…meanwhile, in Munich…

…mă întrebam cînd va veni primul student, nemulțumit că a picat la examen, să-mi taie gîtul. 

„Stimate domnule profesor, oare cînd aș putea să-mi verific lucrarea de examen? Știți, imediat după, am avut un sentiment foarte pozitiv. Dar acum sunt foarte surprins să văd ca am picat. Cu respect etc., Melih Xulescu.”
„Stimată doamnă, îi raspund, cum am explicat în repetate rînduri la întîlnirile noastre de la curs, după nu mai am nimic de a face cu acele lucrări. Vă rog să vă adresați secretariatului. Cu același respect etc., etc., Dr. P.”
„Oh, îmi răspune prompt, și parcă îl vedeam roșind în fața displayului, vă rog să mă scuzați. Respect, etc. PS: Sunt de gen masculin :-)”
„Oh, îi răspund simetric, vă rog să mă scuzați. De vină este lipsa mea de cunoștințe în materie de limbi și culturi străine. Oare de unde vine prenumele dvs.?”
„’Melih’ înseamnă ‚dulce’ în limba arabă. Dar eu însumi sunt turc.”
„Aha, deci numele dvs. trebuie să fie înrudit cu cuvîntul latin ‚mel’, care înseamnă ‚miere’. Pînă la urmă suntem toți foarte aproape unii de alții.”
„Da, îmi răspunde, asta este și impresia mea. Suntem toți foarte aproape unii de alții.”

Domnu’ Inginer își face apariția spectaculoasă în grădină, cu două sticle de bere rece pe care le ciocnește una de alta, clincănind a invitație. La urma urmei, îmi spune, nu i-ar folosi la nimic să-ți taie gîtul, pentru ca l-ar împușca poliția și atunci n-ar mai putea să treacă examenul. Nu, sigur că nu, aprob eu, cum aș putea să-l trec cu gîtul tăiat?

Hello, Sherlock Holmes! De’a rîsu’-plînsu’ prin oraș

Evadat din fața calculatorului, umblam teleleu prin oraș după talonete pentru papuci. Ce altceva? De Miercurea Cenușii, orașul e întotdeauna rece și dezolat după Carnaval. Poate nu atît de dezolat ca după Oktoberfest, în schimb februarie e întotdeauna mai rece decît octombrie. Și cefalopodele mai îndreptățite ca patrupedele să urască progresul.

– Oh, hello! intonă de la distanță o voce entuzuasmată.

Un bărbat pe la vreo 30 ș’un pic de ani, prea bine îmbrăcat, prea îngrijit și prea copil-mare ca să fie un cerșetor deghizat – prima chestie la care m-aș fi așteptat cînd cineva mă oprește pe stradă cu atîta entuziasm. M-am oprit în fața lui și l-am privit întrebător. Parcă îl cunoșteam de undeva, și chiar eram curios să văd ce-mi spune.

– Hello, Sherlock Holmes! strigă cu același entuziasm.

Cel tîrziu de cînd am început să pot pălării asiatice, ba prin drumeții pe munte, ba pe plajă în Okinawa sau, mai endemic, la săpat în grădină, m-am obișnuit cu muzikia lumii care simte nevoia să-mi spună cîte ceva din senin – de obicei bancuri nu din cale’afară de inspirate, dar amicale. De data asta purtam o caschetă de deerstalker, cumpărată de curînd din tîrgul de Crăciun de la Nürnberg. Scoțiană și autentică, fapt pentru care devenisem Sherlock Holmes II („...and I am Cinderella the second”) pentru trecătorii care mă vedeau.

Personajul se desumflă brusc.

– Hello Sherlock Holmes, îmi șopti. Totul e’n ordine, totul e’n ordine. S-a dus. Prietena mea s-a dus, slujba mea s-a dus. Totul e’n ordine…

Ca de obicei cînd cineva face bancuri binevoitor-amuzate despre pălăriile mele, am rîs politicos și am pornit mai departe. Ceva mai tîrziu mi-am adus aminte că Sherlock Holmes nu avea, nici în originalul lui Conan Doyle, nici în ecranizarea recentă, vreo legătură sentimentală cu personaje feminine sau vreo slujbă din cele care s-ar putea “duce”. Nu-l avea decît pe Dr. Watson, care era și el tot un fel de domn Inginer. Domnule pe tine, să te’ntreb îmi vine.

