O poveste întîrziată cu cadouri de Crăciun

Întîrziată nu că aș fi uitat de ea, dar unele lucruri pur și simplu trebuie să le lași mai întîi să se topească pe limbă ca să le simți gustul mai bine.

Domnu’ Inginer și-a dorit de la Moș Crăciun o curea nouă, pentru că cea veche s-a lăbărțat. Drept care m-am dus la Karstadt, unde văzusem niște curele care mi-ar fi plăcut foarte tare, și i-am cumpărat una. Problema a fost că am uitat ce lungime de curea îi trebuie. Așa că am încercat mai multe, umflîndu-mi burdihanul și lăsînd un loc generos între burdihanul umflat și curea. (Nu spun ce lungime am ales, e chestie de discreție.)

Cînd a venit Moș Crăciun, i-am spus domnului Inginer că Moșul nu a știut prea bine ce lungime de curea să cumpere, dar, în caz de nevoie, avem pe undeva bonul și putem să o schimbăm. (N-a fost nevoie.) Domnu’ Inginer a spus doar: Vaai, la numărul asta am ajuns?! I-am explicat procedeul cu burdihanul umflat și spațiul suplimentar.

Pe urmă a venit Moș Craciun și la mine, mi-a adus trei perechi de chiloți noi. La lumina tremurătoare a pomului, am văzut mărimea: L. Inutil să mai spun că port M.

Surîsul Hiroșimei

Io m-aș duce, zise Tapirul, și parcă am văzut un zîmbet pofticios dincolo de ecranul calculatorului. Păi de ce nu, zise și domnu’ Inginer, mă sui în avion și vin să te văd la Hiroșima. Așa că Moș Pinocchio apăsă pe butonul „send”.

Keep cool, se mai gîndi el, stai mai întîi să se aprobe toată nebunia.

Scene dintr-o căsătorie, zece. După

„și ai venit la mine în cameră, și după te-ai ascuns sub pianină
și spuneai: sînt o mîzgă și-o năbrîzgă, sînt un mabăr și-un colabăr
pe ce limbă felină?”
(desigur Mircea)

Pe Sebastian îl am în amintire drapat într-un prosop de saună și un tricou marinăresc.

Tricoul l-a avut acum vreo 15 ani la un carnaval cînd, strecurîndu-mă prin înghesuială, i-am șoptit la ureche ce bine arată. M-a privit cu neîncredere nostalgică. Arăta al naibii de bine. Am plecat mai departe cu domnu’ Inginer.

Prosopul l-a avut acum vreo 10 ani, cînd ne-am întîlnit în labirint. Nu vedeam mare lucru, doar ce bine arată, cînd mi-a spus pe nume și am schimbat cîteva cuvinte. Dar acea obscuritate nu era locul potrivit pentru conversații, decît cel mult după. L-am privit cu neîncredere nostalgică și am plecat mai departe, întrebîndu-mă pe unde o fi prietenul lui.

Zilele trecute, la aniversarea lui Lothar, care trebuia neapărat să și-o serbeze într-o joi seară în miez de vară, nț nț, eu și cu paharul meu cu vin alb aburit stăteam pe un scaun lîngă Sebastian. Îl priveam gîndindu-mă la sfîntul erotic omonim. Dincolo de el, doar prietenul lui mi-a întors privirea, întrebător. Ce-i asta? l-am întrebat pe Sebastian arătînd spre o cicatrice lungă de pe genunchiul lui. După o anumită vîrstă, unii oameni încep să povestească despre boli și suferințe cu o pasiune demnă de o cauză mai bună. Sebastian mi-a luat mîna și mi-a așezat-o pe genunchiul lui. Simți? m-a întrebat.

Simțeam ceva ca niște pietre de rîu frecîndu-se unele de altele într-un sac.

