m-a luat de mînă și m-a dus la ea în grădină. Aici e, îmi spuse arătîndu-mi un conglomerat verde într-un colț umbrit; mă duc să iau toporul s-o despart. Am intrat în panică, imaginîndu-mi cum dă pe-alături cu toporul, își taie piciorul și moare, la cei aproape 80 de ani pe care îi avea, în brațele mele, cîntînd pe românește „Maria Maria oprește emoragia” fără pic de ureche muzicală și decență. Nunu, lăsați că o despart eu cu cazmaua, uitați aici.

A privit rezultatul cu vizibilă satisfacție și mi-a mărturisit la ureche: Așa sunt eu, încerc mai întîi cu vorba bună, și, dacă nu merge, iau toporul.


27 august 2015

Germana fără profesor: Schrebergarten

Apoi, ca un intermezzo între două sau mai multe concedii, s-a întîmplat acel lucru aproape improbabil. Am auzit chicotitul de la mare distanță: Era acea vecină, mereu pe bicicletă, mereu cu aerul că tocmai s-ar întoarce de la o petrecere care s-a terminat prea devreme. Domnu’ Inginer, zice ea, de ce nu faceți și dumneavoastră o cerere? Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, poate vine și mai repede, oricum e mai bine decît să le ocupe turcii pe toate.

Decît să dea turcii, voi fi desigur în asentimentul întregului Facebook de limbă și afiliație română, că mai bine să dea ai noștri. Dar să relevăm obiectul îndemnului. Schrebergarten este o grădină (germ. der Garten) amintind postum de Moritz Schreber (1808–1861), medic și profesor universitar din Leipzig, convins și activ promotor al obiceiurilor sănătoase, cum ar fi profilaxiunea masturbației prin practicarea exercițiilor fizice (în mod special a mișcărilor de spart lemne cu toporul și tăiat cu fierăstrăul), băi reci de șezut, clisme cu apă rece și utilizarea unor aparate inventate și experimentate de el însuși (cîteva exemple contemporane aici, aici și în multe alte locuri). Unul din acele obiceiuri sănătoase, destinate în mod special tineretului, a fost grădinăritul. Iată numai cîteva din avantajele enumerate de Office International du Coin de Terre et des Jardins Familiaux: calitate sporită a vieții în oraș pentru toată lumea, ocupație practică pentru familii, loc de joacă pentru copii și tineret (vezi mai sus), relaxare pentru cei din cîmpul muncii, sentimentul utilității pentru șomeri, contacte sociale pentru imigranți și invalizi, loc de stat de vorbă pentru pensionari (dar despre asta mai încolo).

Detalii practice. Grădina domnului Schreber se compune obligatoriu din trei părți de suprafețe îndeobște egale: o parte frumoasă (flori), o parte utilă (legume-fructe) și o parte locativă (coșmelie și gazon). Echipată cu apă curentă, dar nu și cu scurgere, canalizare, curent electric (cine vrea curent, trebuie să-și facă instalație solară). Sunt interzise, printre altele: gardurile vii de peste 1,40 m înălțime, gardurile moarte în totalitate, mașinile de tuns iarba cu benzină, grătarele cu cărbuni, creșterea animalelor (albine doar cu aprobare specială), plantarea de copaci nefructiferi, ignorarea sau tolerarea bălăriilor și buruienilor de orice fel, dar mai ales a păpădiilor.

Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, spusese vecina chicotitoare, și mă întreb dacă nu cumva îi făcuse cu ochiul domnului Inginer odată ajunsă la punctul sensibil. Am făcut cerere în toamnă, ni s-a aprobat prin martie, și am luat-o în primire cînd ne-am întors din Toscana. Are vreo 300 mp și costă cu aproximație un euro pe zi, plus apa. Am mai dat vreo 600 de euro pentru floră, unelte și coșmelie, sumă pe care o vom primi vreodată înapoi de la cel ce ne va urma. Să mai spunem că 600 de euro este o sumă modică, coșmelia fiind coșmelie și nu palat cum au alții, care ar fi costat eventual mai multe mii.

