Ehei, dunele de la Năvodari, pe vremea studenției...

Asta nu numai din motive de nostalgie, ci și amintită de însemnarea lui FireMan...

V-am rămas dator cu o poveste. Fag hag

– What is a rosegarden? întrebă Kenji, naiv de fel.
– Rozu gardenu, răspunse Jessica prompt, maimuțărind accentul japonez.

Domnu’ Inginer a apreciat întotdeauna gustul meu pentru absurd. Și eu însumi și mai și.

Mulți ani au trecut de’atunci. (Și îmi curg lacrimile scriind asta: wasabi!) Eram lung și deșirat, Lavinia era mică și rotundă ca o bilă. Eram invitat la o zi de naștere și trebuia să cumpăr flori. În timp ce negociam foarte serios cu vînzătoarea (era pe la sfîrșitul anilor 70, pe vremea aia nu puteai negocia decît foarte serios cu orice vînzătoare, mai ales în piața Kogălniceanu și cînd aveai 16 ani), Lavinia mi-a scos fularul din decolteul paltonului și a început să-și șteargă ochelarii cu el, la fel de serioasă: i se aburiseră în florărie. Am iubit-o pentru asta. Cîțiva ani mai tîrziu aveam să ne dăm întîlnire la 2 Mai cu aproximație de o zi sau două, pentru că nu știa exact cînd poate să vină. (Pe vremea aia nu se purtau mobílele.) La 2 Mai în camping, unul din ele. OK, am spus. Cînd a venit vremea, am luat campingurile la rînd și am strigat-o: Laaaaaviiiiiiniiiiiaaaaaaaa!!!!!! Laaaaaaaviiiiiiinniiiiiiiaaaaaaaa!!!!!!!!!!! etc. A apărut după vrei două-trei zile, rostogolindu-se pe plajă. (Așa mergea ea. Evident că la nudiști.) Draga de ea: Ne-am fi iubit la fel de tare pînă în ziua de azi, și de apoi. A acceptat pînă și homosexualitatea mea, cu condiția să nu mă fi făcut homosexual din snobism. (Hm, probabil că m-a considerat puțin snob. Faptul că veneam din Germania vesel și fericit, și vroiam s-o văd pe ea, în timp ce ea – eh, dar să lăsăm. Dacă n-aș fi venit din Germania vesel și fericit, aș fi putut la fel de bine să stau acasă.)

Douăzeci de ani mai tîrziu, Hiroshima, Moș Pinocchio însingurat și plin de dor. Jessica trîmbițează în mijlocul partidei de scrabble:

– Prietenul meu Eugene m-a pus să-l iau de acasă cu mașina și să-l duc la Okayama la shopping, sîmbătă. Cine vrea să vină cu noi?

Primul punct din program a fost statul pe plajă cinci minute, în care Jessica a anunțat că nu va vorbi cu nimeni. Ajunși pe plajă, Jessica a scos niște pungi mari de plastic din portbagaj și a început să adune gunoi. Pentru că da, pe o plajă japoneză se poate găsi și gunoi, chiar și la Takehara. Între timp, Eugene și-a aprins o țigară, Kenji s-a dus să facă pipi (cu disperare, bătînd pasul pe loc à la japonaise: “Oare se poate face pipi în tufișul ăla? Că singura cafenea de aici e închisă la ora asta!”), iar Moș Pinocchio a făcut poze.

La Okayama n-am ajuns. Eugene vroia să-și cumpere un memory stick, care se găsea și la DeoDeo de la Fukuyama. Acolo ne-am întîlnit cu prietenul lui Kenji (vezi mai sus și nu te gîndi la prostii, Kenji are 25 de ani și la 30 vrea să se însoare corespunzător), care știa un restaurant bun cu running sushi în zonă, foarte potrivit pentru masa de prînz. Apoi, pentru că tot eram la Fukuyama (și veți afla cîndva de ce și cum de știam asta), am propus să vizităm grădina cu trandafiri, iar Jessica a acceptat imediat.