Scene dintr-o căsătorie, nouă. Cadouri

Ideea de nuntă cu dar a fost oroarea tinereții mele și am asociat-o cu buda de la 2 Mai, din fundul curții, pe care stăteam ascultînd prin decupajul în formă de inimă cum se strigă darul la microfon undeva în sat și vuiește peste parcela cu porumb și cotețul porcului. La prima nuntă proprie am descoperit aspectul practic, dar asta nu a schimbat mare lucru. Alternativ, în Germania, viitorii soți pot să-și organizeze într-un mare magazin un colț cu tot ce-și doresc, iar musafirii se pot duce acolo și plăti ce cred de cuviință. Sau, varianta mai simplă, musafirii te întreabă ce îți dorești cadou de nuntă, de ziua ta, de Craciun etc.

Noi nu ne-am dorit nimic în mod special. Ceea ce s-a materializat într-o serie de cadouri, din care unele ne-au plăcut mai mult (majoritatea), altele mai puțin mult (unul singur).

Mai puțin mult: O hîrtie de 50 de euro plisată și strînsă sub formă de papion, și băgată într-o felicitare atîrnată de o sticlă cu vin spumos de la Aldi. (Întîmplător tocmai cumpăraserăm una și știam că costă 5 euro.)

Mai mult mult: Eine Kleinigkeit, ceva foarte mic, așa mi-a fost prezentat. Cum că adică uită-te bine, să nu zici că nu e nimic și să le arunci la gunoi: O felicitare în care erau lipite două diamante minuscule. (Moș Pinocchio are ceva dintr-o coțofană, știa Prinzessa ce spune.)

Apoi, muzică: Marx și Freddie ne-au cîntat live trei cîntece de-ale Marlenei Dietrich, așteptate cu sufletul la gură de toți musafirii care știau că Marx e pianist și Freddie cîntăreț de jazz. (Iar Moș Pinocchio, care le-a făcut cunoștință acum un an, a avut satisfacția să îi și pună că cînte pentru prima dată împreună.)

Apoi, David și prietena lui au cîntat suita „La flûte de Pan” de Jules Mouquet, la care mai studiez și în ziua de azi, și vă invit să trageți cu urechea cum ar putea să sune dacă eu aș ști cu adevărat să cînt la flaut și să va simțiți ca și cînd ați fi fost de față.

(Celor doi pseudo-asiați geniali de la bucătărie le-am interzis cu strășnicie să servească ceva în timpul numerelor muzicale.)

Scene dintr-o căsătorie, opt. Darul

București, anii 80. Acea mătușă era chelneriță în provincie și ținea de o parte a familiei care nu fusese invitată, dar venise, pentru că la nuntă se vine în formație completă. Am lăsat rubedeniile să petreacă cum le place și am fugit – la cor și concert, cîntam într-o cantată de Bach la Biserica Luterană. A prins-o pe Colombina în hol. Nu se mai știe ce i-a spus, dacă a spus ceva. A scos din sîn un șomoiog de bancnote soioase, și-a scuipat în degete, a numărat o parte din ele și i le-a pus Colombinei în mînă. Umilită, Colombina a plîns de-a săltat cămașa pe ea.

În total, darul a fost echivalentul aproximativ a zece salarii de inginer stagiar. Ne-am cumpărat cîteva discuri cu muzică clasică (le mai am și acum, dar cine le mai ascultă?), cîteva albume de artă (s-au decolorat și descompus între timp), restul l-am schimbat în mărci care nici măcar nu ne-au ajuns pînă în Germania. Singurul lucru care a rămas este amintirea scenei de mai sus.

Scene dintr-o căsătorie, șapte. Same procedure as every year

Scena cu chelnerul alcoholizat care înclină periculos tava plină, eventual deasupra unui decolteu fastuos, este clasică. Și amuzantă, în măsura în care nu ți se întîmplă personal.

N-a trebuit să gătim dineul franco-italian pentru asta. Doar nu vrei să stai la nunta ta în bucătărie ca să gătești și să servești masa pentru 15 persoane?! m-a întrebat domnu’ Inginer pe vrema cînd plănuiam evenimentul.