Pentru cetitorii mei la fel de detectivi ca și mine: De cercetat detaliile salonului din 221B, Baker Street și de găsit detaliile menționate mai sus.

Dr. Knochenmann. Două scene de gen

Knochenmann poate să însemne în germană și “Omul de oase”, și “Omul cu oasele”. Semnificația cea mai frecventă este prima, adică un alt nume al Doamnei cu Coasa. Eu am folosit-o mai degraba pe a doua, fiind vorba de ortopedul meu. Deci nici de data asta nu am rezistat deliciilor tentante ale ambiguităților simbolice ca niște trufe de ciocolată neagră.

De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.

Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.

Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.

Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.

Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.

Smoke Gets in Your Eyes

La început au fost cîteva fire de nisip presărate peste cîmpul vizual, mereu acolo. Am crezut că sunt muștele inofensive pe care le are orice miop. Vreo două săptămîni mai tîrziu, o vagă durere de cap și cîteva fulgere anunțînd o furtună îndepărtată. Am crezut că erau luminile garajului unde mă dusesem cu domnu’ Inginer, sîmbătă la prînz, să cumpărăm cepe de lalele și mătură. Duminică la prînz, un colac mare de fum negru care creștea văzînd cu ochii. Cu ochiul drept. Domnu’ Inginer m-a luat pe sus și m-a dus la Urgență.

Vai dragă, îmi spuse madam Ruth, la care eram programați în vizită la five o’clock, mi-am trimis nepoții acasă; am cumpărat chifle proaspete; am făcut o prăjitură pentru voi; am făcut o salată pentru voi; nu puteai să mă suni mai devreme și să-mi spui că nu vii?

La zece zile după ce am fost cîrpit cu laser, norul de fum ia forma și obiceiurile unui pește care-mi urmărește privirea ca un pui de pisică alergînd după o pată de lumină. Se destramă. Ce-ai făcut de te-ai ales cu așa o chestie? mă întreabă madam Beate pe skype. N-am făcut nimic. Nimic din ceea ce ar fi trebuit să fac, ca un bun postadolescent miop: să mă duc regulat la controlul de fund de ochi, și să dau fuga la oftalmolog de la primele fire de nisip.

(Am visat că am fost condamnați la moarte, eu și cu domnu’ Inginer. Ceea ce nu e departe de adevăr: cu toții suntem condamnați la moarte prin îmbătrînire. Ținutul de mînă și privitul în ochi vor fi singura consolare în fața morții.)

Adio Diotimei

„tristeţea renunţării Dum-
nezeu o încercă molatic.
Şi lumea toată o făcu,
sieşi străin, cu-n gest tomnatic.”

La 14 ani îi dădeam tîrcoale în jurul blocului cu bicicleta. La 35 de ani veneam din altă lume și-i sunam la usă, deși pe sonerie scria alt nume; o vecină binevoitoare îmi spunea: e la piață, chiar acuma a ieșit, dar ședeți și așteptați-o; dădeam tîrcoale tarabelor și ea era acolo; lăsa totul baltă, intram în liniștea apartamentului ei ca să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte. La 52 de ani îi dădeam telefon de peste drum, cu teamă, o regăseam rece și distantă, și înțelegeam. Ceva s-a frînt ca acel Dumnezeu despărțit în silabe.

Epitaf

Aici odihnește Pinocchio N. Collodi, cel care a dus la perfecțiune arta întinderii rufelor la uscat. (Ceea ce l-a ajutat să nu se mai gîndească la etc., etc., etc.)

Glissando

Ora 8, sîmbătă dimineața. Ceea ce vedeți aici sînt muncitori, desigur japonezi, pe un șantier de construcții, la gimnastica de înviorare. Entuziasmul li se citește în gesturi. Cu același entuziasm și la aceeași oră mă îndrept spre aeroport.

Părăsirea de luni

Un plic cu adresă și un formular pe birou, luni la prima oră.