Restul e, vorba dragului de Mircea, o problemă de sociologie. Și dată mai este, trecînd printre plante, o femeie cu șolduri interesante: Fardată, cătărămată, citită și fîță, cu lănțișorul pe tîță. Momentul de tăcere a venit mai tîrziu, în care Jessica și cu mine ne-am suflecat pantalonii și am intrat în mare. (Kenji ne privea de la distanță. Sigur că aș intra și cu totul, nu e deloc prea rece, mi-a șoptit Jessica, dar vezi meduza aia cu dungi purpurii? Era foarte elegantă, cum înota printre picioarele noastre.)

Apoi în mașină, ascultînd cîntece de pe YouTube și lălăind cît ne ținea gura (Total eclipse of the heart, In the air tonight, și cîte și mai cîte pentru care Jessica loved me for that, iar eu m-am întrebat cum pot să fiu atît de acasă cu ei, care sînt exact de vîrsta copiilor mei) și în fine am ajuns acasă, sau aproape.


– Mi-aș putea imagina, am spus, să mănînc în seara asta un steak. Jessica și Kenji (pe Eugene îl depuseserăm între timp la el acasă) m-au privit îngroziți.
– Bine, răsuflă Kenji, dar eu nu pot să-mi permit…
– Oh, am răspuns, înțelegînd cu oarecare întîrziere, dar nu de un steak din ăla era vorba. Unul normal.


Seara a fost atît de plăcută, încît Jessica nu s-a îndurat să mă lase să plec acasă, și a insistat să vin eu ei la karaoke. Să nu exagerăm, m-am gîndit (Kenji era deja în drum spre casă, băiat cuminte), și mi-am luat rămas bun.

The Pinocchio identity

Moș Pinocchio, vedeți aici, se duce la Berlin să se întîlnească cu Franka Potente, coboară scările într-un Mini cu număr de Zurich (păcat de mașină), își arde pașaportul și identitatea, practică artele marțiale și-i bate pe toți, haha, muaaa-haaaaha.

– Povestea ta sună a recrutare și a servicii secrete, rosti Diotima sentința.

Ca într-una din acele secunde, Moș Pinocchio își revăzu aventura în fast forward. Unele secvențe erau mai mici și vizibil inofensive, altele erau mai mari și corespundeau. Asta s-ar numi paranoia, iar paranoia e întotdeauna convingătoare: Unul din efectele curei de România, pe care Moș Pinocchio a recomandat-o de altfel multora ca aducătoare cu picioarele pe pămînt.

Apoi madlena: Un birou mare (Moș Pinocchio și-ar dori cu ardoare fiecare centimetru pătrat peste cei 9 metri pătrați concedați cercetătorilor germani de către administratorii de clădiri academice) și raze prăfuite de soare (imediata apropiere a Cișmigiului) prin care plutea fumul albastru al unui colonel (desigur în civil) uscat, cărunt și cu mustață, aproape un Sergiu Nicolaescu căzut în naturalism.

– Noi am auzit, spunea colonelul, că ai face armata la Oradea, sau poate la Arad, și ne-am gîndit că poate ai vrea să o faci mai aproape de București, așa, la vreo 30 de kilometri. Nu trebuie să faci nimic pentru asta, nimic special. Nimic mai mult decît datoria oricărui cetățean să înștiințeze organele de Securitate despre orice ar putea amenința statul român.

Apoi istericalele Colombinei (“Dacă accepți, dau divorț!”) și sentimentul vinovăției de a fi șovăit în fața generoasei oferte, de a nu fi refuzat imediat. (Armata reală avea să fie la margine de București, deci mai aproape decît cei 30 km promiși, și cu un gard ușor de sărit spre stația de tramvai.) Diotima nu făcea istericale, căci nu așa se exprimă Diotimele, dar ideea era aceeași.

La miezul nopții pe bulevardele Bucureștilor, printre mormane de zăpadă și fuioare de ceața, Moș Pinocchio se scutură ca de un vis urît.