Voilà.


19 iulie 2012

Mama Roma. Ce oraș frumos, păcat că e locuit

Pe vremea cînd Prinzessa și Gogoscharski erau la școli, circula un manual de latină cu titlul “Roma”. Cineva adăugase titlului un U înainte. “Oma” este în germană apelativul casnic al bunicii, iar “Uroma” al străbunicii. Tandră și profundă ironie, repetată peste generații de elevi.

Cum spuneam, Roma după Japonia, imaginată cu fiori de temperaturi varii, avea un gust de dolveac copt, oaie, cumnată cu fundu’ mare, și mai ales de Roberto Benigni pe post de șofer de taxi. Realitatea – eh, dar de ce vorbim despre realitate în internet? Ca în bancul cu diferența dintre Pravda și Zvestia: Despre realitate nu se vorbește, iar dacă se vorbește nu e realitate. Păi atunci să arătăm.


24 martie 2012

Suprarealisme de pe platforma albastră



Îl cheamă Bübchen, adică Băiețel: 20 de ani, 177 cm, 67 kg, 8800 km distanță, iar platforma albastră cine știe o cunoaște.

Zice Băiețelul, în traducere fidelă și strict autentic:

„Să te păzești de băiețeii care se hrănesc doar cu suc de ananas. De regulă, aceștia nu vor decît să-și îndulcească albumina trompetei.“

01 aprilie 2011

Ce am făcut eu în ultimii 21 de ani. Altă listă incompletă

M-am făcut tată pentru a doua oară, bunic pentru prima oară, și iarăși bunic in spe.
După primii șapte ani am acceptat să revin în România. (În vizită, heh, și de atunci tot revin.)
Am regăsit-o pe Diotima.
Am învățat o grămadă.
Am devenit domnu’ Doctor.
M-am îngrășat, am slăbit, m-am apucat de fitness training.
M-am tuns la chelie, atît cît mai am ce tunde.
M-am certat și reîmpăcat cu Colombina.
Am ieșit din dulap.
Am făcut cunoștință cu domnu’ Inginer și am avut multă, multă răbdare să iasă și el dintr-un altfel de dulap, pînă acolo unde să accepte căsătoria și o verighetă pe deget, purtată chiar și la birou, în văzul colegelor curioase.
Am scris șapte ani din Jurnalul domnului Inginer.
Am învățat să cînt la flaut.

…mai ziceți și voi!

31 martie 2011

Ce s-a întîmplat în Germania în ultimii 21 de ani. O listă incompletă

Adică de la sfîrșitul lui martie 1990 pînă la sfîrșitul lui martie 2011.

Toată lumea vorbește la mobil, mai nou și în metrou.
Nimeni nu mai ține minte cum arăta lumea fără Internet și filmele fără culori.
Au dispărut cartierele rău famate, orașul s-a spălat.
Unele străzi s-au îngustat, altele au dispărut în tunel.
S-au înmulțit drumurile de biciclete.
A venit moda mașinilor-bombiță, rotunde și dolofane, și apoi a trecut, mașinile s-au făcut mari.
Glockenbach a devenit un înfloritor cartier gay plin de farmec, apoi s-a fandosit, s-a scumpit, s-a comercializat, kitschificat, heterosexualizat.
Politicienii s-au pusificat, dar politica a rămas aceeași: curvă.
A dispărut marca, a apărut euro, dar e același lucru între timp.
Clădirea-purcel, în care lucrez, a trecut de la un roz proaspăt și apetisant la un roz-mocirlă cu sclipiri verzi de mlaștină.
Inscripțiile din lift și din WCuri, mai mult rasiste și anti-rasiste decît porcoase (dacă mă gîndesc bine, le-aș prefera, dacă trebuie, pe cele din urmă) s-au înmulțit în ciuda luminii speciale (chioară, adică) la care să nu-ți poți găsi vena cu acul de seringă.
S-au înmulțit negrii și asiaticii, țiganii vorbesc țigănește în metro (foarte rar mai auzi cîte un cuvînt românesc amestecat), la români nu se mai uită nimeni ca la niște dinozauri apăruți pe neașteptate la promenadă.
Se vorbește la fel de mult despre penuria de locuri la grădinițe și se face la fel de puțin.
Plouă și ninge la fel de mult, și întotdeauna în momentele cele mai nepotrivite.
Cu toții avem din ce în ce mai puțin timp.

