Se afișează postările cu eticheta flaut. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta flaut. Afișați toate postările
01 septembrie 2017
17 mai 2016
24 ianuarie 2016
Dr. Knochenmann. Două scene de gen
Knochenmann poate să însemne în germană și “Omul de oase”, și “Omul cu oasele”. Semnificația cea mai frecventă este prima, adică un alt nume al Doamnei cu Coasa. Eu am folosit-o mai degraba pe a doua, fiind vorba de ortopedul meu. Deci nici de data asta nu am rezistat deliciilor tentante ale ambiguităților simbolice ca niște trufe de ciocolată neagră.
De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.
Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.
Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.
Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.
Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.
De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.
Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.
Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.
Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.
Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.
21 mai 2015
19 ianuarie 2015
15 iunie 2014
Ce mai cîntăm la flaut
Vestea cea mare este că am un nou profesor de flaut, după ce David, oh, m-a părăsit pentru... eh, pentru un loc într-o orchestră departe de Tipperary. Iată-mă, deci, ca în imaginile de mai jos, cîntînd un cîntec țigan rusesc. Nu prea îmi reușește figura cu datul pletelor la o parte după reverență, dar în rest toate bune și frumoase.
13 aprilie 2013
24 septembrie 2012
Hausmusik
Tocmai am pus la Hausmusik (vedeți pe dreapta, ceva mai jos) două piese care reprezintă temele mele pentru acasă în Japonia. Am început să le studiez cînd am ajuns aici, fără profesor, și iată rezultatul. Atît interpretarea cît și înregistrarea păcătuiesc în toate felurile imaginabile (undeva, acolo jos, mi s-a pregătit cu siguranță un cazan cu smoală clocotindă), așa că cine vrea să asculte o înregistrare cu adevărat bună (sau cel puțin una care îmi place mie), să sară direct la Claudio Barile.
Ah da, tocmai am constatat că trilulilu bagă bețe în roate. Susține că are acorduri de copyright cu casele de discuri, drept care înregistrarea “nu este accesibilă în țara dvs.”, adică inclusiv în Japonia. Mi-a venit să mor de rîs.
Ah da, tocmai am constatat că trilulilu bagă bețe în roate. Susține că are acorduri de copyright cu casele de discuri, drept care înregistrarea “nu este accesibilă în țara dvs.”, adică inclusiv în Japonia. Mi-a venit să mor de rîs.
01 august 2012
16 iunie 2012
08 iunie 2012
28 mai 2012
22 aprilie 2012
20 aprilie 2012
29 martie 2012
07 februarie 2012
Tango final
Ultima lecție de flaut, ultima programare la dentist, ultimele pagini de scris la Marea Operă, înghețăm asigurările, oprim abonamentul la sală și fiare, repartizăm ghivecele cu flori la colege, aproape ca acum 22 de ani.
– Am I going to lose you at some glamour-puss? Am I? întreabă domnu’ Inginer dînd capul pe spate ca Bette Davis.
Moș Pinocchio cutreieră coridoarele fluierînd cît îl ține gura, gîndindu-se la Pedro Almodóvar și la Astor Piazzolla pentru că da, ultima piesă de flaut se cheamă chiar „Tango final”.
– Am I going to lose you at some glamour-puss? Am I? întreabă domnu’ Inginer dînd capul pe spate ca Bette Davis.
Moș Pinocchio cutreieră coridoarele fluierînd cît îl ține gura, gîndindu-se la Pedro Almodóvar și la Astor Piazzolla pentru că da, ultima piesă de flaut se cheamă chiar „Tango final”.
24 decembrie 2011
24 noiembrie 2011
Un banc bun. Muzical
Am început să studiez sonata pentru flaut și continuo în sol minor, atribuită lui Bach. Spun atribuită, pentru că, stilistic, este o combinație între Johann Sebastian și Carl Philipp Emanuel, cel mai celebru dintre fiii lui.