Pinocchio si curvele. O amintire

Gîndindu-mă la colegii de liceu, mi-am adus aminte de o scenă „cu băieții”. Să fi tot fost pe la vreo 17 ani, cînd zise Papagalul către mine: Hai bă Pinocchio să te duc eu la o curvă d’aia buună. Ee, ce zici? Îmi aduc aminte și acum ce panică m-a cuprins și în ce grabă mi-am scotocit prin toate colțurile minții să găsesc o chestie – un pretext, o scuză, ceva, să scap. Răspunse Șarpele în locul meu: Eh, ce-i trebuie lui curvele tale, el stă în Crângași, are el acolo destule.

Și da, îmi aduc aminte foarte bine cum am răsuflat ușurat. Mă întreb dacă Șarpe a știut ce face cînd spune asta. În orice caz, îi sînt încă recunoscător.

Bomboana de porc

Ce poate fi mai faimos, cînd împlinești 49 de ani, decît să primești cadou o bomboană de porc: Mistreț, heh.

Era asta vară. Rătăcisem prin Estul Sălbatic și văzuserăm (din mașină) chiar mai multă foaie verde decît am sperat: La fiecare 10 km, șoseaua era întreruptă pentru reparații cu ocolire peste dealuri. Cînd s-au terminat dealurile, am luat-o pe autostradă. Cînd s-a blocat autostrada, am luat-o peste dealuri. Și am ajuns tot așa, talanga-balanga, pe la madam Ruth. Care la vremea aia o fi fost în conced, sau cine știe pe unde, și oricum nu se făcea să apărem neanunțați. Venea furtuna, cerul era negru.

Am făcut popas la marginea orașului. Un fel de pavilion japonez cu conținut franțuzesc, urmăriți neapărat linkul, să vedeți. Așa era, ca în poze, doar cu cerul negru. Am băut sub el berea pe terasă, drept aperitiv. (Pentru quelquechozurile mai rafinate am intrat la adăpost.)

De ziua mea, mi-am dorit o invitație la Bellevue, temîndu-mă c-o să-mi lipsească furtuna. (I-au ținut locul castanii în flăcări.) Aperitiv 1, bomboana de porc mistreț. (Țipla bomboanei, răsucită la capete, era din foietaj.) Aperitiv 2, supa-cremă de dovleac cu țelină, honny soit qui mal y pense. Felul principal, friptură de mistreț cu sos de rodii. Vinul recomandat: Saint Jean du Barroux, Provence, 2008. Platou (platou negru de ardezie) cu brînzeturi pentru digestie, tort de cacao cu nucă pentru îndulcire. Digestiv: un vin-desert cu aromă...

Cu aromă din altă vară. Era pe vremea studenției, în anul patru, care nu mai făcea munci agricole, dar tocmai atunci s-a declarat stare de necesitate. Rea necesitate: în sărăcia cea mai cruntă a Dobrogei, la Rahmanu. O vie cheală, culeasă deja de cîteva ori. La sfîrșit de octombrie rămăseseră cîte două-trei boabe la doi-trei metri: micul dejun. În acele boabe se concentra tot parfumul și toată dulceața unei veri trecute.

Et voilà, bomboana de porc mistreț ca părul aspru de pe pieptul domnului Inginer.

Marcel

"Iar domnul de Charlus, căruia societatea în care trăise îi pusese la îndemînă, în acest moment critic, felurite pilde, alte arabescuri de amabilitate și, în sfîrșit, maxime că în anumite cazuri, cînd e vorba de niște simpli burghezi, trebuie să știi să scoți la iveală și să te servești de grațiile cele mai rare și pe care de obicei le păstrezi în rezervă, se îndreptă spre doamna Verdurin fîțîindu-se, cu prefăcută dulcegărie și cu aceeași amploare cu care o fustă i-ar fi lărgit și stingherit legănarea, cu un aer atît de măgulit și atît de onorat încît ai fi spus că a fi prezentat în salonul ei ar fi cea mai mare favoare. Fața lui în parte aplecată, în care mulțumirea se lua la întrecere cu buna-cuviință, se cuta cu mici zbîrcituri de afabilitate. Ai fi crezut că înaintează doamna de Marsantes, atît de mult ieșea la iveală femeia pe care o eroare a firii o pusese în trupul domnului de Charlus."