Bucătarul a venit cu două zile înainte de petrecere să inspecteze bucătăria. Mai întîi, n-a găsit intrarea blocului. Mi-a dat telefon, dar eu n-am auzit sunînd. Am vrut să-l sun eu și am găsit mesajul. Era relaxat, undeva prin apropiere, și mînca o înghețată. Înghețata fusese cu ciocolată, se vedea pe fața lui. El a fost de acord cu bucătăria, eu cu cele cinci feluri de mîncare indochineze la un preț modic. Începeau cu caviar și tartine cu pâté de foie gras. Apoi chips & dip, o supă vietnameză de pește după care întotdeauna m-am dat în vînt, frigărui tailandeze de pui, friptură de potîrnichi, căpșuni înmuiate în whisky. Totul în porții mici și castroane chinezești, cît să nu trebuiască să întindem masa în curte.

A venit împreună cu soția, ceea ce m-a încîntat peste măsură. Mă întreținusem de multe ori cu ea în modul cel mai plăcut, și una din concluziile mele fusese: Da, încă o arhitectă. Mai tîrziu nu am mai văzut-o, decît cînd am intrat din cînd în cînd în bucătărie pentru cîteva secunde: ascunsă în aburi magici și manevrînd capace, butoane, manete, linguri, cuțite, ingrediente cu cele șase mîini ale lui Shiva. Apoi, la fiecare fel de mîncare se repeta scena în care el se plimbă cu tava periculos înclinată printre musafiri și spunea povești din Oceanul Indian.

Dineul a fost un succes de răsunet. Nu știu dacă au fost cinci feluri de mîncare, cîndva m-am oprit din numărătoare. La ora zece, după desert, au dispărut discret cu un sac mare cu gunoi. În afară de cîteva pete ici și colo, bucătăria rămăsese cuminte, curată și la locul ei. Nu părea să fi fost folosită. Le-am dat un plic („bancnote mici”) și m-am întrebat foarte tare dacă e destul pentru cele opt ore petrecute în doi în bucătăria noastră.

Era să uit: ne-au lăsat și un mic cadou, un CD cu Ashkenazy în concert. La asta chiar nu mă așteptam.

Scene dintr-o căsătorie, șase. Reacții

La București nu s-a întîmplat nimic.

În afară de faptul divers că l-am văzut pe Grigore Leșe (susține Madelin) la o masă de alături cu o panama de pai încercînd un fluier. Asta așteptînd noi să înceapă nunta la biserica de vizavi.

Și nu s-a întîmplat nimic nici prezentîndu-l pe domnu’ Inginer drept „soțul meu”, chestie inedită pe care nu puteam s-o las să-mi scape așa de ușor. Nimic, adică nu am văzut nici cea mai mică reacție pe fața nimănui, așa încît pînă la urmă a trebuit să-l întreb pe Cârcotel dacă le spusese. Nu le spusese. Decît, eh, de fiecare dată că a fost la München și a făcut aia și ailaltă cu Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer împreună.

La München s-a întîmplat ceva.

Mai întîi ne-au atacat spaniolii. Cum plecasem de la ora de educașie secșuală creanga prin oraș cu Freddie pe post de fotograf și ne făceam poze în fața Operei, au fost mai întîi cîțiva care ne-au fotografiat discret. Freddie n-a rezistat, și a început să vorbească spaniolește cu ei. Ei n-au rezistat și au întrebat, pe urmă au tăbărît pe noi să ne felicite și să ne pozeze. În mijlocul pozelor de grup, ghida i-a readus totuși la rezon, i-a îmbarcat cu forța și și-a cerut în numele lor scuze pentru molestare, ceea ce dovedește anume limitări de simț al humorului, dar nu pentru simțul humorului se angajează ghizi. Probabil că la ora aia trebuiau să fie deja la Neuschwanstein sau să bea bere la Andechs.

Mai apoi am fost la piață. Adică în Viktualienmarkt, la ora aia, ca și la oricare alta, plină de lume. Duduia de la standul de brînză (reluăm poza mai jos) a fost cam fîstîcită, poate mai puțin datorită ținutei noastre și mai mult din cauza poporului de fotografi coadă după noi. Duduia de la brutărie (poza a două) a fost încîntat-amabilă și șarmantă. Ne-a felicitat și ne-a recomandat specialități de pîine nemaigustate pînă atunci.




