Hello, Sherlock Holmes! De’a rîsu’-plînsu’ prin oraș

Evadat din fața calculatorului, umblam teleleu prin oraș după talonete pentru papuci. Ce altceva? De Miercurea Cenușii, orașul e întotdeauna rece și dezolat după Carnaval. Poate nu atît de dezolat ca după Oktoberfest, în schimb februarie e întotdeauna mai rece decît octombrie. Și cefalopodele mai îndreptățite ca patrupedele să urască progresul.

– Oh, hello! intonă de la distanță o voce entuzuasmată.

Un bărbat pe la vreo 30 ș’un pic de ani, prea bine îmbrăcat, prea îngrijit și prea copil-mare ca să fie un cerșetor deghizat – prima chestie la care m-aș fi așteptat cînd cineva mă oprește pe stradă cu atîta entuziasm. M-am oprit în fața lui și l-am privit întrebător. Parcă îl cunoșteam de undeva, și chiar eram curios să văd ce-mi spune.

– Hello, Sherlock Holmes! strigă cu același entuziasm.

Cel tîrziu de cînd am început să pot pălării asiatice, ba prin drumeții pe munte, ba pe plajă în Okinawa sau, mai endemic, la săpat în grădină, m-am obișnuit cu muzikia lumii care simte nevoia să-mi spună cîte ceva din senin – de obicei bancuri nu din cale’afară de inspirate, dar amicale. De data asta purtam o caschetă de deerstalker, cumpărată de curînd din tîrgul de Crăciun de la Nürnberg. Scoțiană și autentică, fapt pentru care devenisem Sherlock Holmes II („...and I am Cinderella the second”) pentru trecătorii care mă vedeau.

Personajul se desumflă brusc.

– Hello Sherlock Holmes, îmi șopti. Totul e’n ordine, totul e’n ordine. S-a dus. Prietena mea s-a dus, slujba mea s-a dus. Totul e’n ordine…

Ca de obicei cînd cineva face bancuri binevoitor-amuzate despre pălăriile mele, am rîs politicos și am pornit mai departe. Ceva mai tîrziu mi-am adus aminte că Sherlock Holmes nu avea, nici în originalul lui Conan Doyle, nici în ecranizarea recentă, vreo legătură sentimentală cu personaje feminine sau vreo slujbă din cele care s-ar putea “duce”. Nu-l avea decît pe Dr. Watson, care era și el tot un fel de domn Inginer. Domnule pe tine, să te’ntreb îmi vine.

Pentru cetitorii mei la fel de detectivi ca și mine: De cercetat detaliile salonului din 221B, Baker Street și de găsit detaliile menționate mai sus.

Dr. Knochenmann. Două scene de gen

Knochenmann poate să însemne în germană și “Omul de oase”, și “Omul cu oasele”. Semnificația cea mai frecventă este prima, adică un alt nume al Doamnei cu Coasa. Eu am folosit-o mai degraba pe a doua, fiind vorba de ortopedul meu. Deci nici de data asta nu am rezistat deliciilor tentante ale ambiguităților simbolice ca niște trufe de ciocolată neagră.

De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.

Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.

Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.

Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.

Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.

Ceva mic și obraznic

De ascultat de pe la minutul 3. Patricia Kopatchinskaja e la origine moldoveancă, deci și puțin româncă. Tocmai am auzit chestia asta “mică și obraznică” la radio, ca bis după concertul pentru vioară al lui Beethoven. La mulți ani!

De ce mă iubește pe mine domnu’ Inginer

Pentru că uite, i-am arătat ce cadou mi-au făcut cei de la ASE astă vară în iulie: un ou de Paști din Maramureș. (Și de atunci se tot hăhăie de fiecare dată cînd trece prin fața vitrinei.)

Românii față în față cu refugiații. O conversație

– Ce mai face Moș Pinocchio? întreabă colega de birou cu legături sentimental-familiale spre România.
– Eh, răspunde domnu’ Inginer, îi sare țandăra cînd citește pe facebook cum se isterizează lumea din România pe tema refugiaților.
– Păi da, comentează colega, românilor le e frică să nu le ia sirienii locurile de muncă din Germania.

