Ehei, dunele de la Năvodari, pe vremea studenției...

Asta nu numai din motive de nostalgie, ci și amintită de însemnarea lui FireMan...

Lecția despre haiku

Ziua a început cu o bombăneală fără sfîrșit: Că trebuie să mă pun la costum pe căldura de foc, inclusiv cravată și fără sandale, Marc Chagall sau altceva, you understand, nu cumva, copiii trebuie să aibă o impresie cît mai festivă; că trebuie să mă scol la 5 ca să vină Miyake sensei să mă ia la 6, să ajungem în fața școlii celebre la 7, să stăm degeaba pînă la 8 și, colac peste pupăză, să-mi schimb pantofii negri asortați la pantalonii negri (Boss, cum bine se știe), cămașa antracit, cravata cu fluturi mărunți roș-albăstrui și sacou crème peste, ca să-mi pun niște papuci verde-fistic făcuți nici măcar cît să deosebești stîngul de dreptul; că trebuie, că trebuie.

La prima oră se strigă catalogul:

–Yamazaki Tsutomu!
–Hai!
–Takeda Nobukado!
–Hai!
–Hagiwara Kenichi!
–Hai!
–Takeda Katsuyori!
–Hai!
–Jinpachi Nezu!
–Hai!
–Sohachiro Tsuchiya!
–Hai!
–Otaki Hideji!
–Hai!
–Yamagata Masakage!
–Hai!
–Collodi Pinocchio!
–Hai!

Ultimul strigat apăru în grabă de după ușă cărînd un ghiozdan cît el de mare. Fără să-și ceară scuze (la ce bun?), se așeză pe locul lui din prima bancă și îmi aruncă o privire ghidușă. Era ora de limba japoneză, fiecare trebuia să compună cîte un haiku. Profesorul dăduse începutul: bucuria de după petrecere.

–Yamazaki!
–Hai!

Numitul ieși la tablă ca la un număr de circ. Ce ne bucură după o petrecere? Liniștea, i-am suflat lui Miyake sensei la ureche. Fără să înțeleg ce spune Yamazaki, nu greșea, dar nici nu era convins, se uita în clasă după aprobarea celorlalți, iar profesorul privea sceptic. Ceilalți nu îndrăzneau să rîdă.

–Takeda, Nobukado!
–Hai!

Dumneaei ieși la tablă fandosindu-se. Spunea lucruri cu importanță, iar profesorul dădea din cap aprobator. Nu din cale’afară de convins. Dar trebuia.

–Collodi!
–Hai!

Explică ceva, serios, iar profesorul zîmbi. Scoase apoi de undeva soluția, pregătită cu litere de’o șchioapă pe un carton, și arătă literă cu literă. Toată lumea citi în cor:

bucuria de după petrecere:
întorcînd paginile
să mă revăd copil

Înțelegi, e o poezie, îmi explica mai tîrziu Miyake sensei la ureche pășind spre ieșire, e o formă clasică, nu e loc de cuvinte inutile, nu spui “album cu poze”, tot așa cum nu spui o grămadă de lucruri pe care cine știe le înțelege oricum, iar cine nu, nici n-are rost să-i explici, și aici urmează, ca într-un interviu cu Woody Allen, un șuvoi de explicații inofensive dar fluente, numai că cititorul inspirat oricum a încetat să mai citeasca deja de acum cîteva rînduri bune…

Ajunși în parcarea școlii și urcîndu-ne în mașină, am aruncat o ultimă privire spre geamul clasei în care tocmai asistasem la lecție.

V-am rămas dator cu o poveste. Fag hag

– What is a rosegarden? întrebă Kenji, naiv de fel.
– Rozu gardenu, răspunse Jessica prompt, maimuțărind accentul japonez.

Domnu’ Inginer a apreciat întotdeauna gustul meu pentru absurd. Și eu însumi și mai și.

Mulți ani au trecut de’atunci. (Și îmi curg lacrimile scriind asta: wasabi!) Eram lung și deșirat, Lavinia era mică și rotundă ca o bilă. Eram invitat la o zi de naștere și trebuia să cumpăr flori. În timp ce negociam foarte serios cu vînzătoarea (era pe la sfîrșitul anilor 70, pe vremea aia nu puteai negocia decît foarte serios cu orice vînzătoare, mai ales în piața Kogălniceanu și cînd aveai 16 ani), Lavinia mi-a scos fularul din decolteul paltonului și a început să-și șteargă ochelarii cu el, la fel de serioasă: i se aburiseră în florărie. Am iubit-o pentru asta. Cîțiva ani mai tîrziu aveam să ne dăm întîlnire la 2 Mai cu aproximație de o zi sau două, pentru că nu știa exact cînd poate să vină. (Pe vremea aia nu se purtau mobílele.) La 2 Mai în camping, unul din ele. OK, am spus. Cînd a venit vremea, am luat campingurile la rînd și am strigat-o: Laaaaaviiiiiiniiiiiaaaaaaaa!!!!!! Laaaaaaaviiiiiiinniiiiiiiaaaaaaaa!!!!!!!!!!! etc. A apărut după vrei două-trei zile, rostogolindu-se pe plajă. (Așa mergea ea. Evident că la nudiști.) Draga de ea: Ne-am fi iubit la fel de tare pînă în ziua de azi, și de apoi. A acceptat pînă și homosexualitatea mea, cu condiția să nu mă fi făcut homosexual din snobism. (Hm, probabil că m-a considerat puțin snob. Faptul că veneam din Germania vesel și fericit, și vroiam s-o văd pe ea, în timp ce ea – eh, dar să lăsăm. Dacă n-aș fi venit din Germania vesel și fericit, aș fi putut la fel de bine să stau acasă.)