Singura scenă la care ne-am pus întrebări a fost cea de la fîntîna lui Karl Valentin. Un bărbat cam așa de vîrsta noastră a venit și el să ne fotografieze, apoi, la scena buchetului, a făcut stînga împrejur și a dispărut. Domnu’ Inginer susține că s-a lămurit despre ce e vorba și și-a pierdut interesul; moș Pinocchio că s-a simțit surprins că fotografiază fără să ceară voie și a bătut în retragere. Nu vom ști niciodată.



Odată terminate cumpărăturile și pozele, am luat metroul. În centru, în stația de la Marienplatz, o tînără doamnă ne-a întrebat discret dacă ne-am căsătorit. Auzind răspunsul, au mai dat năvală încă vreo 3-4 să ne felicite.

Una peste alta, am fost aproape “omorîți prin fotografiere”, ca Marlene Dietrich, și a fost una din acele zile din ce în ce mai rare în care am făcut febră musculară la obraji de atîta zîmbet.

Scene dintr-o căsătorie, cinci. Răzbunarea signorei Taleggio

E o chestiune de stil. Pentru ca meniul franțuzesc să fie ceea ce ne închipuim, Moș Pinocchio enunță că ar fi avut nevoie de o masă de cel puțin zece metri lungime, la care să se așeze fix două persoane (de preferință mirii), una la un capat și una la celălalt. Apoi tot Moș Pinocchio se gîndi că asta ar fi fost mai degrabă o masă englezească, și că francezii preferă mesele rotunde, goûtons voir si le vin est bon. Dar ce contează, masa e cum e, priviți numa ce frumos și ordonat a fost pregătită. (Vera, anghinarea mov este mai fragedă de la mama natură, drept care se poate mînca și crudă. Nu pentru culoare a fost aleasă.)



Apoi mai e ceva. Arnold Negrescu ne explică de ce trăiesc francezii atît de mult și sînt atît de slabi. Dar omite un amănunt, sau cel puțin nu insistă asupra lui. Noi, ăștia, cînd ne e foame, ne așezăm la masă (sau, mă rog, luăm ceva la botu’ calului), începem să mîncăm și cînd ne-am săturat ne oprim. Ceea ce este de fapt o ghiftuire. Francezii nu mănîncă pînă se satură, francezii schimbă un fel de mîncare după altul, francezii degustă, francezii savurează, francezii nu se îndoapă.

Dar în cazul de față am avut de a face cu o familie vorace, adunată de prin toate colțurile orașului după o zi lungă, de la repetiții, examene, concursuri, șantiere, gospodării, și a fost alimentată în cantități, vai, balcanice. Rabelais ar fi avut Schadenfreude. Nu vrem să vă arătăm și nici nu vrem să mai știm cum a arătat aceeași masă la momentul vizitei doamnelor Brillat-Savarin, Brie de Meaux și Saint Augur. Nu am putut auzi urările distinselor doamne. Spiritul mesei depășise granițele Provencei, depășise Coasta de Azur, zburase chiar, flatulent și ușor ca o montgolfière, peste granițele Franței. Ne aflam în Italia și fiecare se întreținea cu fiecare, peste masă, cu gesturi energice și mimică pasională.

Signora Taleggio stătea exilată în colțul ei rece de bucătărie și păstra o tăcere semnificativă.

Scene dintr-o căsătorie, patru bis, la cerere. Rețeta de tartă cu lămîie

Rețeta provine nu tocmai din Provence, în cartea de bucate este trecută la Coasta de Azur: Ca să-mi apăs, fragil și dur, coasta mea de fildeș peste coasta ta de azur.