Plicul e pentru articolul japonez, formularul e pentru bancă. Miyake sensei o să-ți explice. Mi-a făcut plăcere să fim cinci luni împreună în Japonia.
Banana.

Japonezii ăștia sînt în stare să-ți scrie și condamnarea la moarte cu aceeași caligrafie minuțioasă și impecabilă.

Sigur că știam. N-am fi în Japonia dacă lucrurile astea n-ar fi planificate și discutate cu luni de zile înainte.

Și totuși.

Fag Hag Wanted. Dar pe care din ele?

E tare faină Japonia, dar cînd stai toată ziua de unul singur în birou și scrii, te cam doare capul de ea. Mai exact, pe Miyake sensei nu l-am mai văzut de vreo două săptămîni (e ocupat), iar pe Banana cred că am văzut-o personal o dată sau de două ori în săptămîna care a trecut, cîte două minute, în care a clătinat din cap cu regret: Nuuuuu, nu pot să vin la masă. Rezultatul: un început de depresie, pe care conversațiile zilnice cu domnu’ Inginer prin skype n-au reușit să-l trateze. Cora mi-a trimis pentru consolare o colecție de bijuuri (mulțumesc!), din care am ales-o pe asta:

Yes, I am, I am, possums!

Într-un chat pe gayromeo mi-a venit ideea salvatoare: să-mi caut o fag hag. Pentru cine nu știe ce e o fag hag, să consulte wikipedia; Himmelherrgot, nici una din candidatele mele nu arată atît de tragic ca în poza de acolo, poor thing. Cum arată, îi descriam lui Armin1969: Kathrina are vreo 35 de ani, e o americancă zdravănă, brunetă grizonată, sufletistă, excelentă organizatoare de ce doriți și ce poftiți, de conferințe, de exemplu. Jessica (25) e o batoză cu trompetă asurzitoare, apocaliptică, dar simpatică de fel, și la fel de sufletistă. (De altfel e prietenă cu Kathrina.) Yumiko (45), prietenă cu cele două, e căsătorită (spre deosebire de cele două), dar trăiește despărțită de soț, care lucrează la distanță prea mare ca să poate face naveta, lucru de altfel normal in Japonia. “Of course I'm married”, zice, mimînd un ton lejer ofensat. Între patru ochi mi-a spus că știe să gătească foarte bine.

Ei, întrebam mai departe, care crezi că e candidata perfectă? Armin1969 îmi răspunse fără să stea pe gînduri: Yumiko. Pentru că și deoarece, îmi explică într-un mesaj mai tîrziu, e drăguță, normală, are timp, o să aibă grijă de tine, și mai ales n-o să se aștepte la nimic din partea ta, asta desigur numai dacă îi faci mărturisiri complete și la timp.

Și acum vă întreb pe voi, domniile dumneavoastră, pe care dintre ele mi-ați recomanda-o? Și de ce? (Nu mai supunem la vot, colțul respectiv e ocupat, iar despre povești 007 mai încolo.) După aia vă povestesc cu care din ele am petrecut o sîmbătă absolut genială. (Se aude, bănuiesc, în tonul cu care scriu, că nu mai sînt în depresie.)

Adevărul

Tot pe skype, domnu’ Inginer îmi spune că vrea să-mi facă un cadou la marea ocazie (vezi mesajul cifrat de maximă importanță), și se gîndește să-mi cumpere un ceas. Cînd mi-am dat doctoratul mi-a cumpărat un aparat de fotografiat. Îmi pare atît de rău că i-a trecut vremea și nu mai facem decît fotografii digitale! Un ceas. I-am spus că și o cravată de 100 de yeni dacă mi-ar cumpăra, mă bucur foarte tare că se gîndește la asta. (De altfel sînt foarte mulțumit cu ceasul pe care îl am.)

Adevărul e că sînt destul de singur pe’aici. Mai ales în weekend. Și mai ales de cînd domnu’ Inginer a plecat înapoi acasă.