Douăzeci de ani mai tîrziu, Hiroshima, Moș Pinocchio însingurat și plin de dor. Jessica trîmbițează în mijlocul partidei de scrabble:

– Prietenul meu Eugene m-a pus să-l iau de acasă cu mașina și să-l duc la Okayama la shopping, sîmbătă. Cine vrea să vină cu noi?

Primul punct din program a fost statul pe plajă cinci minute, în care Jessica a anunțat că nu va vorbi cu nimeni. Ajunși pe plajă, Jessica a scos niște pungi mari de plastic din portbagaj și a început să adune gunoi. Pentru că da, pe o plajă japoneză se poate găsi și gunoi, chiar și la Takehara. Între timp, Eugene și-a aprins o țigară, Kenji s-a dus să facă pipi (cu disperare, bătînd pasul pe loc à la japonaise: “Oare se poate face pipi în tufișul ăla? Că singura cafenea de aici e închisă la ora asta!”), iar Moș Pinocchio a făcut poze.

La Okayama n-am ajuns. Eugene vroia să-și cumpere un memory stick, care se găsea și la DeoDeo de la Fukuyama. Acolo ne-am întîlnit cu prietenul lui Kenji (vezi mai sus și nu te gîndi la prostii, Kenji are 25 de ani și la 30 vrea să se însoare corespunzător), care știa un restaurant bun cu running sushi în zonă, foarte potrivit pentru masa de prînz. Apoi, pentru că tot eram la Fukuyama (și veți afla cîndva de ce și cum de știam asta), am propus să vizităm grădina cu trandafiri, iar Jessica a acceptat imediat.

Restul e, vorba dragului de Mircea, o problemă de sociologie. Și dată mai este, trecînd printre plante, o femeie cu șolduri interesante: Fardată, cătărămată, citită și fîță, cu lănțișorul pe tîță. Momentul de tăcere a venit mai tîrziu, în care Jessica și cu mine ne-am suflecat pantalonii și am intrat în mare. (Kenji ne privea de la distanță. Sigur că aș intra și cu totul, nu e deloc prea rece, mi-a șoptit Jessica, dar vezi meduza aia cu dungi purpurii? Era foarte elegantă, cum înota printre picioarele noastre.)

Apoi în mașină, ascultînd cîntece de pe YouTube și lălăind cît ne ținea gura (Total eclipse of the heart, In the air tonight, și cîte și mai cîte pentru care Jessica loved me for that, iar eu m-am întrebat cum pot să fiu atît de acasă cu ei, care sînt exact de vîrsta copiilor mei) și în fine am ajuns acasă, sau aproape.


– Mi-aș putea imagina, am spus, să mănînc în seara asta un steak. Jessica și Kenji (pe Eugene îl depuseserăm între timp la el acasă) m-au privit îngroziți.
– Bine, răsuflă Kenji, dar eu nu pot să-mi permit…
– Oh, am răspuns, înțelegînd cu oarecare întîrziere, dar nu de un steak din ăla era vorba. Unul normal.


Seara a fost atît de plăcută, încît Jessica nu s-a îndurat să mă lase să plec acasă, și a insistat să vin eu ei la karaoke. Să nu exagerăm, m-am gîndit (Kenji era deja în drum spre casă, băiat cuminte), și mi-am luat rămas bun.

Dacă am bîzdîcuri cosmetice, întreabă Vera

Era una din acele seri de vară pe care aproape nu-ți vine s-o crezi. Că, dup’atîta frig și ceață (paralela 48, heh), ai în sfîrșit o seară senină, în care să nu-ți fie nici prea cald nici prea frig, nici prea umed nici prea uscat, nici prea pe dreapta nici prea pe stînga. Îți iei picioarele la spinare (fără bagaje) și ieși în lume. (Mai ales dacă Glockenbachul, pe vremea aceea, îți stă între servici și casă.

Intrînd pe Müllerstraße, vezi că nu ești singurul: ochiade peste ochiade. Ai 35-37 de ani („vaai, nu-mi vine să creed!”) și îi savurezi, cine știe cunoaște. Strîmbi din nas la cîteva bărulețe, („hm, daa, da' parcă totuși nu”), te întîlnești (întîmplator) cu un cunoscut (căruia taare i-ar plăcea, dar), mergi cu el la un suc. Și aici amintirea devine ambivalentă: Era un spațiu închis, o crîșmă nu oarecare, ci spălată și aerisită, cu pereți ușori, aproape invizibili? Sau mai degrabă un spațiu deschis, un tavan renaissance cu cer albastru deși soarele apunea, cu norișori albi și îngerași plutitori? Certă este intrarea: Personajul (ah, răpitor!) pe care nu-l vezi bine de la distanță, ci doar îl miroși. Și de fapt nu-l miroși, pentru că acel parfum (aveai să constați mai tîrziu) nu este un miros (era parfumul inodor), ci o prezență.