…mai ziceți și voi!

28 martie 2011

Mai mult verde!

Germania Federală va avea pentru prima oară în istoria sa un prim-ministru verde. În weekendul trecut, la alegerile din landul Baden-Württemberg, Partidul Verde (ecologist, „Die Grünen“) a ieșit pe locul al doilea, putînd astfel să formeze o coaliție guvernamentală împreună cu Partidul Social-Democrat (SPD). Landul Baden-Württemberg a fost condus după al doilea război mondial în exclusivitate de Uniunea Democrat-Creștină (CDU), partidul de centru-dreapta din care face parte și Angela Merkel. În ultimele luni, locuitorii orașului Stuttgart au demonstrat intens și nu fără altercații violente cu poliția locală, împotriva proiectului „Stuttgart 21“ de reconstrucție a Gării Centrale. Proiectul fusese inițiat de CDU, costurile estimate au fost de la bun început foarte mari și estimațiile au fost în continuă creștere. În afara acestor proteste, alt factor care se pare că a contribuit la pierderea alegerilor a fost politica energetică a CDU, care, înainte de accidentul de la Fukushima, era pe punctul să renunțe pe programul de închidere a centralelor nucleare adoptat de fostul cancelar federal Schröder.

Partidul Verde din Germania a fost înființat oficial în 1980 pornind de la mișcarea ecologistă din anii 1970. Cel mai cunoscut membru a fost Joschka Fischer, vice-cancelar federal și ministru de externe în perioada 1998-2005, cînd Germania a fost guvernată de coaliția SPD cu Partidul Verde, avîndu-l pe Gerhard Schröder în funcția de cancelar federal. În centrul atenției Partidului Verde stă politica ecologică, opusă politicii economice a CDU și a Partidului Liberal. Pe lîngă aspectele ecologice, Partidul Verde promovează o politică de dreptate socială și de egalitate în șanse – inclusiv în ce privește drepturile comunității LGBT și ale imigranților. Criticii Verzilor, chiar din interior, susțin că acest partid a devenit neoconservator, trădînd astfel orientarea inițială. O controversă puternică între Verzi și CDU a avut ca temă cetățenia dublă, susținută de Verzi și SPD, și atacată de CDU. În aceeași perioadă a fost încheiat un acord între România și Germania, care exclude posibilitatea românilor de a primi cetățenia germană păstrînd-o în același timp pe cea română. Acordul a fost încheiat în perioada în care Joschka Fischer a fost ministru de externe și nu i s-a făcut publicitate în Germania.

17 martie 2011

Căsătoria, șase. În care se vorbește despre pecunii

Traducerea legalizată costă (deocamdată, zic, că nu se știe niciodată) 230 de euro, din care 3x9=27 legalizarea, restul traducerea celor trei hîrțoage.

15 martie 2011

Căsătoria, cinci. O oarecare ușurare

A fost unul din acele momente în care vezi cum domnu’ Inginer face ochii mari la telefon.

– Și de ce zici că a trebuit să plătești zece euro??

A doua întrebare, la care auzi literele înclinîndu-se și căzînd unele peste altele ca niște pietre de domino, fu:

– Cum, tu ai un certificat de refugiat?