Pentru o formă cu diametrul de 28-30cm. Aluatul:
o jumătate de lămîie netratată
200 făină
50 g zahăr
sare
100 g unt
1 gălbenuș de ou

Umplutura:
2 lămîi netratate
1 baton de vanilie
4 ouă
200 g zahăr pudră
125 g frișcă nebătută

Glazura:
1 lămîie netratată
4 linguri de zahăr
2 lingură de zahăr pudră
2 linguri semințe de pin

Pentru aluat, se rade lămîia; făina se amestecă cu zahărul, coaja de lămîie și un praf de sare. Untul se mărunțește și se freacă cu gălbenușul; dacă e nevoie, se adaugă puțină apă. Aluatul se întinde între două folii de plastic, apoi se căptușește cu el forma, trăgînd marginile în sus. Forma cu aluatul se pune 30 min. la frigider. Între timp, se încălzește cuptorul la 180 de grade (ventilator: 160 de grade).

Pentru umplutură, se rade coaja de lămîie, se stoarce sucul. Batonul de vanilie se taie pe lungime și se scoate miezul. Aluatul se bagă 10 min. la cuptor. Ouăle se bat spumă împreună cu zahărul pudră. Frișca se bate, se adaugă sucul și coaja de lămîie, și vanilia. Crema se toarnă peste aluat. Cuptorul se reglează la 150 de grade (ventilator: 130 de grade). Tarta se coace 50 de min., pînă cînd se întărește crema.

Între timp se face glazura. Se spală lămîia și se taie în felii subțiri. Zahărul se dizolvă în 4 linguri de apă și se încălzește. Feliile de lămîie se fierb 5 min. în sirop, apoi se lasă să se răcească. Tarta se scoate din cuptor și se lasă și ea să se răcească. Înainte să o servim, feliile de lămîie se scurg și se așează peste tartă. Se încinge grătarul cuptorului. Tarta se pudrează cu zahăr și se presară cu semințele de pin, apoi se pune 3-5 min. la grătar (cca. 10 cm distanță de rezistența incandescentă), pînă cînd se caramelizează zahărul. (Atenție, zahărul se arde ușor!) Se servește imediat.

PS Moș Pinocchio nu-și asumă nici o răspundere pentru poza de mai jos. E din Internet, inclusiv mileul de plastic galben și sîmburii din feliile de lămîie.

Scene dintr-o căsătorie, patru. Ospățul dintîi

Mai întîi, tapenade în trei culori: negru, verde, roșu, după culoarea măslinelor cu sau fără roșie. Două ore de lucru în total: sudoarea frunții. Se întinde pe felii de baguette, proaspăt cumpărată din Viktualienmarkt, cum se vede și din poze. Se constată că fiecare musafir preferă altă culoare, Gogoscharski par examplu verde „cu foarte puțin roșu”.

Urmează o salată de bălării, tot din Viktualienmarkt. Pre numele ei: mesclun. Cartea de bucate zice aici laconic: se folosește ce oferă piața în sezon. Nu mă întrebați cum s-au numit; a fost ceva păpădie, și ceva ștevie și ceva rucola, dar buruienile cele mai gustoase rămîn incognito. Se adaugă ulei, lămîie (nu cumva oțet, pușche!), sare piper, și crutoanele pe care Moș Pinocchio le-a făcut și le-a uitat în tigaie pe plită. Bonus, mici flori de anghinare movă, fragede și numa bune crude.

Apoi supa de usturoi. În farfuria goală se pune o felie de pîine albă, supa se servește peste, felia se umflă și supa dispare treptat. Dacă domnu’ Inginer nu uită, peste ea se rade și niscaiva brînză.

[Moș Pinocchio mușcă sănătos dintr-un măr și continuă enumerarea.]

Cotlete de miel cu mult rozmarin și usturoi apoi, și nu, usturoiul nu miroase dărîmător dacă e proaspăt și prăjit împreună cu carnea, ca în cazul de față. Garnitură: Orez verde de la pătrunjel și busuioc. Cu vin roșu pentru contrast.

Aici intră în joc doamnele numite mai sus, cu vin roșu. (Vinul a fost italienesc, ca signora Taleggio să nu se simtă singură și stingheră. Din Calabria.)