N-am vorbit cu el, n-am făcut cunoștință, nu m-am apropiat. Dar nici nu l-am uitat. Și, mai ales, nu am uitat acea prezență.

Iar parfumul se numea, ați ghicit, Eau d’Issey. Cu salutări din Hiroshima.



 

Gigi l'Amoroso

Scrisoarea asta rămăsese agățată undeva prin subteranele blogului. Face parte din corespondența mea cu monsoux, pe care el a păstrat-o și a publicat-o sub forma acestui blog, pe care m-a convins apoi să îl continui eu însumi.

----- Original Message -----
From: "Pinocchio N. Collodi"
Sent: Mo, 21. Jun 2004 16:17:10 Europe/Berlin
Subject: Gigi l'Amoroso

Gigi, mio caro,

recunosc ca flirtul tau pe chat imi trezeste arhaice sentimente de gelozie. Chestiunea nu are nimic de a face cu judecata logic rationala drepte care cred ca as putea, pentru variatie, sa iti fac o mica scena: Cum ai putut, mizeraabile, cind eu stau aici si-ti duc dorul, astept mailurile tale si stau ore in sir la calculator ca sa-ti scriu, sa gasesti pe altul, etc., etc., etc. Sper ca te mustra constinta.

In alta ordine de idei, ma bucur ca plimbarea la Rroma a fost agreabila si fructuoasa. Eu am petrecut un sfirsit de saptamina plouat si mohorit, vreme de altfel ideala pentru munci domestice. Inspirat de escapada ta, am gatit italieneste, iar duminica am primit vizita preaonoratei mele fiice (in timp ce Gogoscharski s-a dus la zoo sa observe pasarile, despre care mi-a spus ca fac lucruri foarte interesante pe ploaie si la 15 grade Celsius - pinguinii probabil). Ne-am intretinut cordial si am vazut citeva filme foarte interesante, pe care de mult vroiam sa i le arat. Seara am sunat la Beate si Hans-Peter, vecinii mei de alaturi, si am fost poftit la o tacla cu poze din concediu, pina cind mi-am amintit ca s-a facut ora 10, mai am vase de spalat, iar Beate se scoala dis-de-dimineata in zori.

Nu mai tin minte unde ramasesem cu povestirea despre Walter. Simbata dimineata, domnu' Inginer nefiind acasa si eu neavind inca nici chef de cumparaturi, nici o idee clara despre ce as putea sa gatesc, l-am sunat pe Walter. Lui Robert ii merge multumesc bine, urmeaza sa fie transferat in clinica de reabilitare, dar intrebarea arzatoare era ce se mai aude cu postasul. Postasul este un tip bine, asa cam de virsta ta, poate cu un anisor sau doi in plus, si roman. Cum bine stim, s-au cunoscut in Luitpoldpark, Walter a intrebat imediat (Gigi Directu') cit costa, iar compatriotul nostru a fost tare mihnit... Apoi isi dadusera intilnire la micul-dejun, duminica dimineata, cind Walter cu o seara inainte la Klein Bukarest nu putea sa manince usturoi pentru ca avea "programare la dentist". Micul dejun l-a luat de unul singur, si mi-a spus la telefon ca el nu e suparat, pentru ca pina la cei 73 de ani ai lui a avut parte de cele mai felurite experiente. Si aici a intervenit momentul de suspense si saptamina foarte incarcata (pentru mine), in care nu am mai vorbit cu Walter. Am aflat ca s-au intilnit din nou (motivul pentru care lipsise de la micul-dejun a fost trecut cu generozitate sub tacere), ca este un barbat extrem de delicat, de simtitor si de corect, aproape un pericol pentru casnicia aproape semicentenara a lui Walter, si ca a fost o placere intreaga sa il gazduiasca la el acasa peste noapte: e atit de placut sa il simta, sa savureze aceasta apropiere in toamna vietii. Oare am fost fatarnic? Odata povestirea ajunsa in acest punct, i-am atras atentia ca suntem deja intr-un domeniu foarte intim, pe care nu vreau sa il violez, si ca deci prefer sa nu aflu alte amanunte.

Si totusi -- comentam apoi cu domnu' Inginer, care n-a uitat sa imi repete scenariul in care il parasesc la virsta de 80 de ani pentru un tip bine la vreo 65 -- si totusi povestea lui Walter, facind abstractie de eventuale interese financiare subterane pe care, oricit am fi de binevoitori, nu le putem exclude din start, are ceva inviorator. Speranta, iata, exista. Nu este niciodata prea tirziu sa simtim acea desteptare interioara, acele raze de soare care imbraca lumea in culori noi, acel miros de ploaie venita de departe peste arsita. Jeanne Moreau, "La vielle qui marchait dans la mer", aflata la o virsta matusalemica, potrivindu-si in oglinda palaria de pai peste peruca roscata si spunind: Doamne, Dumnezeule, sunt o curva batrina, dar nu ma lasa, nu-mi lua pofta asta obscura de carne proaspata, care'mi face inima batrina sa bata mai repede si ma apara de moarte...