Avem di tăti. Nu am un certificat de refugiat, ci două, plus un al treilea ca drept concluzie. Unu, Registrierschein, “dovada” că am fost în lagăr și m-am înregistrat. (Despre asta aveam să-mi amintesc în culorile cele mai vii cînd, 18 ani mai tîrziu, domnu’ Inginer m-a luat pe sus, m-a pus pe bicicletă și m-a forțat să dau colțul de unde stăteam atunci și să vizitez celebra wellness camp de la Dachau.) Reghistrirșainu’ l-a găsit Colombina printre hîrtiile ei. Doi, Vertriebenenausweis. Sigur că nu m-au luat cehii la goană cu bîte, flinte și furci ca pe sudeți în 1945, dar tot refugiat se cheama că sînt. În vocabularul administrativ al anilor '80, asta înseamnă “de origine germană”. Trei, concluzia: Domnu’ Doctor P. (pe vrema aceea lediglich inginer) merită cu prisosință încetățenirea care i se acordă prin prezenta.

Patru și celelalte numere le-am găsit în hîrțoagele proprii. Inclusiv, dragele mele, certificatul de divorț. Avocata de divorț, cînd gătește poartă șorț. Și zice: Apostila. Aaaaaaa, postila! Cum că căsătoria a fost disvorțată nu scrie pe numitul certificat, ci separat. Încă un docoment de dat la tradus. Și nu, noi nu sîntem materialiști și nici nu ne gîndim la bani.

Gata, ajunge pentru azi. E mult prea destul. Să mai auzim și altceva.

03 martie 2011

Bim-Bam-Berg

– Haaaa-ha, te duci la Bim-Bam-Berg!

Uneori, domnului Inginer îi lipsește pur și simplu respectul față de anumite lucruri.

Bamberg e un oraș mic. Atît de mic, încît Google nu înțelege “gara centrală Bamberg”, ce greșeală, și trebuie să-i repeți, de parcă ar fi tare de urechi, “gara Bamberg” ca să-ți arate pe unde vine. Și am găsit acolo o stradă cu case unde m-am simțit ca la Brașov, sau ca la Sibiu.

Vă dau un sfat: Dacă vă duceți la Bamberg și vreți să mîncați onorabil la masa de prînz, aveți grijă să faceți asta chiar la prînz. La prînzul nemțesc, vreau să spun, ora 12:00 sine tempore. Dacă vreți încerca la prînzul românesc, ora 14:30 c.t., adică 13:30 pentru stomacul român mediu, pățiți ca mine.

Un student amabil întîlnit la un stop roșu prin fața căruia nu trecea nici o mașină mi-a descris fiecare colț de stradă, curbură a străzii și crăpătură din pavaj pînă la restaurantul cel mai celebru și apoi mai departe pînă la numita gară. La restaurantul no. 1 se închisese însă bucătăria. Vizavi, la restaurantul no. 2, idem. Și așa mai departe, la toate celelalte (în număr de trei sau patru), cu excepția chioșcurilor cu pizza și döner kebap, față de care păstrez o distanță respectuoasă, condiționată nu numai de colesterol. Mi-am calcat pe inimă și am intrat la restaurantul de la Karstadt: steak din spinare de porc, 7,99 euro. Arăta a carne (suspect de albă), era însă moale și elastică, și scîrțîia pe dinți ca o bucată de cauciuc. Aș fi fost liniștit dacă obiectul incriminat nu s-ar fi numit “carne”, m-aș fi gîndit la tofu și ar fi fost OK. Dar știu că ceea ce poartă un asemenea nume trebuie să și conțină un anumit procent de carne biologic autentică. Brrrrr. Același lucru trebuie să se fi întîmplat și cu vinul “de Pays d’Oc”, care ar fi fost precis mai ieftin dacă ar fi provenit din numitele podgorii și nu in industria de zahăr, alcohol și coloranți. Ca să nu fiu foarte nedrept, trebuie să recunosc că eram și de data asta o minoritate: Restaurantul era vizitat la acea oră cu destul entuziasm, iar vîrsta medie a vizitatoarelor era cu siguranță în jur de 80 de ani. Probabil că peste 30 de ani o să prefer și eu carnea mai moale și vinul mai dulce.

Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns acasă (parafrazîndu-mi o răutate mai veche, aș numi ICEul Berlin-München “Werner Heisenberg Express”) a fost să-l sun pe domnu’ Inginer și să-i dau dreptate: Bim-Bam-Berg, heh. Față de anumite lucruri pur și simplu nu poți să ai respect.

11 ianuarie 2011

Madlenă obscenă. Germana fără profesor

Azi de dimineață puțănind prin bucătărie ca să mă trezesc, putzen = a curăța, și făcîndu-mi printre picături cafeaua turcească la ibric, mi-am adus aminte de următoarea scenă.

Să fi avut Prinzessa vreo 14-15 ani. Ea și una din prietenele ei au fost nu știu unde, și eu le-am însoțit. Eram de fapt un fel de damă de companie, un fel de Maggie Smith pedantă (a se vedea minutul 1:56 mai jos) care are grijă să fie respectate cu cea mai mare strictețe toate regulile decenței și bunului gust victorian. Adevărații însoțitori erau doi cocoșei de vreo 16-17 ani. Cel mai curajos dintre ei îi făcea curte prietenei (peste cîteva zile avea să-i dea papucii prin SMS cu explicația că stă ca o scîndură în pat), celălalt venise și el în speranța că poate pică ceva.

Cocoșelul 1: Știți ce iese dacă pui viagra în mașina de făcut cafea?
Toți: ?...
Cocoșelul 1: Kaffee-Latte.
Toți: Haaaaaha.

Explicația, care desigur că va nimici orice urmă de humor: Kaffee-Latte, respectiv caffè latte este cafeaua italienească cu lapte. Die Latte, în germană, este scîndura sau stinghia. Sau, în alt context, erecția, omniprezență matinală ca și cafeaua cu sau fără lapte.

Dar altceva vroiam să spun de fapt. Partea cea mai amuzantă, pe care n-am uitat-o deși trebuie să fi trecut aproape zece ani de atunci, era privirea pe care mi-a aruncat-o Cocoșelul. Îngrijorată, pentru că, din audiență, eram singurul apărător adult al bunelor moravuri, și aș fi putut să protestez (ca în minutul 4:56 de mai jos). Și totuși aruncată la sfîrșit, în momentul hăhăielii generale. Desigur cu o minusculă mustrare de conștiință.

Am rîs și eu.

28 decembrie 2010

Ce ne mai lipsește aici

…, enumerează domnu’ Inginer:
– potecă marcată
– asigurată
– pavată
– cu balustradă pe porțiunile abrupte
– cu scări rulante
– și la capăt cu restaurant și Kaiserschmarrn.

Și ce-i mai lipsește lu’ Moș Pinocchio?
Nimic. Absolut nimic.


16 decembrie 2010

Reportaj de la petrecerea de Crăciun: O seară aproape românească

Nu mai știu cine a avut ideea, dar precis unul dintre organizatori. (Organizatorii petrecerilor de Crăciun sînt întotdeauna noii angajați, pe ei cade măgăreața. Și cineva ar trebui să le spună să nu uite să organizeze într-un fel oarecare și curățenia de după, mai ales cînd în biroul respectiv se mai și lucrează a doua zi, heh.)

Și ideea genială fu să recite fiecare cîte o poezie pe limba lui. Eu unul m-am gîndit în primul rînd la cele două chinezoaice, dar am fost nerealist. (Mai tîrziu aveam să-mi aud șeful recitînd șvăbește, vai de urechile și timpanele mele, și pe madam Ruth în bavareză, idem.) Așa că n-am vrut să mă las mai prejos și am recitat și eu. Prietenii știu ce, Madelin în mod special: Un Poem de Amor.