Madlenă obscenă. Germana fără profesor

Azi de dimineață puțănind prin bucătărie ca să mă trezesc, putzen = a curăța, și făcîndu-mi printre picături cafeaua turcească la ibric, mi-am adus aminte de următoarea scenă.

Să fi avut Prinzessa vreo 14-15 ani. Ea și una din prietenele ei au fost nu știu unde, și eu le-am însoțit. Eram de fapt un fel de damă de companie, un fel de Maggie Smith pedantă (a se vedea minutul 1:56 mai jos) care are grijă să fie respectate cu cea mai mare strictețe toate regulile decenței și bunului gust victorian. Adevărații însoțitori erau doi cocoșei de vreo 16-17 ani. Cel mai curajos dintre ei îi făcea curte prietenei (peste cîteva zile avea să-i dea papucii prin SMS cu explicația că stă ca o scîndură în pat), celălalt venise și el în speranța că poate pică ceva.

Cocoșelul 1: Știți ce iese dacă pui viagra în mașina de făcut cafea?
Toți: ?...
Cocoșelul 1: Kaffee-Latte.
Toți: Haaaaaha.

Explicația, care desigur că va nimici orice urmă de humor: Kaffee-Latte, respectiv caffè latte este cafeaua italienească cu lapte. Die Latte, în germană, este scîndura sau stinghia. Sau, în alt context, erecția, omniprezență matinală ca și cafeaua cu sau fără lapte.

Dar altceva vroiam să spun de fapt. Partea cea mai amuzantă, pe care n-am uitat-o deși trebuie să fi trecut aproape zece ani de atunci, era privirea pe care mi-a aruncat-o Cocoșelul. Îngrijorată, pentru că, din audiență, eram singurul apărător adult al bunelor moravuri, și aș fi putut să protestez (ca în minutul 4:56 de mai jos). Și totuși aruncată la sfîrșit, în momentul hăhăielii generale. Desigur cu o minusculă mustrare de conștiință.

Am rîs și eu.

Somnul dulăilor de pază

Alaltăieri v-am povestit cum a fost afară, acum v-aș povesti un pic despre cum a fost înăuntru.

Publicul fiind compus din monștri (monștri sacri, se înțelege), mi-am închipuit că or să vină toți cît mai aproape și-or să mă sfîșie din priviri. Și asta n-a avut darul să mă liniștească. Stăteam în fața lor, vorbeam, și nu știam prea bine ce să fac cu transpirația care mi se scurgea pe frunte. M-am șters cu dosul palmei și pe urmă mi-am scuturat mîna cu un gest, probabil, mitocănesc. Îi vedeam ca prin ceață: Sala era lungă, iar ei se așezaseră în spate, care cum venise. Prea departe ca să-i văd clar cu ochelarii de lucru. Madam S. stătea cel mai în față, adică prin treimea din spate a sălii, și căsca de-i trozneau fălcile.

Și iată madlena: Acum o veșnicie, îmi venise o idee despre ce să fac la doctorat. Aveam o întîlnire cu șeful și mentorul meu de atunci, pe care țineam neapărat să-l conving: ideea mea era mult mai interesantă pentru mine decît ideea lui. M-am dus și am început să explic. În timp ce vorbeam, am văzut cum i se închid ochii încet-încet, era ora 2 după masă. Ar fi fost o nepolitețe din partea mea să mă opresc și eventual să-l întreb: Ați adormit? Așa că am vorbit pînă la capăt și, cînd am terminat, m-am oprit. M-a întrebat încet, fără să deschidă ochii:

– Și cînd e gata?

A fost gata după cinci ani. La fiecare discuție a tras cîte un mic pui de somn. Se trezea, mă întreba cîte o chestie nevinovată, la care nici măcar nu aștepta vreun răspuns. Mă minunam ce-i vine să mă întrebe așa o chestie. După cîteva zile îmi dădeam seama că tocmai în acea “chestie” mă poticnisem. Exact asta era problema. Mă despoticneam pe loc.