Diferenta - pentru ca exista o diferenta - este ca Lady M. si-a tradat partenerul si complicele de o viata (jucat de Michel Serrault, pe care il cunoastem din rolul lui Albin/Zaza din "La cage aux folles"; aici il chema Pompilius Ceneresco si era, ce mica e lumea, roman). Walter, in aventura lui, la fel ca si mine, altadata, in aventurile mele, poate ca si domnu' Inginer in alte aventuri, pe care nu le cunosc, noi toti am tinut bine minte unde ne este locul si ne-am intors cindva la el. Am fost poate chiar mai fericiti, mai iubitori si mai darnici decit inainte. Fiul ratacitor intorcindu-se acasa, la dragii lui care poate nici nu au stiut ca a fost plecat.

In rest, despre bloguri, inca nu imi dau seama foarte bine ce anume vrei sa faci la castorsipolux. Dar vom reveni, nu-i asa, cu amanunte. Daca vrei, poti sa postezi poza pe fundal galben si cu ochelarii de soare italienesti repatriati. Un proiect legal nu este neaparat un proiect plicticos. Anexez poza si, daca vrei sa citesti un produs al fanteziei mele, anexez si o poveste scrisa de mine la virsta, ehei, de 20 de ani, cind dadeam examen la matematici speciale. Mircea Cartarescu, la Cenaclul de Luni, a avut pe atunci lipsa de ureche muzicala si decenta sa mimeze un comentar literar la adresa mea, dar sa schimbe directia dupa primele cuvinte catre o alta povestire, citita de el in Secolul XX, despre care s-a intretinut apoi cu Traian T. Cosovei peste capetele tuturor. Iata de ce ma intreb foarte tare daca am sa-l vizionez asta-seara lecturindu-si operele la Literaturhaus.

À demain!
[...]

Articolul 700: Comingout și trei fete cucuiete

Postingul de față, continuînd relatarea lui Kiddo, este articolul no. 700 din Jurnalul domnului Inginer și tratează (în mod neserios) filosofia timpului. Personajele: Trei fete cucuiete. O directoare de intreprindere, o doamnă bogată, și o cardioloagă renumită. Desigur, Moș Pinocchio e nelipsit.

Prima fată cucuiată fu In-A-Gadda-Da-Vida. I-am spus: Ce faci nevastă, nu te-am mai văzut de’un car de ani. M-a privit uimit-admirativ: (Uite că-și mai aduce aminte.) Ce să fac, bărbate, uite, am venit și io la’ntîlnire. Țoc, țoc.

Pozele de nuntă, ușor decolorate, le-a adus Luiza. Era lîngă noi acum, ca și în pozele din Cișmigiu, cu buchetul împrumutat de la o trecătoare amuzată. Era lîngă noi, adică lîngă mine. Ca întotdeauna, îmi atingea ușor antebrațul ca să mă facă atent la părțile mai importante ale povestirii: Acum, despre importanța unei căsătorii bune. Cu un colonel, de exemplu. I-am spus: Și eu m-am căsătorit bine – cu un bărbat. M-a privit uimită, ușor neîncrezătoare. Apoi zîmbi: Tu ai fost întotdeauna un om deosebit. Un original.

Pomponelul se apropie de noi. Uite, i-am spus, Luiza nu mă crede că m-am căsătorit cu un bărbat. Pompon mă îmbrățișă demonstrativ și mă luă la dans.

Era ca atunci. Pînă mai ieri fuseserăm împreună la școală, acum ieșiserăm împreună la o bere. Continuam în mod firesc discuțiile întrerupte de intrarea vreunui profesor la clasă în același “mai ieri”. Doar Luizei parcă îi tremura un pic bărbia cînd vorbea, și unele silabe părea să le articuleze mai greu. O nu, asta nu, m-am gîndit. Mai tîrziu, să fi fost miezul nopții, Luiza a dispărut pe neobservate (mda, englezește, avea să comenteze cineva) și ceva m-a făcut să mă întreb dacă o voi mai revedea.

Posibil sfîrșit de capitol

Seara bizară și îndepărtată în care mi-am tipărit teza de doctorat ca să o predau era la fel de caldă ca acum. Prin fereastra deschisă, un liliac imens a intrat înăuntru, a fîlfîit de cîteva ori, apoi a rămas spînzurat într-un deget de colțul geamului.

De data asta n-au intrat nici măcar musculițele obișnuite atrase de tuburile fluorescente.

Intermezzo despre căsătorie, doisprezece. O ghicitoare

Zîna cea bună își flutură bagheta magică și cenușiul Cenușeresei se transformă într-un gris perlé de nobilă eleganță. Fericiți cei ce cred, comentă domnu’ Inginer compunîndu-și o mustăcioară à la Walt Disney.

Am descoperit-o într-un fund de gang pe Hohenzollernstrasse. Prima dată a fost închisă, a doua oară am intrat, nu era nimeni. Ne-am învîrtit pe călcîie și am privit de jur împrejur pînă sus: Rafturi, cutii cu inscripții ciudate (regi, clowni, deținuți și accesoriile corespunzătoare: coroane, nasuri roșii, ghiulele), apoi evantaie din pene colorate, manechine în rochii de revistă, oglinzi. Prăvălia era un tunel vertical. Domnii doresc...? Un moment, specialista noastră vine imediat.