Moș Pinoccio recită așadar “Jucărie mecanică”, debordînd de patetism așa cum numai el știe să debordeze și a învățat de la Liliana, poeta. Și, ca și cînd lucrurile nu ar fi fost deja destul de complicate, Moș Pinocchio a organizat și un concurs de traduceri: Cum că să se traducă Poemul de Amor în rezumat, care cum poate. Concurs cu premii, se înțelege: Pentru creativitate, un premiu-surpriză cu procente (22%), pentru exactitate-rapiditate un premiu-surpriză iute (un pachețel cu boabe de piper verde de la Karstadt). So.

Din recitalul lui Moș Pinocchio să menționam pasajul “–Iubește-mă! Iubește-mă! Strînge-mă! Strînge-mă!” recitat cu mîna pe inimă, pentru că “în toamna asta am miocardul de aur, și toți doctorii poartă halat”, ca și “privește cum rochiile se sfîșie în vitrine, privește cu folii de aur se descuamează de pe obrajii tăi, de pe tine”, recitate pentru inducerea în eroare a adversarului cu buricele degetelor de la mîna stîngă împreunate și accent italienesc pe “privește”.

Cu toții s-au aplecat cu sîrg asupra foilor de hîrtie, șușotind între ei, timp de vreun sfert de oră, ca la extemporal. Ce au înțeles? În primul rînd “complicat complicat complicat” și “mecanism”, apoi “pechineze” și “aur”, desigur și “sentimente” în asociație cu “miocard”. Internațional total. Ce au greșit? “Macadam” a devenit macadamia (nuts!), “cădeau” a devenit cadou, și “întîmplat” ceva plat în zona intimă, considerat de către colegii linguiști drept un oximoron.

Cea mai bună traducere (deși premiul a trebuit să-l acord, după criteriile anunțate în prealabil, altcuiva) a aparținut colegei noastre finlandeze, care a recitat la fel de patetic ca și Moș Pinocchio ceva care începea cu: Tominita mekanismi rutiinilla suomalista eläkeläiset, tango matti nykänen, kimi räikkönen și așa mai departe. (Undeva am înțeles Mika Häkkinen și Leverkusenissa, de unde am dedus că trebuie să fi fost un comentariu sportiv.) La masa șefului, toți participanții au fost de acord că “totul rămînte cum este și cum a fost”, ceea ce m-a surprins prin profunzimea înțelegerii de dincolo de cuvinte și traduceri.

Aplauze și ovații. Acuma, aș fi vrut să ilustrez reportajul cu un clip de la YouTube cu cineva care recită din Cărtărescu, dar nimic nu m-a mulțumit. Parcă-parcă m-ar tenta să-l înregistrez pe Moș Pinocchio recitînd, dar pentru asta trebuie un pic de timp. În schimb l-am găsit pe Mircea însuși, care spune o chestie bună. (A spus-o și Fellini despre 8 1/2.) Revenim.


13 noiembrie 2010

Germana fără profesor. De est

Garnituri noi la termopane, meșter în casă, daravele, mizerie. Făcînd curățenie, descopăr în camera Kandinski o pungă de plastic mototolită, cazută după pat la vizita de acum două săptămîni. În ea, un bon: 2,35 euro, bomboane cu specific local, cumpărate în fugă de la prăvălia gării. (În tren, dumnealui stătuse cu căștile în urechi pînă cînd se enervase domnu’ Inginer și îi spusese că ori și le scoate, ori îi spune că nu are chef să vorbească cu el.)

Nu-mi aduc aminte să mai fi avut vreodată o vizită atît de obositoare. Obositoare, expresie nemțească (anstrengend) care vrea să spună că i-aș fi făcut musafirului bucuros vînt pe scări în jos, și aș fi aruncat după el bomboanele cu specific local, una cîte una, punct ochit – punct lovit.