Pe la mijlocul primei părți, o frază se încheie cu un ornament care sare cu o sextă mică în sus, lucru destul de neobișnuit. Cîntîndu-i asta lui David, m-am oprit, și am cîntat numai sexta mică, o dată în jos, apoi o dată în sus. Și el, și prietena lui (care stătea cuminte într-un colț la masă și făcea lecții pentru elevii ei mai mici) au început să rîdă, iar Moș Pinocchio a fost tare mîndru că poate să facă bancuri muzicale care să îi amuze pe muzicienii profesioniști.
Desigur, bancul trebuie explicat puțin: Sexta mică, o dată în jos și o dată în sus, este o temă muzicală arhicunoscută, dar din cu totul altă epocă. Ghiciți care?
(Pentru spălarea siropului, să ne amintim de scena finală din „What’s Up, Doc?”: Ryan O’Neal, în fine îndrăgostit, își cere iertare de la Barbara Streissand. Ea, pe ton de lecție învățată pe de rost și turuită la tablă: „Know what? Love means never having to sayyou’re sorry.” El, meditativ-uimit-admirativ: „Hmm, I’ve never heard this before.”)
Pe la mijlocul primei părți, o frază se încheie cu un ornament care sare cu o sextă mică în sus, lucru destul de neobișnuit. Cîntîndu-i asta lui David, m-am oprit, și am cîntat numai sexta mică, o dată în jos, apoi o dată în sus. Și el, și prietena lui (care stătea cuminte într-un colț la masă și făcea lecții pentru elevii ei mai mici) au început să rîdă, iar Moș Pinocchio a fost tare mîndru că poate să facă bancuri muzicale care să îi amuze pe muzicienii profesioniști.
Desigur, bancul trebuie explicat puțin: Sexta mică, o dată în jos și o dată în sus, este o temă muzicală arhicunoscută, dar din cu totul altă epocă. Ghiciți care?
(Pentru spălarea siropului, să ne amintim de scena finală din „What’s Up, Doc?”: Ryan O’Neal, în fine îndrăgostit, își cere iertare de la Barbara Streissand. Ea, pe ton de lecție învățată pe de rost și turuită la tablă: „Know what? Love means never having to sayyou’re sorry.” El, meditativ-uimit-admirativ: „Hmm, I’ve never heard this before.”)
04 iulie 2011
Scene dintr-o căsătorie, nouă. Cadouri
Ideea de nuntă cu dar a fost oroarea tinereții mele și am asociat-o cu buda de la 2 Mai, din fundul curții, pe care stăteam ascultînd prin decupajul în formă de inimă cum se strigă darul la microfon undeva în sat și vuiește peste parcela cu porumb și cotețul porcului. La prima nuntă proprie am descoperit aspectul practic, dar asta nu a schimbat mare lucru. Alternativ, în Germania, viitorii soți pot să-și organizeze într-un mare magazin un colț cu tot ce-și doresc, iar musafirii se pot duce acolo și plăti ce cred de cuviință. Sau, varianta mai simplă, musafirii te întreabă ce îți dorești cadou de nuntă, de ziua ta, de Craciun etc.
Noi nu ne-am dorit nimic în mod special. Ceea ce s-a materializat într-o serie de cadouri, din care unele ne-au plăcut mai mult (majoritatea), altele mai puțin mult (unul singur).
Mai puțin mult: O hîrtie de 50 de euro plisată și strînsă sub formă de papion, și băgată într-o felicitare atîrnată de o sticlă cu vin spumos de la Aldi. (Întîmplător tocmai cumpăraserăm una și știam că costă 5 euro.)
Mai mult mult: Eine Kleinigkeit, ceva foarte mic, așa mi-a fost prezentat. Cum că adică uită-te bine, să nu zici că nu e nimic și să le arunci la gunoi: O felicitare în care erau lipite două diamante minuscule. (Moș Pinocchio are ceva dintr-o coțofană, știa Prinzessa ce spune.)
Apoi, muzică: Marx și Freddie ne-au cîntat live trei cîntece de-ale Marlenei Dietrich, așteptate cu sufletul la gură de toți musafirii care știau că Marx e pianist și Freddie cîntăreț de jazz. (Iar Moș Pinocchio, care le-a făcut cunoștință acum un an, a avut satisfacția să îi și pună că cînte pentru prima dată împreună.)