Specialista scotea lucrurile din cutii și dulapuri cu viteză amețitoare. Cînd totul fu aproape gata, apăru bombănind pe lîngă ea Marea Specialistă, mică și rotundă, cu un centimetru de gît. Stați drept? mă întrebă suspicioasă. Scoase de undeva o pernuță de burete și mi-o îndesă sub umăr. Apoi, gest inutil dar elocvent, netezi cu palma cuta infamă. Să nu vă faceți probleme, îmi spuse aranjîndu-mi ceva ce nu puteam să vad la guler, eu ajung întotdeauna unde vreau să ajung. Nu e nevoie să vă așezați. Nu trebuie decît să stați drept.

Am revenit pe Hohenzollernstrasse puțin amețiți, în hainele noastre de dinainte, cenușerese ponosite în bătaia soarelui de după-amiază. Ne-am hotărît să păstrăm secretul. Drept care iată, povestea de față este o ghicitoare dublă: Va trebui mai întîi să ghiciți întrebarea.

O cugetare de’a lui Moș Pinocchio. Despre prejudecăți

Am găsit cugetarea asta pe pinKpong și nu mi-a venit să cred că eu am produs-o. Zice cam așa:
O colecție de prejudecăți e ca un terariu cu reptile: Și colecția, și terariul au părțile lor instructive, principalul e să nu lași conținutul să iasă în lume de capul lui. (Moș Pinocchio, 2009)

‘Patafizică și fum

Mult fum: De la lumînările groase menite să facă atmosferă într-o casă de arhitect și scenograf (Cotroceni, iarna cînd a murit Nichita), și mai ales de la musafiri. Cît despre ‘patafizică…

Plăcințica era o mare doamnă cu pălărie și boa de pene. Dacă eu aveam atunci 21 de ani, ea trebuie să fi avut 22. Dansa ținînd mîna cu țigarea în portțigaret pe umărul meu stîng. Îmi șopti senzual la ureche:

– Înghesuie-mă în colțul acela, oh…

(În colțul acela era scrumiera.)

Plecarea în străinătate, 2

From: Pinocchio
To: Aanonim
Date: Fri Jul 08 09:23:51 1994
Subject: Re: Raspuns ne gresit

[...]
>Caut o incheiere adecvata si nu gasesc. Emotia.

Cind am venit in Germania, doamna care a sprijinit in mod energic toata actiunea mi-a spus categoric sa nu mai folosesc batiste. De atunci nu mai am. Tot ce iti pot oferi este un umar electronic pe care sa plingi citeva microsecunde, la despartire. Iar eu voi flutura in urma ta pachete de etherTalk si, cind Isabela, masina, va trece de piciorul perpendicularei coborita din Munchen pe dreapta Paris-Heidelberg-Nurnberg-Praga imi voi sufla cu demnitate nasul intr-un servetel de hirtie, pretextind ca am uitat sa imi iau pastila de alergie si ca vai polenul asta ma omoara cu zile... Sincer. P.


Date: Fri Jul 08 11:08:34 1994

>Doctore, acum ca ne'am luat deja la revedere
>putem discuta mai degajat. Intodeauna am visat
>sa scriu o carte care sa nu se termine
>la ultima pagina, ci pe undeva pe la mijloc.

Da, mi s-a parut intotdeauna o idee deosebit de buna. Exista si o posibila extensie: in amoooooor, cind cei doi se iubesc cu adevarat si cu pasiune si fara probleme abia dupa ce s-au despartit. Dar istoria arata in cazul meu, dupa cum stii, cu totul altfel. Il faut que la jeunesse se passe, imi place expresia asta la nebunie.
[...]

Incredibila și trista poveste a candidei Esmeralda și a nesăbuitului său grădinar Pinocchio

“...chiuveta cazu in dragoste...”

Ca orice poveste romantica, si cea de fata se bazeaza pe lupta si unitatea contrariilor. Personajul – nu neaparat principal, dar de maxima importanta, caci de la el a pornit totul – este teava de scurgere din baia lui Pinocchio. Si nu o teava oarecare ascunsa prin vreun colt al baii, ci insasi Coloana. Nu baia actuala a lui Pinocchio, nici cea din vremile Carnavalului, ci baia din acele timpuri. (Despre ai carei pereti rosii ca focul mai ricaneaza Colombina si un ziua de azi.)

Acea teava era foarte urîta.

Intimplarea facea ca baia in cauza avea o fereastra foarte mare. Am putea-o numi Dreptate Universala, daca nu ne-am da seama ca, fara acea fereastra, nici urîtenia tevii n-ar fi fost atit de vizibila. Pinocchio insusi n-ar fi fost atit de vizibil sub duș, dar asta e alta poveste. Cu mult inainte sa-si dea seama de propria goliciune, Pinocchio condamna goliciunea tevii:

Aceasta teava trebuie imbracata.

Intorcindu-se de la urmatoarea ora de vioara, Pinocchio facu un ocol pe la cimitir. Prinzessa si Gogoscharski se distantara ostentativ de planuita intreprindere. Cum, nu vreti voi sa treceti pe la bunicu’? Cei doi nu vroiau. Drept care Pinocchio se multumi cu compania veveritelor, iepurilor de casa si cimp, vulpilor, caprioarelor, lupilor si ursilor, isi lua cosuletul, se indrepta spre mormintul bunicului si smulse o jumatate de metru de iedera de pe trunchiul unui copac secular. Ajuns acasa, puse iedera intr-un ghiveci si o cocoță sa imbrace teava dezbracata.