Tartă de lămîie cu semințe de pin, făcută de domnu’ Inginer care e specialist. În rest, o risipă de fructe (pepeni galbeni minusculi, banane idem și coapte la soare, zice-se, rodii perverse, portocale) și cafea pentru musafirii noctambuli.

Meniul a fost carevasăzică provansal, de unde de-abia ne întorseserăm din săptămîna prenupțială. (Cu miere de levănțică și castan în portbagaj, ca să nu mai vorbim de vin.) Iar musafirii neprețuiți: Colombina cu Arlechinul ei, Gogoscharski-Romeo cu Julieta lui, și tînărul Louis în centrul atenției tuturor.

I’m Julia Child. Bon apétit!

Scene dintr-o căsătorie, trei. Tablou senzual

La orice nuntă gay se vor invita în primul rînd cele mai bune prietene ale mirilor, e musai. Și nu mă refer aici la Andrea și Claudia, ci la niște doamne cu adevărat nobile și distinse ca niște ursitoare. În fruntea lor, trei franțuzoaice: questiune de stil, cum se va vedea îndată. Madame Brillat-Savarin, grațioasă și pură, risipitoare de aparențe și aducătoare de înțelegeri profunde. Madame Brie de Meaux, pariziancă de viță veche, izbăvitoare de otrăvuri și ocrotitoare de sănătate și viață lungă. Madame de Saint Augur, mai vechea noastră cunoștință, rubensiană cu superbi ochi albaștri, binevestitoare de belșug și de plăceri casnice.

Dar iată că veni în urma lor și o a patra, italiancă de origine îndoielnică: signora Taleggio. Domnu’ Inginer, adesea nepăsător în questiuni de stil, n-a rezistat să n-o invite. Fie.

În drum spre casă, în metrou, Moș Pinocchio se interesă dacă galanta adunare se bucură de confortul cuvenit. Și cum se potriveau falduri și dantele, cum se întorceau pietre nestemate și se risipeau parfumuri seducătoare în direcții aparent întîmplătoare, turcul de pe banca de vizavi comentă sec și expert, nu fără o undă de admirație:

– Capră.

Scene dintr-o căsătorie, doi. Ora de educație sexuală

Ofițereasa stării civile, titlu pompos cu fason de Mare Preoteasă, era o țărăncuță peltică cu nume de porno star gay din anii 70. Fapt pentru care părea să se simtă obligată să ne facă și nouă educația sentimental-sexuală.

– Ochii! Ah ochii... Cu care ne privim drăgăștoși. Și urechile! Ah urechile... mereu plecati la vorbele șeluilalt. Șî gura, ooooooh gura, cu care ni spunim cuvinti di dragoste. Dar limba: gîndiși-vă numa, limba...

Pe catastiful stării civile se plimba o muscă.

– Braaaașele, cu care ne îmbrășișăăăăm! Pișioaaaaarele, bine înfipte în realitate și viașă, OOOOOOOHHHHHHH. Ofițereasa era în pragul orgasmului.

Dada, spuseră domnu’ Inginer și domnu’ Doctor la unison și semnară patalamaua pe giga lui Gogoscharski. Întrebarea nu se lăsă mult așteptată.

– Păi, zise domnu’ Inginer cu sîngele curgîndu-i șiroaie, mi-am mușcat buzele să nu rîd. I mean – fată hăi – avem în medie și fiecare în parte cîte 50 de ani, nu 20. Avem o sută de ani împreună!

Și tu? fu întrebat și Moș Pinocchio, care visa la statul socialist, ocrotitorul căsniciei și al familiei.

– Păi, zise și Moș Pinocchio, mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe ailaltă. Am auzit eu discursuri și mai tîmpite ca ăsta. Hai noroc.

Scene dintr-o căsătorie, unu. Pistolul din buzunar

În așteptarea nerăbdătoare a primul concediu împreună cu domnu’ Inginer (asta a fost acum un număr de ani pe care, din pură cochetărie, nu-l mai repetăm, dar cei care ne cunosc îl știu foarte bine), Moș Pinocchio spuse:

– Ah dragul meu, iubitul meu, adoratul meu, vom fi împreună zi și noapte timp de [patetico-emfatic:] trei săptămîni!