Amintire

Acum trei ani am lucrat cu Ariane, o studentă excelentă, cu care m-am înțeles foarte bine. Treaba fiind puțin secretă la vremea respectivă, după trei ani m-am gîndit că am putea să o publicăm în sfîrșit, așa că i-am scris colegei cu care a lucrat Ariane direct și i-am propus să scriem toți trei. Mi-a spus: am să-ți dau o veste tristă, Ariane a murit.

De vreo două zile mă tot gîndesc la asta. La un moment dat, mi-am dat seama că trebuie să fi știut atunci că are cancer. Mi-am adus aminte că i-am propus un doctorat, iar ea a fost destul de rezervată. Bineînțeles că n-am înțeles de ce, și m-am mirat: la 26 de ani, lumea face planuri...

   

Planta verde din nota de subsol

Căutînd nu știu ce prin sertare, am găsit un teanc de foi tipărite mare și citeț, cu titlul „To my successor”: Bine ai venit, aici e bine și frumos, apa caldă de la duș se oprește din cînd în cînd (cineva adăugase cu creionul: au reparat-o între timp), magazinul Plaza e bun și ieftin, mașina de spălat spală cu apă rece că așa e sistemul în Japonia, așa că trebuie să-ți pui rufele la înmuiat cu detergent (aici mi-a venit să adaug eu: sau să le speli mai des), bicicleta e cam șubredă dar poți să mergi cu ea la birou pe drumul care merge de-a lungul canalului etc., etc. Și, nu chiar într-o notă de subsol dar aproape: Am cumpărat o plantă de apartament, ca să mai fie aici o ființă vie pe lîngă mine.

Într-un aflux de simț comunitar, i-am scris cîteva rînduri de mulțumire și i le-am trimis la adresa de e-mail din antet – o adresă din Olanda. Am încheiat cu: „...and you may be happy to know that the plant you bought is still alive, I take good care of it.” Ceea ce nu era de la sine înțeles; aveam să aflu imediat că textul găsit de mine fusese produs în urmă cu vreo cinci ani.

Răspunsul a venit în cîteva minute. Conținea o remarcă în același stil de notă de subsol: Se pare că unii din predecesorii noștri s-au simțit destul de singuri acolo.

A fost unul din lucrurile la care nu pot să răspund pe loc că da sau că ba. Mai exact, mesajul lui îl am de mai bine de două săptămîni în mailbox, și încă nu știu ce să spun.

Sînt aici de șase săptămîni. Sînt în continuare de părere că Japonia e cel mai bun lucru care putea să mi se întîmple în momentul ăsta. Și totuși entuzuasmul inițial a trecut. Dacă mă întrebi, o să-ți spun că nu, nu mi-e dor de casă, casa mea e aici pîna una-alta. Nici de domnu’ Inginer nu mi-e dor, că vorbim și ne vedem în fiecare zi prin skype. Nici de Gogoscharski, de Prinzessă, de prințișorii mici și englezi, pentru că oricum nu-i vedeam decît din an în Paște, așa că nu e nici o diferență. Junghiurile alea „în anumite părți”, de care se îngrijora ieri Mihaela, probabil că sînt un dor fizic de casă. Sau poate că m-a ajuns vorba aia veche, că nu e o soluție să pleci. Sau poate că avea dreptate japonezul, sînt workaholic, iar acum se simte nevoia de concediu. Sau poate.

Un nu hotărît

Mi-ar plăcea la nebunie să vorbesc japoneza, dar.
Dar să nu trebuiască s-o înveți?
Aș învăța-o, dar nu așa.

Sigur, e și puțin orgoliu la mijloc. (“Lasă-l, că nu doare, îi rănește doar orgoliul puțin.”) Un curs de japoneză pe gratis, ținut de o duduie care prefera să nu vorbească engleză (pentru că nu prea știa), într-o grupă de 20 de asiatici cu 20 de ani mai tineri. Personaje de altfel interesante, pe care mi-ar fi plăcut să le cunosc mai bine, fără doar și poate. Fiind asiatici, probabil că, spre deosebire de mine, găseau din cînd în cînd cîte un pai de care să se agațe, în timp ce eu mă înecam în Marea Japoniei. Fiind cu 20 de ani mai tineri, îi trata cu un anumit burtobătăism de care, fără regrete, m-am dezobișnuit. Dacă ar fi fost numai cu mine, mi-ar fi făcut temenele pînă la pămînt (altă exagerare), așa ne-a tratat pe toți conform mediei de vîrstă. În fine, dacă ar fi avut mai multă experiență, și-ar fi dat mai bine seama că cere prea mult și că milităria, pardon japoneză, nu merge la oricine.