Vrejului de iedera ii dadu numele Esmeralda.

Veni vara si Pinocchio pleca in concediu. La buna intelegere cu vecinul, Herr A., istoric, politolog, tehnician genetic si gradinar, cel care pe timp de ploaie se plimba pe sub ferestre fumind ca o locomotiva si pe vreme buna statea pe sub copaci cu halba de bere medievala, Pinocchio o duse pe Esmeralda in gradina fermecata, printre flori de colt, lalele pestrite, bujori de munte, gentiane si laba gistei. Veni toamna si Pinocchio se intoarse din concediu.

Esmeralda inflorea si inmugurea.

Si tot asa in fiecare an.

Dar veni si anul departirii. Conform ritualului, Pinocchio il intreba pe Herr A.:
– Saru’ mina, miine plec in concediu, imi dati si mie voie sa-mi las iedera la dumneavoastra in gradina?
Herr A. il privi pe Pinocchio cu ochi tulburi si ficsi:
– Cumparati timbre postale in valoare de treizecisisase de euro si patruzecisiunu de centi?
Pinocchio il privi pe Herr A. cu ochi uimiti si neintelegatori:
– Bine dar... nu am nevoie.
Fara sa spuna macar un singur cuvint, Herr A. se rasuci pe calciie si disparu in adincimile grotei fumeginde care ii servea drept birlog. Si Pinocchio pleca in concediu. Pinocchio se intoarse din concediu. Pe tot drumul de la gara spre casa, Pinocchio se gindi la Esmeralda, plin de bucuria revederii.

Dar Esmeralda nu mai era.

Pinocchio isi puse cascheta de Sherlock Holmes (pe acele vremuri un cunoscut bar gay cu karaoke din vecinatatea Operei bucurestene), lua lupa cea mare din cui si porni pe urmele disparutei. In tufa de agrise gasi agatata o crenguta de iedera uscata. La radacina tufei zacea o jumatate de arac. Cu sufletul greu si plin de revolta, Pinocchio il privi pe Herr A. in ochi si il intreba ce s-a intimplat cu candida Esmeralda. Herr A. raspunse exoftalmic si lugubru:

– Au fost distrugeri ENOORME.

Dupa mutare, intr-o seara, in timpul unei furtuni ca cea de ieri dar nu alergind bezmetic prin parc, ci la adapostul ferestrelor termopane bine inchise, Pinocchio si cu noul sau vecin, Hans-Peter, aveau sa stea la un pahar de vorba trecind in revista timpurile de alta data si, odata cu ele, degustind stranietatea personajelor de legenda ca pe un vin foarte vechi. Cind nu stii ce sa spui, sau cind nu ai alt raspuns mai bun, avea sa mediteze Hans-Peter, spune pe ton funebru: Au fost distrugeri ENOORME. Tare as vrea sa-l vad si eu pe ala care mai stie ce sa raspunda.

Tendresse

Mon Sep 18 16:55:50 1995
To: Aanonim
From: Pinocchio

>In rest - nimic nou. Sa citesti Nabokov.
>Ma repet; are la sfirsit un pasaj
>genial, totul e interzis deci totul este permis.
Sa. O sa. Da’ cind?

>> Sint pe cale sa adorm cu capu pe masa. Noapte buna, pa.
>Mai scrie. De ce scrii tu intodeauna inainte de a pleca acasa,
>doar ca sa nu poti raspunde dupa aia?
Pai n-am spus ca plec acasa, am spus doar noapte buna.

> Sau m'am dezobisnuit eu de e-mail de cind
>cu mme Colombo la care conversatia
>tre sa decurga in direct? Dar mai scrie.
Mai scriu. Nu vroiam decit sa fiu cuminte si sa nu te sîcîi. Sa te las sa lucrezi. Cind a sosit mailul de la tine, tocmai ma uitam cu degetul si ma gindeam ce dragut ca esti acolo si ca citesti mailul meu.

Vladimir și Estragon

Cel mai greu lucru pe care poti sa-l ai de facut este sa astepti.

Da.

O asociatie fara logica, en attendant Godot. Il asteptam pe Aanonim dis-de-dimineata, la o ora imposibila, ceva gen 6.30, cind de’abia se luminase si numai tulumbele treceau pe strazi si spalau. Trebuie sa va inchipuiti, mersesem o noapte cu trenul ca sa-l astept in fata la Centre Pompidou, fara sa-l fi vazut vreodata. Imi trimisese numai o poza, fara nici o explicatie (“Un pod prea indepratat”) in care un personaj cu tricou rosu (culoarea tricoului se mai vedea de la distanta aia) mergea in echilibru precar, cocotat pe parapetul unui pod d’Avignon. Si personajul nici macar nu era el.

Cu citeva zile inainte sa vin il intrebasem intr-un e-mail:
– La urma urmei, de unde stii ca nu arat ca Jamie Lee Curtis?

Mi-a raspuns meditativ, dar cit de meditativ poti fi in caractere ASCII:
– Ai dreptate, n-am de unde sa stiu.