Domnu’ Inginer răspunse cu o privire drăgăstoasă:

– Daaa, și mi-am cumpărat deja un pistol.

Cu siguranță că asociația cu o celebră expresie nu a fost o întîmplare: Is that a gun in your pocket, or are you just happy to see me? Unele din documentele fotografice ale evenimentului dezvăluie perspective care ar fi îndreptățit astfel de speculații. Adevărul prozaic este însă că haina de la morning suit (care, dacă am identificat corect traducerea, este puțin altceva decît redingota) nu permitea depozitarea bagajelor în buzunarele interioare, drept care ambii miri și-au purtat portofelele în buzunarele laterale ale pantalonilor. Din aceleași motive se făcu economie și la numărul de chei purtate la fața locului.

Și iată-i pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer, odată trecuți ca prin urechile acului prin circulația unei dimineți de lucru (pentru alții) și mașina parcată în siguranța garajului subteran, iată-i stînd la ora 8:30 în fața ușii biroului celui dintîi și constatînd lipsa unei chei potrivite. Trebuie să explicăm cititorilor că la ora 8:30 defilarea prin fața acelei uși atinge proporții de masă. Reacția a fost, statistic, o privire discretă însoțită vizibil de senzația indiscreției. Toți trecătorii, cunoscuți și necunoscuți, se făcură că nu bagă de seamă. Cu totul altfel decît studentul care obișnuia să își însoțească discursurile academice ireproșabile cu un elocvent gest-colier și care avea să-i vadă pe cei doi mai tîrziu stînd la o masă de pe terasa de la Deutsche Eiche (mai gay decît atît nu se egzistă) și să emită în acea direcție un „Guten Tag, Herr Dr. P.” ceremonios și răsunător. Dar să nu anticipăm.

Iată-i deci pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer așteptînd în fața ușii, expuși la vedere. Două uși mai încolo, o colegă mică, dulce, și energică, pe care Moș Pinocchio nu și-o poate imagina decît la brațul unei alte femei. Întreabă, cu obișnuita ei voce gravă plus îngrijorare la vederea costumului de ceremonie:

– Oh. Ce s-a întîmplat?

Încă nu se întîmplase nimic. Dacă pistolul ipotetic din buzunar ar fi fost să fie folosit, desigur că asta s-ar fi întîmplat pe pielea ofițeresei stării civile.

Va urma.

Scene dintr-o căsătorie. Prolog

Îi scriam deunăzi Verei cum că lucrurile s-au mai liniștit, iar acum pot să meditez în voie asupra celor întîmplate – și să scriu. Din puțul gîndirii: Cînd ești ocupat cu căsătoria (proprie), nu prea ai timp să scrii (pe blog). Și-i mai scriam că întotdeauna vom subestima efortul necesar unei astfel de întreprinderi. Răspunsul Verei m-a făcut să cad pentru o vreme într-o tăcere perplexă: Care efort?

Articolele următoare vor fi niște “fotografii în proză”, așa cum le numea de curînd Monsoux. Fotografii ale căsătoriei, așa cum mi le aduc aminte. Cu cît va trece timpul, cu atît vor fi mai estompate și mai reduse la un esențial subiectiv.

Șapte poze

Da. Da.

Dadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadada...

Intermezzo despre căsătorie, doișpe bis. O indicație erotică

„Simt trupul ăsta în care m-ai închis cum îmbătrînește și moare în jurul meu...” (Ultima licornă, din memorie)



Nu poți să găsești orice pe YouTube. Am vrut să vă arăt secvența din „My Fair Lady” în care Jeremy Brett, la 30 de ani, în rolul lui Freddy Eynsford-Hill cîntă „On the Street Where You Live”. L-am găsit doar pe Nat King Cole, care, la urma urmei, reînvie același sentiment. Vocea ușor aspră, radiind forță și tinerețe – poate mai aspră și mai fumurie la Nat King Cole decît la Jeremy Brett, și cu mai puțin din acea rotunjime și forță fără griji, la 25? 28? de ani? Alelei...