Banana m-a întîmpinat cu mult interes. Cred că m-a așteptat să trec pe la ea și să-i povestesc; eu m-aș fi așteptat. Nu m-am dus. A venit ea la mine. I-am spus că sînt prea prost pentru cursul ăla. (Expresia ei, cînd îi pun întrebări prea grele.) S-a îngrijorat (știa cît mă interesează, pînă una-alta ea e profesoara mea de japoneză), m-a tras de limbă, mi-a recomandat alt curs, în altă parte etc. I-am promis vag.

În timp ce vorbeam cu ea, a venit un mail de la șef. Da, chiar de la München. L-am citit cu coada ochiului și am început să răcnesc. Acum cîteva zile o întrebasem cum rîde un bărbat japonez furios; avea ocazia să vadă cum se manifestă un european furios. Mai rău, un român.

După care, simțind anumite junghiuri în anumite părți, m-am întrebat de ce îmi fac rău singur. Asta este de fapt morala poveștii.



"Now you know how to be angry in Japanese." *ROFL*

Anxietăți

Înainte de culcare – văd numai pixeli și coeficienți de regresie în fața ochilor; pînă și domnu’ Inginer și cu Gogoscharski au fost pixelați – în fugă, cîteva note depresive.

Azi se împlinesc 35 de ani de la cutremur. Nu știu de ce trebuie să-mi amintesc de asta tocmai în Japonia.

O scenă care m-a speriat, cel puțin pe moment: Una din gazdele mele, de o politețe și de o amabilitate exemplare, vine cu mine la bancă să-mi deschid un cont. Toate formularele sînt în japoneză, banca nu are formulare în engleză. Cere pe cineva care să mă asiste. Vine un tip, pe care îl gonește categoric (în engleză, probabil ca să înțeleg și eu): You can’t do this, you are just a security man, we don’t want you here. Go away. Să mai spună cineva că japonezii nu știu să fie direcți.

Altă scenă care m-a speriat: Pe seară, merg la cumpărături. În timp ce mă apropiam de supermarket, un puști țîșnește pe lîngă mine în fugă, cu o plasă cu cumpărături. Apoi, o femeie la vreo 50 de ani aleargă după el strigînd ceva. A durat o vreme ca să-mi dau seama că spunea ceva gen “prindeți hoțul”. Am rămas cu gura căscată, uitîndu-mă lung în urma lor. Lîngă mine, doi tipi în uniforme de pază căscau și ei gura.

Noapte bună.

Impresii bucureștene

Fusese cîndva o femeie frumoasă (pînă și mie îmi place de ea), care ar fi putut să ajungă stewardessă dacă bărbatul (mare colonel) i-ar fi dat voie să defileze în costum de baie prin fața comisiei. Așa că rămăsese la cratiță, să aibă grijă de colonel și de cei doi fii, toți trei mîncăi de mare calibru. Fumase în draci și avea vocea lui Tom Waits. Născută și crescută în Crângași, stăpînea un larg spectru de comportament, de la amabilități complezente pînă la înjurături birjărești (care aveau farmecul lor). Maman cherie îmi dădu telefonul: Vrea să vorbească cu tine.

– Îți spun pe scurt, poți să-mi răspunzi codificat dacă vrei. Vezi că mă-ta a’nceput să uite. Există tratamente care țin asta pe loc, trimite-o neapărat la doctor.

Inutilă întrebarea deconspirativă dacă de la persoana numită “mă-ta” știa de tratamentul de ținut pe loc, la fel de inutilă explicația că mama se duce la doctor și ia pastile cu pumnul. Schimbat numere de telefon pentru orice eventualitate, etc., etc.