De'ale românilor

Date: Thu Feb 17 13:45:16 1994
To: Aanonim
From: Pinocchio
Subject: Amadeus

[...]
Apropo de con-texte si vulgaritate. M-a distrat povestea de pe soc.culture.romanian a lui I. de la Berlin - ai citit-o? - cu prietena poloneza care asista, fara sa inteleaga nimic, la o discutie cam furtunoasa si in limba romana intre I. si fiul ei; dupa care a intrebat-o foarte calm: A, si in romana tot pizda se spune?
[...]

Balet

Si acum, ca sa evitam depresiile sezoniere in urma articolului precedent, o alta relicva din pod. Data: februarie 1996, cind Gogoscharski avea aproape cinci ani si Prinzessa opt. Amindoi erau impreuna la balet, chiar daca in grupe diferite. Iata un dialog cit se poate de serios si de stiintific al celor doi:

Prinzessa (inchizitorie): Ia spune, citi baieti aveti voi acolo la balet?
Gogoscharski (retoric): TREI: Monika, Denis si eu.
Prinzessa (persuasiva): Sa stii ca eu nu am auzit pina acuma de vreun baiat pe care sa-l cheme Monika. Crede-ma, chiar daca are parul scurt, tot fata trebuie sa fie. Monika e nume de fata.
Gogoscharski (receptiv): Atunci avem doi: Denis si eu.

8 1/2

Nu stiu exact ce mi-a venit. Sa fi fost domnu’ Inginer, intelegind ca lucrurile sunt asa cum sunt si ca e foarte bine ca sunt asa. Sa fi fost Blue Bear cu depresiile lui. Cert e ca am revazut “8 1/2”.

Am incercat sa il revad cu domnu’ Inginer impreuna. Stiam, incercarea este sortita din start esecului: Data trecuta adormise dupa primele trei minute. Alte date trecute, Colombina la fel. De data asta a rezistat la prima jumatate a filmului, a plecat sa se culce, s-a intors spunind ca nu mai poate sa doarma, in cele din urma a adormit linga mine. Tot a fost un progres.

De dimineata am cautat mailurile mele despre “8 1/2”, de pe vremea cind il revedeam aproape in fiecare zi – erau anii depresiei. Surpriza? Ironie? Am gasit altceva: Eram indragostit de J. (Si asta ma chinuia.) Povestea de atunci ar fi putut sa fie ca povestea de aici.

Si iata, inaugurez un nou sertar al blogului: Din podul cu vechituri.

Tue Jul 23 14:00:19 1996
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Re: Ce sens

>> Pacat, totusi, ca nu ma iei in serios. Unui singur om pe lumea asta i-am
>> spus adevarul, si nici ala nu mai ia in serios. La naiba.
>cine ti`a spus ca nu te iau in serios?

Tu:
>Subject: Inca nu pot crede ca vorbesti serios.

>credeam ca ai plecat uebrigens.

N-am plecat. Sau am plecat pina la urma.

Aseara am primit un telefon ca dintr-o reclama la bomboane cu menta: Nicht fragen, probieren. Si *splash* galeata cu apa in cap. Paul Ionescu de la Koeln. (Bof?) Aha, aha, suna ca la Vladulica. Prietenii nostri comuni. Etc, etc. Debitul de mici prostioare si bancuri inofensive a fost atit de mare, incit m-a binedispus. Colombina tocmai era depresiva - da rau! - ca s-a certat cu Brigitte. Pe urma n-a dormit toata noaptea.

Colombina o sa trebuiasca sa stea si sa astepte sa ii treaca lui Brigitte. Eu o sa trebuiasca sa stau si sa astept si ii treaca Colombinei. Si tot eu o sa stau sa astept sa imi treaca si mie, ce altceva? (Dupa care o sa astept sa apara urmatorul, ce altceva, m?)

Si ce frumos ar fi putut sa fie totul... Spunea si Colombina aseara. Spunea si Fellini in 8 1/2. Guido aparind cu umerii plini de zapada si bratele pline de pachete. Ele, cele multe, intimpinindu-l. Toate actritele, toate amantele, toate amintirile, Saraghina, mama (tinara), Luiza, sotia lui, Carmela, prietena Luizei. Ei, Guido, esti multumit, acum ai haremul pe care ti l-ai dorit. Luiza imbracata ca orice gospodina ocupata si calma. Uite-o pe cea noua, spune Luiza, m-am gindit ca o sa-ti faca placere, mi-am amintit de povestile tale despre dansatoarele din Hawaii. Multumesc Luiza, dragut din partea ta. Apoi toate il iau, il dezbraca si il duc la baie. Apoi Luiza: repede, pregatiti pudra, Saraghina, unde esti? Aici, aici.

Dar apoi vine revolta: una dintre ele, pe care Guido intre timp o uitase, imbracata ca dansatoarele de cabaret, decoltata, cu multe pene si diamante false. Trebuia sa plece la etajul de sus, unde stau femeile batrine, asa era regula si ea nu vroia. Cine mai are sinii atit de tari ca mine? Si un popou atit de rotund? Cine? Guido, nu le lasa! Guido: Asa e regula, asa e regula, asa e regula. Drept ultima dorinta, numarul de dans: incearca sa mai danseze, dar perlele si diamantele false se desprind din costum si cad. Revolta, nebunie, pene care zboara, dansatoarea tinara din Hawaii atirnata de o fringhie ca Jane si Tarzan, sare de pe scara in mijlocul incaierarii...