Apoi, David și prietena lui au cîntat suita „La flûte de Pan” de Jules Mouquet, la care mai studiez și în ziua de azi, și vă invit să trageți cu urechea cum ar putea să sune dacă eu aș ști cu adevărat să cînt la flaut și să va simțiți ca și cînd ați fi fost de față.
(Celor doi pseudo-asiați geniali de la bucătărie le-am interzis cu strășnicie să servească ceva în timpul numerelor muzicale.)
Noi nu ne-am dorit nimic în mod special. Ceea ce s-a materializat într-o serie de cadouri, din care unele ne-au plăcut mai mult (majoritatea), altele mai puțin mult (unul singur).
Mai puțin mult: O hîrtie de 50 de euro plisată și strînsă sub formă de papion, și băgată într-o felicitare atîrnată de o sticlă cu vin spumos de la Aldi. (Întîmplător tocmai cumpăraserăm una și știam că costă 5 euro.)
Mai mult mult: Eine Kleinigkeit, ceva foarte mic, așa mi-a fost prezentat. Cum că adică uită-te bine, să nu zici că nu e nimic și să le arunci la gunoi: O felicitare în care erau lipite două diamante minuscule. (Moș Pinocchio are ceva dintr-o coțofană, știa Prinzessa ce spune.)
Apoi, muzică: Marx și Freddie ne-au cîntat live trei cîntece de-ale Marlenei Dietrich, așteptate cu sufletul la gură de toți musafirii care știau că Marx e pianist și Freddie cîntăreț de jazz. (Iar Moș Pinocchio, care le-a făcut cunoștință acum un an, a avut satisfacția să îi și pună că cînte pentru prima dată împreună.)
Apoi, David și prietena lui au cîntat suita „La flûte de Pan” de Jules Mouquet, la care mai studiez și în ziua de azi, și vă invit să trageți cu urechea cum ar putea să sune dacă eu aș ști cu adevărat să cînt la flaut și să va simțiți ca și cînd ați fi fost de față.
(Celor doi pseudo-asiați geniali de la bucătărie le-am interzis cu strășnicie să servească ceva în timpul numerelor muzicale.)
04 aprilie 2011
Concert
Ieri, dragii Moșului, am dat un concert. Poate că ar fi trebuit să mă apăr cu mîinile și picioarele, să simulez boli cel puțin mortale și să caut cine știe ce alte pretexte catastrofice ca să nu mă duc, dar m-am gîndit că face bine. (Și am sperat că oricum n-o să vina nimeni.) A fost genul de concert școlar, în care încep cei mai mici, niște șoricei blonzi de vreo 7-8 ani care cîntă la Blockflöte, pe urmă niște fete de liceu și în fine, din cînd în cînd, și din loc în loc, Matthias al șaselea a cîntat niște piese pentru clavecin (Couperin și Bach) și eu am cîntat o sonată de Haendel cu clavecin (cu prietena lui David, care e și profesoara lui Matthias) și o parte dintr-o sonată de Quanz în trio cu David (flaut 2) și prietena lui (clavecin). La partea a doua a sonatei de Haendel s-a făcut ora 6 și au început să bată clopotele, dar eu am cîntat netulburat mai departe (și gîndindu-mă cu oarecare mulțumire că greșelile mele se vor auzi mai puțin), ceea ce a făcut o impresie de înalt profesionalism. N-am scăpat totuși, la coada sonatei a trebuit să mai cînt o dată partea a doua fără clopote. Ascultați la Hauskonzert înregistrarea integrală (minus acordatul instrumentelor și momentul în care am început să cînt partea a patra cînd trebuia de fapt să o cînt pe a doua cu clopotele – m-am oprit, am chicotit în barbă, am făcut trei secunde pauză și pe urmă am cîntat ce trebuia, ceea ce iarași a făcut impresie bună). Înregistrarea a făcut-o domnu’ Inginer în biserică cu iPhonul, alta mai bună deocamdată nu avem.
PS Domnu’ Inginer a fost încîntat.
PS Domnu’ Inginer a fost încîntat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)