Piesa de rezistență

Gogoscharski studiază asiduu o piesă modernă pentru violă de un compozitor japonez. După o vreme, studenta din camera de alături începe să țipe. Ca în ceasul morții. Ca urmărită de Jack Nicholson rînjind cu cuțitul de bucătărie să o tranșeze în pungi de plastic și să o distribuie bucățică cu bucățică în fiecare din cele 303 stații ale metroului parizian.
Nedumerit, Gogoscharski se oprește din studiat.
Vecina se oprește din țipat.
Nedumerit, Gogoscharski reîncepe să studieze.
Vecina reîncepe să țipe.
Etc.
Etc.
Etc.
Vezi, spune Gogoscharski cu tristețe, ce piesă m-au pus să învăț pentru concurs… Papà? Papà??? (Moș Pinocchio se rostogolește pe podele.)

Trei generații

Pe cînd nordul Germaniei e înzăpezit și degerat, nu se putea să vină primăvara la München înainte ca orașul să se mai scufunde o dată în zăpadă, fie ea și de trei centimetri. În acest timp, la gura sobei, Moș Pinocchio depăna următoarea poveste.

Generația una. Maman Chérie, într-un moment de nostalgie, își aminti de fanfară. Ehei, cînd venea fanfara la Bistrița, cum stăteam și-o ascultam, și ce ne mai plăcea...

Generația doua. La auzul acestei perversiuni muzicale candid povestite, Moș Pinocchio începu să rîdă. Schimbare de registru: De ce rîzi? Of, și mătușă-ta rîdea tot așa de noi că ne place fanfara. Sigur, ea cînta la pian, era melomană etc. etc.

Generația treia. Pentru ea m-am dus pînă și la operetă! își declamă Gogoscharski suferințele de tînăr Werther alături de o Lotte îndrăgostită de un teatru de gust îndoielnic. Știi “La Calul Bălan”? (Moș Pinicchio clătină din cap.) Acolo cînta și publicul în cor! E pentru pensionari! Îți dai seama?! Vin la spectacol costumați ca actorii!...

…și afară ninge în continuare… Cînd eram fecior la mama, hei ce ploaie și ce vînt…

Atitudini masculine

He's an Anglo-Saxon Messenger – and those are Anglo-Saxon attitudes.

O răceală este un afront și un atac la persoană. Grmpf.

O revelație de’a lui Moș Pinocchio. Japoneza fără profesor

La muzeul caligrafiei, în așteptarea traducerii, lui Moș Pinocchio îi pică privirea pe ecusonul explicatorului de muzeu: 松 adică pinul, conifera, matsu, și 田, cîmpul cu orez adică: da. Moș Pinocchio, mîndru de el, arată cu degetul ca E. T. și se adresează explicatorului: Matsuda san! Explicatorul se bucură, dă pe dinafară de admirație, cum că adică oh, musafirul nostru din Doitsu știe să citească, etc., etc.

Seara, la oglindă, spălîndu-se pe dinți, Moș Pinocchio își rumegă în continuare triumful. Și dintr-o dată se pleznește peste frunte.

Aici ar fi momentul în care ar trebui să introducem un nou sertar în Jurnalul domnului Inginer, anume categoria “Lui Moș Pinocchio îi pică fisa”. Mazda, carevasăzică. Himmelherrgott.

Încă un vecin gay

Desigur că există o țară cu 130 de milioane de locuitori dintre care nici unul nu este homosexual, și țara aceasta se numește Japonia. Dacă se întîmplă să ai un vecin gay, el va fi obligatoriu străin.

Ca de exemplu american. M-am întîlnit cu el întîmplător la prînz, la cantină. Nu m-aș fi așezat neapărat la masă cu el, pentru că ultima dată cînd am încercat mi-a spus că nu vrea să fie nepoliticos dar discută afaceri (japonezul cu care discuta afaceri s-a prezentat foarte amical, chiar cu numele mic, Satoshi) dar de data asta eu venisem primul, iar cantina era arhiplină. I-am făcut cu mîna și l-am invitat să ia loc, împreună cu japoneza cu care venise. (Japonezele trecute de prima tinerețe sînt de obicei simpatice și distinse.) Mi-a spus că pleacă a doua zi și m-a întrebat dacă nu m-ar interesa niște chestii – am uitat cum se numeau, erau de mîncare și congelate. În caz că nu știați, Moș Pinocchio e mare mîncău, așa că seara se prezentă la fața locului – atracția principală fiind de fapt o colecție de ceramică japoneză pe cale să fie împachetată. Printre ele, un hipopotam grăsan care semăna în mod frapant cu posesorul, mi-a spus că de-asta îl și cumpărase.