Să cînți pentru copii. O observație a lui Gogoscharski

Gogoscharski a venit la masa de prînz cu o față obosită: a dormit prea puțin, a mîncat prea puțin, a lucrat prea mult. Mi-a povestit: A fost, prin fundația Yehudi Menuhin, să cînte într-un spital de copii -- chiar în clinica în care a fost pe la vreo 10 ani, cînd i-a căzut la școală poarta de fotbal în cap. (Și, cu degetarul de măsurat pulsul în vîrful degetului, se juca de-a "E.T. phone home".) Între timp, mi-a spus, nu se schimbase chiar nimic acolo.

Dar era o diferență: Una era să cînți pentru copiii cu accidente și oase rupte, alta să cînți pentru copiii bolnavi de cancer. Cei cu oase rupte, mi-a spus, care "au o viață", ascultă mai mult sau mai puțin. Cei bolnavi de cancer ascultă fiecare sunet pe care îl scoți.

Istericale

Deci s-ar putea să ajung în Japonia, și asta să fie culmea carierei mele. S-ar putea să-mi placă la nebunie, s-ar putea ca japonezii să facă coup de foudre și să-mi dea marea cu sarea ca să rămîn acolo. “Și domnu’ Inginer se mută și el in Japonia, să aerisească blănurile și să scoată Rollsul la plimbare, și trăiră uite’așa, într-o fericire, pînă la adînci bătrîneți.” (popular)

Sau s-ar putea să nu ajung în Japonia. Șeful să nu fie de acord, japonezii să nu-mi dea viza, biletul de avion să-l pierd cu bani cu tot, să mi se duca buhu’ că m-au chemat japonezii și nu m-am dus, că am făcut prostii, și n-o să mă mai invite nimeni, niciodată. Pe urmă o să merg desculț și despletit pe străzi, “o să mă tai în talpă, și-o să fac gangrenă, și’or să-mi taie piciorul, și pe urmă or să mi-l taie și pe celălalt pentru simetrie.” (Liliana, poeta) Și atunci chiar că n-o să mă mai duc niciodată nicăieri.

La consulatul japonez era liniște. Pe displayul imens se dădea un film despre cum să faci caca în Japonia: Îți dai pantalonii jos, te așezi, faci, pe urmă vine o chestie pe dedesubt și te spală. (Și dacă te ridici prea devreme, mi-a explicat unul din frații Marx, chestia aia te spală pe spinare, așa, îmbrăcat cum ești.) Pe urmă au dat un film despre cum să călătorești cu shinkansenul.

Dar ei mă vor. Mă vor, nu-i așa? Cînd le-am spus că mi-am luat belet de avion și că mă întorc într-o sîmbătă, dacă tot e liberă, ei mi-au spus (pentru că iată, există și situații în care japonezii spun clar ce au de spus) că mă roagă să stau pînă în ultima zi a contractului, chiar dacă aia e duminică. Așa că, “pentru numai 200 de euro” (tot popular), am modificat data de întoarcere. Făcînd exerciții de relaxare la degete. În mod special la degetul mijlociu. Mă vor. Da. Mă vor. Grmfp.



PS, priviți înregistrarea: Domnu’ Doctor și cu domnu’ Inginer renunță la Japonia, se lasă de meserie, și se fac background vocals în concertele lui Sting. Yeee, ye.

Tot despre timp

Moș Pinocchio adoră frazele care încep cu „în principiu”. În principiu nu se schimbase nimeni. Dar vai, cît am îmbătrînit în ultimii ani, spuse o fată cucuiată. Nici nu știi cînd a trecut o săptămînă, cîrcoti a doua, acuma’i luni, acuma’i duminică, acuma’i luni, acuma’i duminică... Moș Pinocchio presimți că a treia vrea să spună ceva despre contractarea timpului și, înainte ca discuția să alunece spre teoria relativității vulgarizate, spuse următoarea poveste cu gîndul la Madelin.