De fapt au fost doi. Unul care si-a pus poză la gayromeo cu pantaloni de piele negri și harnașament, altul care si-a pus poză la gayromeo cu inel. (Un inel cu diametrul de vreo 5 cm și cîntărind vreo jumătate de kil, din oțel. În germană: cock ring) Primul din vest, al doilea din est. Primul, o comoară la casa omului, al doilea… eh, al doilea.

Al doilea mi-a trasat permanent directive și sarcini, și mi-a dat clar de înțeles de fiecare dată cînd n-a fost mulțumit de performanțele mele, fie culinare, fie muzicale, fie. Dar nu intru în amănunte, nu nemulțumirile lui contează.

România socialistă și Germania democrată (două epitete superbe dar fără vreo legătură cu realitatea) au avut povești asemănătoare, uneori chiar bancuri asemănătoare. Una dintre ele mi-a spus-o tipul cu inel, pentru că atunci cînd oamenii nu se cunosc prea bine, spun povești și caută puncte comune:

Făcuse, pe vremea Odioasei și a Sinistrei, o excursie în România. Una din acele excursii la care frații noștri întru credință erau duși să se închine la muzeul de istorie PCR și la ambasada sovietică. Vai de plictiseală.

Și atunci mi-am adus aminte (și mi-am mușcat buzele să nu iasă ce-mi stătea pe limbă) de o povestire de’a Aanonimului, din experiența lui de ghid: Turiștii redegiști, domne ce încuiați. Pentru toți era program – muzeul, ambasada, palatul – dar ne înțelegeam la fața locului: Vreți să faceți programul, sau să mergeți prin magazine? Cehii, polonezii, ăia, ăia, preferau magazinele. Redegiștii ziceau: Am plătit, facem programul. Wir haben bezahlt.

Trag adînc aer în piept. Au trebuit să treacă două săptămîni ca să fiu în stare să povestesc despre vizita asta. Curat traumă.

28 octombrie 2010

Și o obscenitate profesională. Din ciclul: germana fără profesor



Sich hoch bummsen ar fi, tradus textual, a și-o trage în sus. Partea cu trasul, ei bine da, se referă fără echivoc la activitatea sexuală. Etimologul atent va remarca interjecția bumm, care reproduce sunetul unui tras energic. Desigur cu tăblia patului în perete. “Am să te prind și-am să te bat/ Cu scîndura de la pat”, citau odata Cațavencii. Mă rog.

Bine-bine, dar ce facem cu direcția ascendentă? Ar fi interesant de supus la vot, dar mă abțin de data asta. Titlul trădează ascensiunea profesională: Sich hoch bummsen înseamnă deci a avansa profesional trecînd prin paturile, dormitoarele, debaralele persoanelor adecvate. Voilà.

Continuam și sfîrșeam acum cinci ani și mai bine povestea madamei Picante cu “nu știu ce s-a întîmplat mai departe”. Acum știu: S-a futut făcut profesoară universitară.

26 septembrie 2010

Dulceață de portocale (foarte) amare

În continuare, o mică poveste de dragoste interesată. El, vizitatorul din scena precedentă, pe nume Hermann, îi face curte nepoatei mareșalului Hermann Göring. Ea, trecută bine de prima tinerețe, pe cît de focoasă și dornică de amor pe atît de realistă și directă (“Hitler abia dacă știa să scrie, spunea mereu unchiu’meu, Doamne ferește să mai fi ținut și jurnal”). Ea îi oferă lui rolul de bărbat-macho: El de preferință în halatul de casă al unchiului, mult prea mare, ea în corset. Prima scenă, la micul dejun de “după”: El descoperă că ea a servit dulceață de portocale amare și dă ordine categorice: Nu suportă dulceața asta, așa că nu dorește să o mai aibă (vreodată) la micul dejun.