– So, did you say your partner was on his way to Japan?
– Yep.
– So, your partner is a man?
– Yep.
– So, you are a man living with a man?
– Mrm, yep.
– So, you’re gay?
– Obviously, yes.

Adică un dialog de genul: Bună seara, bade, ce faci, cosești? Of course, yes. Scopul lui a fost de a-mi face cadou o colecție de gay comics japoneze, pe care altfel le-ar fi aruncat la gunoi. Apoi mi-a făcut cadou și o ceapă puțin stricată. Ajungînd acasă, mi-am mirosit degetele cu care o ținusem, desigur inspirat de același gest făcut de el după ce mi-a dat ceapa: miroseau de parcă mi le-aș fi băgat în fund. Chestiile de mîncare congelate fură uitate, dar, la drept vorbind, nu pot să spun că mi-ar fi părut rău după ele.

Amintiri din conced, trei. Tokyo, cele rele. Lumeee, lumeeeee, soooooro, lumeeeee...

Aici se impune o explicație: Din motive logistice (ploua, aveam bagaje, era Săptămîna de Aur și toată lumea era pe drumuri, coadă astronomică la biroul de bagaje, nici un dulap liber de încuiat), Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer au fost prizonierii unui peron de shinkanzen unde avea să vină, abia peste trei ore, trenul de Hiroshima. Și asta pentru că domnu’ Inginer nu a binevoit să lase bagajele în paza hotelului (ryokan, de fapt, cît se poate de recomandabil) pe motivul că n-are rost să ne ducem și să ne întoarcem. Așa – am stat pe peron, pînă la urmă cu niscaiva bere japoneză, care a avut darul să înveselească atmosfera.

Obscenități de vacanță. Întru completarea imaginii

Later edit: Hotelul în cauză cu prima poză era ăsta, deci nu vreun hotel cu ora, iar reclama la Cialis am găsit-o în gara centrală din Taipei. De neconceput, bănuiesc, în Japonia.

După campionatul pierdut. Naturally gay

Variațiuni japoneze cu pește, unu

Dacă domnu’ Inginer ar fi un pește prăjit, l-aș mînca cu bețișoare, ca să dureze mai mult.

Pinocchio Teroristu’. Autoportret într-o ureche

Șăpcălie neagră cu inscripția MAN: Se referă la fabrica de camioane și se vrea butch. Ochelari de soare, exotici la japonezi, mai degrabă un accessoire mafiot. Mască, de la ochelari în jos, peste nas și gură, chestie de altfel normală și eficace. Tricou portocaliu, purtat îndeobște la muncă fizică, e.g. antrenamentul de rezistență de la gym, cu transpirație abundentă: Tricoul lipit de corp se trage cu forță în toate direcțiile, drept care se lăbărțează corespunzător. Chiar dacă deltoizii mai albi la piele decît restul corpului pot părea și mai mari, mînecile (scurte, se înțelege) suflecate gen “tricou cu mușchi”: O zi cu soare în pragul sezonului ploios e un noroc care trebuie sărbătorit. Asortați, pantaloni montani peste genunchi, aproape knickerbockers, continuați cu franjuri de uzură de altfel neintenționați. În fine, sandalele Marc Chagall, suspecte de a fi egale în vîrstă cu venerabilul. Cu alte cuvinte: Pinocchio Pacifistu’ dimineața pe bicicletă, în drum spre birou.

Decanul iese din parcare în pas elastic, la cămașă albă și mapă de piele. (Sacoul și cravata așteptîndu-l cu siguranță în birou, în grija secretarei.) Pinocchio îi dă ocol în ultimul moment într-o curbă strînsă de 270 de grade și behăie: Ohaio gozaimaaaaas!

Acasă la el, dacă ochelarii de soare ar fi fost în Germania la fel de exotici ca în Japonia, Pinocchio ar fi trezit toate angoasele naționale anti-teroare și ar fi fost arestat prompt și preventiv. Aici nu a primit decît un răspuns la salut, protocolar și cu – greșim cumva? – o clară nuanță de recunoaștere în ciuda măștii, și de, eh, acceptare, pentru că of “gaijiii” ăștia (desigur cu trei i, cum ne-nvață Diacritica) oricum sînt nițel într-o ureche și n-are rost să-ți pui mintea cu ei.