A fost odată ca niciodată un magician pe nume Schmendrick. În principiu, Schmendrick era nemaipomenit de talentat, dar cam tont pînă una-alta. Maestrul lui, marele Nikos, îi spuse: În tine sălășluiește o putere mai mare decît tot ce am văzut noi de multă, multă vreme încoace. Dar trebuie s-o găsești singur, eu nu pot să mare lucru: O să fac să nu mai îmbătrînești. Dar ține minte: Vei bate drumurile în lung și’n lat, vor trece secole și tu nu vei îmbătrîni. Dar în ziua în care îți găsești puterea – restul se știe din reclamele la produsele de tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

Nu se știe cîtă vreme a trecut. Vreme în care Schmendrick plecă la drum cu Ultima Licornă, o transformă în femeie ca s-o scape de Taurul Stacojiu, o transformă apoi la loc în licornă ca să învingă Taurul și să le elibereze pe celelalte licorne din Mare, și Schmendrick deveni un mare magician, mai mare decît însuși Nikos și decît alți magicieni de legendă. Și abia atunci timpul începu din nou să treacă peste el.

Trei fete cucuiete căzură pe gînduri, zîmbind îndepărtat.

Masa pustie

În nu mai știu care film (desigur în mai multe), cineva trece cu mașina peste piciorul altcuiva, ăla urlă de durere, toată lumea se tăvălește pe jos de rîs, în scena următoare tipul apare cu un ghips cît toate zilele, aleargă cu el în toate direcțiile, trage cuiva un șut cu ghipsul, lumea iar se tăvălește, etc., etc.

Madam Ruth a reușit să ia benzină în poziție de balet și să-i treacă peste picior un mucos de 21 de ani cu BMWul lu’ ta’su. Iar doctorii au reușit să-i salveze piciorul. N-am știut nimic, i-am dat telefon și am vrut s-o iau peste, eh, picior: Mai trăiești? Mai trăia. Duminică ne-am înființat la ea cu o prăjitură, specialitatea domnului Inginer. Vezi că ai o viespe, să nu muști din ea. S-au mușcat reciproc.

Biroul ei lîngă al meu. Al ei, și al studenților care lucrează pentru mine. Nu mai am studenți care lucrează pentru mine. Madam Ruth stă acasă cu o cizmă de plastic. Pe birou e ordine ca niciodată, ultimul student care a lucrat pentru mine a aruncat hîriile de prisos și a făcut ordine la milimetru. Masa e pustie. Și nici măcar hîrtiile pe care le arunc eu din cînd în cînd într-acolo, nici măcar puloverul meu roșu aruncat pe spătarul scaunului, telefonul care clipocește din ledul verde, nu umplu nimic.

Un loc foarte gol este un loc pentru altceva. Pentru cu totul altceva. Sînt aici, dragii mei. Nu v-am părăsit. Dragii mei, neprețuiții mei, cititorii mei.

Uzara

Simțindu-mă slăbit de circumstanțe, cu simptome pe care nu le voi descrie aici, m-am dus la farmacie și am început să mă plîng cam așa: Vreau ceva, dar nu știu prea bine ce; am asta și aia, și m-am gîndit la semințe de purice. Farmacista (coaptă și cu experiență vizibilă), a stat cîteva secunde pe gînduri, și mi-a spus: Oh, nu luați semințe de purice, luați Uzara.

Foate bine. Am luat sticla cu mine. Prima doza avea, obligatoriu, 5 ml, apoi cîte 3 de 3 ori pe zi pentru simetrie. Mmmmm, am zis: Șnaps. Și m-am uitat la lista de ingrediente: Pe primul loc, alcohol etilic 40%. (Restul este irelevant.)

Iată deci în ce constă experiența. Dame Edna povestea cîndva (la o șuetă cu Gina Lollobrigida) despre investiția ei cea mai valoroasă: Minele de valium. „Remember, Valium isn't a drug, it's a food, in tablet form!” Pentru gospodina pătratică medie, care ce s-ar face fără. (Deși, constatăm, există produse cu efect echivalent.)

I looked at the Valium, I considered the stove,
I weighed up the stern moral issues,
But the strenght inside me grew
When I was almost through
My last box of Kleenex tissues.
So I hope you’ll applaud my great achievement
I am here tonight in spite of my bereavement...”

Moș Pinocchio se tratează cu încredere, de cîte 3 ori pe zi, cu Uzara.