A doua scenă, micul dejun de după noaptea triumfului (jurnalul lui Hitler publicat cu vîlvă, succes, banibanibani etc.).

Ea [fredonează mulțumită.]

El [așezîndu-se la masă]: Vai în ce hal arăți. Obosită rău.

Ea [cochetă]: Daa, de pasiunea ta de azi-noapte, Hermann.

El: Daa? Hm. Nu puteai măcar să te machezi înainte să vii la micul dejun? La vîrsta ta?! Arăți șifonată rău.

Ea [încet dar sigur se schimbă la față; îl stropește cu ceva lipicios dintr-un castron.]

El [gustînd lichidul vîscos care i se scurge pe față, cu reproș]: Iar ai servit dulceață de portocale amare.

(Ce nu mai vedem aici: Se repede la ea. Cut. Scena despărțirii: Ea plecînd cu geamantanele, purtînd ochelari mari de soare. Cînd și-i scoate ca să-i spună adio, i se vede ochiul învinețit.)

24 septembrie 2010

O sută de ani de umor german

Nu e banc, dar e bun: În 1983, “Stern” publică jurnalul intim al lui Adolf Hitler. Cum avea să spună vreo 10 ani mai tîrziu un personaj de film: Păi Hitler abia dacă știa să scrie, Doamne ferește să mai fi ținut și jurnal. Dar ce contează: Succesul a fost enorm, cel puțin pe moment, și un oarecare Kujau a încasat pentru asta 10 milioane de mărci. Îl vedem în numitul film la lucru:

– Ăăăă… strădaniile ăă supraomenești din ultima vreme… ăăă… și mersul la paradă într-o mașină deschisă… m-au slăbit… ăăă foarte tare… și am răcit. [Strănută.] Am febră 39 cu 5. [Ia o pastilă.] Iau o grămadă de medicamente… și folosesc o mulțime de șervețele moderne și practice de hîrtie. [Își suflă nasul într-un șervețel de hîrtie pe care îl folosise înainte ca să șteargă o baltă de cerneală de pe masă.] Am dureri de cap, îmi țiuie urechile și aud tot timpul un fel de clopot… care sună… și sună… și sună…

Suna la ușă; deschide într-un tîrziu. Vizitatorul se uită la el și întreabă uimit:

– Vai în ce hal arăți, ce-i cu tine?

– Cum ce-i cu mine? Strădaniile supraomenești din ultima vreme și mersul la paradă într-o mașină deschisă m-au slăbit foarte tare și am răcit. Am febră, uite. [Își scoate termometrul de sub braț și i-l vîră vizitatorului sub nas.] Trei’ș nouă cu cinci.

22 septembrie 2010

De ce nu s-a ținut Olympia 2000 la Berlin. O amintire

Un incident de altfel minor, auzit la știri: Cîndva, să fi tot fost 1992, Hoyerswerda, Rostock și alte cîteva locuri asemănătoare mai scoteau încă fum, doi asiatici au fost bătuți măr pe străzile Berlinului de Est, luați de cetățenii indignați drept azilanți vietnamezi. Confuzie: “vietnamezii împuțiți” erau în realitate oameni de afaceri japonezi, veniți să exploreze posibilitatea unor întreprinderi comune. Nu știu ce s-a întîmplat cu afacerile respective. Dar un an sau doi mai tîrziu, orașul Berlin a candidat ca gazdă a jocurilor olimpice de vară.

20 septembrie 2010

Tot din Estul Salbatic. Déja vu



Hoyerswerda, acum 19 ani. Septembrie 1991. Populația indignată de străini și azilanți. Neonazii lovesc, distrug, dau foc. Cetățenii de pe margine aplaudă. După o vreme, azilanții sînt evacuați.

Iar noi vedeam asta stînd comod în fața televizorului, la München. De cîteva săptămîni primiserăm pașapoartele germane. Dar nu, n-am uitat.