Florile lui Marx sau nemții și tehnica

Floarea în cauză era o Bromelia achiziționată de Marx într-un ghiveci minuscul, abandonată tot de el după ce s-a trecut floarea, și adoptată-udată de Pinocchio, suflet caritabil, timp de vreun an sau doi, în ciuda întrebării insidioase dacă dumneaei va mai produce vreodată și altceva decît frunze în dungi.

În perioada pacifistă a lui Pinocchio, bromelia înflori. Skype:

Domnu’ Inginer: A înflorit Bromelia lui Marx, face o floare cît toate zilele.

P.P.: Arată-mi, arată-mi!

Domnu’ Inginer: Hmmm… (Cade pe gînduri.) N-am laptopul aici. Trebuie să fac o poză cu ifonul și să ți-o trimit mîine pe mail.

P.P.: Nu e mai simplu să iei ghiveciul și să-l pui în fața camerei?

Domnu’ Inginer începe să rîdă. Și rîde, și rîde, și rîde… Cînd termină, spune:

– Vezi, asta e diferența între concepția nemțească și concepția romănească despre tehnică.

Double Impact

Un castraveche, domnule. Ceea ce vedeți nu-i adevărat

Ceea ce vedeți nu este ceea ce credeți, așa cum am stabilit după cercetări amănunțite. Domnu’ Inginer a formulat (inginerește) ceea ce s-ar putea crede despre obiectul în cauză (n-are ochi), în orice caz m-a prevenit (părintește) să nu calc în el.

Acestea fiind spuse, ghiciți unde sîntem. (Ca să nu mai vorbim de obiect.)

Un nu hotărît

Mi-ar plăcea la nebunie să vorbesc japoneza, dar.
Dar să nu trebuiască s-o înveți?
Aș învăța-o, dar nu așa.

Sigur, e și puțin orgoliu la mijloc. (“Lasă-l, că nu doare, îi rănește doar orgoliul puțin.”) Un curs de japoneză pe gratis, ținut de o duduie care prefera să nu vorbească engleză (pentru că nu prea știa), într-o grupă de 20 de asiatici cu 20 de ani mai tineri. Personaje de altfel interesante, pe care mi-ar fi plăcut să le cunosc mai bine, fără doar și poate. Fiind asiatici, probabil că, spre deosebire de mine, găseau din cînd în cînd cîte un pai de care să se agațe, în timp ce eu mă înecam în Marea Japoniei. Fiind cu 20 de ani mai tineri, îi trata cu un anumit burtobătăism de care, fără regrete, m-am dezobișnuit. Dacă ar fi fost numai cu mine, mi-ar fi făcut temenele pînă la pămînt (altă exagerare), așa ne-a tratat pe toți conform mediei de vîrstă. În fine, dacă ar fi avut mai multă experiență, și-ar fi dat mai bine seama că cere prea mult și că milităria, pardon japoneză, nu merge la oricine.

Banana m-a întîmpinat cu mult interes. Cred că m-a așteptat să trec pe la ea și să-i povestesc; eu m-aș fi așteptat. Nu m-am dus. A venit ea la mine. I-am spus că sînt prea prost pentru cursul ăla. (Expresia ei, cînd îi pun întrebări prea grele.) S-a îngrijorat (știa cît mă interesează, pînă una-alta ea e profesoara mea de japoneză), m-a tras de limbă, mi-a recomandat alt curs, în altă parte etc. I-am promis vag.

În timp ce vorbeam cu ea, a venit un mail de la șef. Da, chiar de la München. L-am citit cu coada ochiului și am început să răcnesc. Acum cîteva zile o întrebasem cum rîde un bărbat japonez furios; avea ocazia să vadă cum se manifestă un european furios. Mai rău, un român.

După care, simțind anumite junghiuri în anumite părți, m-am întrebat de ce îmi fac rău singur. Asta este de fapt morala poveștii.



"Now you know how to be angry in Japanese." *ROFL*

Alte suprarealisme de pe platforma albastră