Este una din cele mai erotice figuri bărbătești pe care le-am văzut prin filme, Freddy Eynsford-Hill cîntînd „On the Street Where You Live”. (Și chicotesc de fiecare dată cu domnu’ Inginer cînd îl revedem, și el cîntă cu mîna dreaptă în buzunarul de la pantaloni, făcînd acolo nu se exact ce :-D ) Îl vedeți în persoană în secvența de mai jos, mult mai supus și mai naiv în fața Elizei Doolittle.



Dar ce vroiam să spun de fapt. Unul din DVDurile cu „My Fair Lady” are printre extras cîteva interviuri cu ultimii supraviețuitori ai filmului. Filmul este datat 1964, interviul trebuie să fi fost făcut prin anii 90, după moartea lui Audrey Hepburn și în ultimii lui ani, poate în ultimele lui luni de viața. Jeremy Brett, cîndva superb, acum răvășit de timp. Este una din cele mai triste figuri pe care mi le imaginez prin filme.

„...în rest doar această senzație
de unic supraviețuitor de pe un transatlantic de sentimente...”
(Mircea, tot din memorie)

Intermezzo despre căsătorie, doisprezece. O ghicitoare

Zîna cea bună își flutură bagheta magică și cenușiul Cenușeresei se transformă într-un gris perlé de nobilă eleganță. Fericiți cei ce cred, comentă domnu’ Inginer compunîndu-și o mustăcioară à la Walt Disney.

Am descoperit-o într-un fund de gang pe Hohenzollernstrasse. Prima dată a fost închisă, a doua oară am intrat, nu era nimeni. Ne-am învîrtit pe călcîie și am privit de jur împrejur pînă sus: Rafturi, cutii cu inscripții ciudate (regi, clowni, deținuți și accesoriile corespunzătoare: coroane, nasuri roșii, ghiulele), apoi evantaie din pene colorate, manechine în rochii de revistă, oglinzi. Prăvălia era un tunel vertical. Domnii doresc...? Un moment, specialista noastră vine imediat.

Specialista scotea lucrurile din cutii și dulapuri cu viteză amețitoare. Cînd totul fu aproape gata, apăru bombănind pe lîngă ea Marea Specialistă, mică și rotundă, cu un centimetru de gît. Stați drept? mă întrebă suspicioasă. Scoase de undeva o pernuță de burete și mi-o îndesă sub umăr. Apoi, gest inutil dar elocvent, netezi cu palma cuta infamă. Să nu vă faceți probleme, îmi spuse aranjîndu-mi ceva ce nu puteam să vad la guler, eu ajung întotdeauna unde vreau să ajung. Nu e nevoie să vă așezați. Nu trebuie decît să stați drept.

Am revenit pe Hohenzollernstrasse puțin amețiți, în hainele noastre de dinainte, cenușerese ponosite în bătaia soarelui de după-amiază. Ne-am hotărît să păstrăm secretul. Drept care iată, povestea de față este o ghicitoare dublă: Va trebui mai întîi să ghiciți întrebarea.

Căsătoria, unsprezece. Logodna

Observați în imagine două mîini drepte, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcuta cu o a treia, logic, una din cele stîngi.

Căsătoria, zece. Două adevăruri simbolice

Un adevăr este că am cules violetele din dosul casei, umblînd în patru labe prin iarbă, și că miroseau putrenic a violete, dar și a grădină zoologică, pentru că pajiștea aia e locul preferat de plimbare al iepurilor. (Da, avem iepuri care mișună de jur împrejurul blocului; și alte animale la fel de sălbatice.) Asta pentru cei care își imaginează căsătoria ca pe o lună de miere eternă.

Celălalt adevăr este că în buchet era ascunsă o buburuză. Dați un clic pe poză, ca s-o măriți, și o să vedeți. Asta pentru cei care m-au întrebat de ce ne căsătorim.