Acum, întorcîndu-ne la monștrii din sala cea lungă, căscatul lui madam S. și indiferența celorlalți erau la fel de fățarnice ca și somnul șefului la ora 2. Dacă aș fi spus cel mai mic cuvințel greșit, mi-ar fi sărit la beregată instantaneu. Bestiile.

…sau așa. O madlenă

Baticul ar fi putut să aparțină Elenei Ceaușescu la proces, vîrsta corespundea și ea, și nu, n-am să vorbesc acum despre ea ca despre Sinistra.

Gogoscharski nu reușise să mănînce toată porția festivă și o luase la pachet. În metrou, ne-am așezat de o parte și de alta a gangului, el cu prietena de o parte, eu cu domnu’ Inginer de cealaltă. Femeia cu baticul Elenei Ceaușescu stătea lîngă el, am vazut-o cum întreabă ceva arătînd spre bagaj. Chinezește? întrebă. Turcește, i se răspunse. Urmă o conversație bine documentată despre direfențele dintre cele două bucătării, din care mi-am dat seama cu nu era nebună. Pentru că da, întrebarea se punea automat, cazurile de conversație în metrou fiind foarte rare.

Madlena: Era în România, ehehei, pe vremea navetei. Trenuri curse de persoane, vechi, înghețate, împuțite, lumea disperată de incertitudine, terorizată de navetă și spălături de creier, păstrînd totuși un ochi larg deschis spre lume și cultură. O femeie cu batic, arăta a precupeață și i-am răspuns mai întîi foarte rezervat. Cinci minute mai tîrziu eram fascinat de cultura ei și de modul ei de a vedea viața. Ei, dar asta era acum 25 de ani, și tare mă tem că între timp lucrurile s-au schimbat.

Gogoscharski a coborît în centru, iar eu m-am mutat pe locul lui. Aveam în mînă buchetul de flori de la domnul Inginer. Femeia cu batic cunoștea fiecare floare în parte, și erau multe. A venit și povestea unei grădini, și numele unui oraș: Saalfeld. Cînd mergi de la München spre Berlin, este primul oraș după fosta graniță.

La gura Dulcei Mahala

Și în cea de-a treisuteșaptea noapte, încălzindu-și mîinile și fața la focul Dulcei Mahala (sau înmuindu-și madlena în ceașca cu ceai), Moș Pinocchio urmă:

Am fost și eu odată piciul ăla. Cred că aveam 14 ani și visam să ies din mahalaua Crângașului. Și chiar ieșeam, pe bibicletă, peste Podu Grant, pe la Caraiman și pe Sandu-Aldea spre Herăstrău. Erau anii 70, Sandu-Aldea era pe atunci o stradă liniștită și, în afară de Adrian Păunescu, acolo stăteau numai și numai persoane distinse. Într-o vilă cu stil vag maur, cum sînt și prin Cotroceni, era odată o petrecere la etajul doi. Mă uitam la ei de jos în sus, vreo trei sau patru adolescenți – trebuie să fi fost doar cu un an sau doi mai mari decît mine atunci, dar mie mi se păreau de neatins – stăteau pe balcon (era vară) și ascultau muzică. Cel mai bine mi-a rămas în memorie sunetul clar al acelei muzici: Cînd eu ascultam un radio hîrîit, sau uneori difuzorul bunicii, și un magnetofon rusesc, ceh sau polonez costa un salariu normal pe mai multe luni, pe Sandu-Aldea se asculta hi-fi stereo, și sunetele atîrnau în aer ca niște cristale străvezii și ușoare.

Am trecut pe acolo de multe ori, trec și acuma cînd mă duc în vizită la Diotima, dar nu am mai văzut niciodată pe nimeni stînd pe balconul ăla.

Amintiri microscopice

Mergînd spre metrou de-a curmezișul peste peluză, am văzut în iarbă o coajă mică și albă. Am crezut că era vreun ou de pasăre furat de o coțofană. Mi-a amintit de bilele cu care fetele își prindeau părul la școală. Erau albe ca niște mingi de pingpong, doar mai mici, și cu niște asperități la ecuator. Dimineața, codițele erau împletite cu rigurozitate matematică.