Totul se linisteste. Una din ele, imbracata in stewardessa si cu accent nordic: Draga Jacqueline, colectivul nostru iti doreste toate cele bune pentru etajul de sus. Se sta la masa, toata lumea e trista. Luiza: uite ce-ati facut, vedeti? Acum are mustrari de constiinta. Asta vroiati? Si acum duceti-va la culcare, eu trebuie sa string masa, sa spal vasele, sa spal rufele, sa frec pe jos, sa pregatesc micul dejun pentru miine, sint atitea de facut si la inceput am suferit, dar acum nu mai sufar, inteleg ca toate astea trebuie facute, si e bine.

Luiza, Luiza cea satula de minciuni, Luiza cea resemnata. Mai este scena de la inceput, visul lui in care apar parintii: Tata, ce fel de loc e asta? Ei fiule, la inceput nici eu nu am inteles foarte bine, si nu mi-a placut, tavanul era atit de jos, dar acum m-am obisnuit. Si Guido ii da mina si il ajuta sa coboare in groapa. Mama cu o figura indurerata: Guido. Am facut tot ce am putut. Ciao, Guido. Si il saruta pe obraz. Pe urma Guido se apleaca si o saruta pe gura, lung. Pe urma nu mai era mama, ci Luiza. Ii spune repede, si rece: Ce s-a intimplat. Guido. Ce e, nu ma mai recunosti, sint Luiza, sotia ta.

De ce oare sint rolurile astea doua atit de asemanatoare: mama si sotia. Si de fapt care este locul si rolul atitor figuri in viata unui om? Saraghina dansind rumba pe malul marii. J. privindu-ma cu ochii albastri, micsorati pentru o secunda, ca si cind ar fi zimbit numai si numai pentru mine. Nu stiu ce sens au, dar sint, si asta e bine. Poate ca e bine. (Cine stie?)



* * *

Wed Jul 24 09:45:19 1996
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Roluri

[...]

>> De ce oare sint rolurile astea doua atit de asemanatoare: mama si sotia. Si
>> de fapt care este locul si rolul atitor figuri in viata unui om? Saraghina
>> dansind rumba pe malul marii. J. privindu-ma cu ochii albastri,
>> micsorati pentru o secunda, ca si cind ar fi zimbit numai si numai pentru
>> mine. Nu stiu ce sens au, dar sint, si asta e bine. Poate ca e bine. (Cine
>> stie?)

Dupa vechile noastre obiceiuri, imi retrimiti ce am scris, sa vad inca o data. (Multumesc.) Si in timp ce recitesc (a cita oara?) *exact* asta, J. vine linga mine, formeaza un numar la telefonul de pe coltul mesei, inchide, pleaca. Simt ca ma sufoc.



* * *

Wed Jul 24 12:34:31 1996
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Un inceput ca o lovitura de traznet

Tocmai stateam ca de obicei la masa, F., J. si eu, noi trei. “Trebuie sa fie un inceput ca o lovitura de traznet, asa ceva nu arunci asa de usor peste bord.” Entuziasm, planuri, entuziasm, hotelul din Montreux, entuziasm, rudele din Venezuela, entuziasm, entuziasm, entuziasm...

Deci: J. ne-a anuntat ca se insoara.

Stiu, ai dreptate, dar.

* * *

Mon Jun 23 17:40:43 1997 (Adica un an mai tirziu.)
To: Anonim
From: Pinocchio
Subject: Re: balauri

>cum mai stai cu planu' la omorit balauri?!

foarte bine. mai am in mod special unu mare, grasan si cu multe capete, care sint eu insumi.

>> - dann eben nicht. schliesslich ist es *dein* traum.
>Scheisslich, ist es NICHT mein traum.
>REALITY.SYS corrupted. Reboot Universe? Y/N/Q

cura mea de realitate reala, pentru ca realitatea virtuala nu. se cauta un amant pentru solutionarea crizei de identitate. o sa rizi, dar am vorbit si cu colombina despre asta. l-am gasit, dar e la 500 km. ma simt ca dupa al treilea razboi mondial. (De domnu’ Inginer era vorba. Aveam sa ne intilnim prima data peste vreo trei saptamini.)

j. m-a intrebat astazi ce'i cu mine. cred ca am stat vreo ora la el in birou, am fumat 4 marlboro medium si i-am spus totul. pina si despre vremea cind am fost indragostit de el. (stia.) si el a trecut prin asta. (nu, nu a fost indragostit de mine, ar fi fost prea ieftin.) depresiuni, criza de identitate sexuala, terapie. in plus, el a incercat si nu i-a placut pina la urma. acum pregatirile de nunta, la montreux.

care e diferenta intre o revolutie personala si un al treilea razboi mondial? dar intre realitatea virtuala si realitatea reala?

(schliesslich ist es mein trauma.)

Casnicia lui J. a durat vreo zece ani. Am ajuns intr-o buna zi, impreuna cu colegii mei, dintre care J. nu mai facea parte, la o conferinta cu un mare cercetator care stiam ca era socrul lui. Nu stiu exact ce i-a venit, a trebuit sa spuna in public ca fiica lui s-a despartit de J.