Cobor din tren și lumea îmi zîmbește: Desigur, imaginea în oglindă a zîmbetului meu întors acasă. Arunc papornițele și pornesc la cumpărături, ca Zaza la chioșcul de la colțul străzii. (Zaza care, între timp, vorbește cu “draga babii”; s-a molipsit de la Moș Pinocchio.) Măcelarul de la Turcul cel Vechi mă întreabă: La cuptor? Eu: Nu, bucăți. El conversează balcanic cu vînzătorul de pește și taie distrat pulpa de miel cu fierăstrăul electric. Privesc nemulțumit gîndindu-mă la cioburi de oase printre dinți. Termin, plătesc, ies.
N-am luat icre. Intru la Turcul cel Nou. Cum nici acolo n-a venit încă ora invaziei (e vineri), măcelarul conversează și el balcanic. Pe urmă vine la casă să-i plătesc. Unde-i colegul? mă întreabă. Surprins, încep să rîd. Simte nevoia să se justifice: Eu vă cunosc, veniți mereu împreună la cumpărături. Schimbare de tonalitate: vizită la tatăl lui, 90 de ani, atac cerebral, cămin… El se întunecă la față și-i transmite cele bune.
Să fugi de taifunul de la Nagasaki și să-ți găsești salvarea și refugiul la Hiroshima, ce ironie. Dis-de-dimineață, așteptînd shinkansenul de Hakata, de unde aveam să luăm kamome-ul de Nagasaki, Yamamoto sensei a apărut cu una din acele fețe impenetrabile despre care va mai fi vorba mai jos, și despre care nu știi niciodată dacă e îngrijorat, interesat, indiferent, sau dacă te ia peste picior. Vine taifunul, ne-a spus.
Ne-am bulucit în shinkansen. Deși ora plecării fusese stabilită cu vreo lună înainte, și deși era un sfîrșit de săptămînă prelungit (japonezii se pare că preferă conferințele la sfîrșit de săptămînă), cînd tot poporul era pe drumuri, nu aveam locuri rezervate. Am stat mai bine de-o oră într-un picior, păstrînd (sper) o mină de o seninătate perfect asiatică. Și în Kamome am stat tot în picioare. Diferența a fost că acolo mi-am găsit un loc mai ferit, cu fundul pe un soi de măsuță pliantă la capătul vagonului, și cu genunchii proptiți în spătarul primului fotoliu, în a cărei tapiserie fusese ascunsă o gumă de mestecat. (Mai am și acum pata aia pe genunchiul stîng.)
La Nagasaki am ajuns la prînz. Yamamoto sensei a răsfoit cu aceeași înfrigurare-îngrijorare-indiferență-mișto un pliant, ne-a condus prin cotloanele din jurul gării, și am ajuns la un restaurant de champu. Chestie care sună a shampoo, dar nu era decît o supă abundentă cu mai multe feluri de paste, cărnuri și pești, servite generos într-un lighean. Gazda era o doamnă în capot de casă înflorat pus peste un tricou portocaliu cu inscripții sportive, și cu un șorț de bucătărie pe deasupra.
După amiază am fost la conferință. În principiu (iubesc la nemurire propozițiile care încep cu “în principiu”) conferința era internațională. Dar (idem, propozițiile care continuă cu “dar”), în cazul de față (ibidem), am început cu o sesiune în limba japoneză. O vreme am căutat în prezentările proiectate pe ecran semne kanji pe care le știam, după care am dormit foarte bine, chestie de altfel foarte japoneză. Mai tîrziu, aveam să-i povestesc asta lui Yumiko, și ea avea să rîdă în hohote, chestie total nejaponeză din partea ei.
Seara ne-am adunat cu toții la o sesiune în cadru restrîns, ținută la un restaurant din China Town. Corespunzător, feluri de mîncare nenumărate, din care guști homeopatic pînă te saturi. Ne-am dat întîlnire a doua zi de dimineață pentru sightseeing. Am recunoscut semnele: 出島 – candelabrul care marchează ieșirile, de, și păsăroiul așezat pe un vîrf de munte (山), adică insula, shima. Asta face Deshima. De ce, am întrebat, dacă toată lumea vorbește despre Deshima ca despre poarta de intrare a primilor străini în Japonia, de ce se cheamă Insula Ieșirii și nu Insula Intrării, Irishima, 入島, heh? Șeful departamentului m-a privit interzis preț de cîteva secunde, pe urmă a început și el să rîdă cu gura pînă la urechi.
Pe seară am fost cu Yamamoto sensei și cu doctoranda lui trecută de 60 de ani să mîncăm. M-am bucurat cînd am auzit de sashimi, peștele crud pe care n-aș avea încredere să-l mănînc în Germania. Porțiile au fost comandate secvențial. Primele au fost normale, de pește adică. A venit și momentul în care doctoranda, probabil la vreun semn discret de-al lui Yamamoto sensei care vroia să vadă pînă unde rezist, mi-a recomandat sashimi de balenă. Am spus un nu hotărît, iar Yamamoto sensei l-a acceptat suveran: Desigur că refuzați din motive politice. A comandat altceva, care s-a dovedit a fi sashimi de homar. Am început cu toții cu carnea (crudă, repet) pregătită alături. Cînd s-a terminat, m-am întrebat dacă mai e ceva de scos și din carapacea de altfel foarte decorativă. Pentru examinare, am întors obiectului culinar cu susul în jos, iar obiectul a început să dea din picioare. Mi-am adus aminte de următoarea scena din “Through the Lookingglass and What Alice Found There” pe care o citez din memorie:
Red Queen: Pari cam intimidată în fața acestei ciozvîrte de miel.
Queen Alice: N-am fost pusă niciodată să tai dintr-o ciozvîrtă întreagă.
Red Queen: Atunci să vă fac cunoștință. Queen Alice – Ciozvîrta de Miel. Ciozvîrtă de Miel – Queen Alice.
Queen Alice [după ce face o reverență]: Să vă tai cîte o felie?
Red Queen: În nici un caz. Eticheta interzice cu desăvîrșire să tai pe cineva cu care tocmai ai făcut cunoștință. Ospătar, ia ciozvîrta de miel de pe masă.
[Ospătarul ia ciozvîrta de miel și aduce în loc o budincă.]
Queen Alice [deja înfometată]: Oh, vă rog, nu vreau să fac cunoștință cu budinca!
Red Queen [mîrîind]: Queen Alice – Budinca. Budinca – Queen Alice. Ospătar, ia budinca de pe masă.
[Ospătarul ia budinca. Alice se gîndește că în definitiv și ea e regină și poate să dea ordine.]
Queen Alice: Ospătar, adu budinca înapoi!
[Ospătarul aduce budinca. Alice începe să taie o felie.]
Budinca [cu voce unsuroasă]: Cum ți-ar plăcea să taie cineva o felie din tine, ființă nesimțitoare ce ești!
Queen Alice: …
Red Queen: Spune dragă și tu ceva, e ridicol să lași Budinca să facă singură toată conversația!
La fel de ridicol era să mă uit sub fustele carapacei de homar dînd dintr-un număr foarte mare de picioare. Drept care am întors-o la loc. Carapacea a făcut cîteva încercări să sară din farfurie, după care s-a liniștit în zeama fierbinte de supă. Yamamoto sensei păstra aceeași figură interesat-politicoasă.
Spre dimineață am auzit vîntul vîjîind. Mai tîrziu m-am dus la micul dejun. Eram, iată, prizonieri într-un hotel colonial britanic, desigur din perioada victoriană. Nu te îngrijora, mi-a spus Yamamoto sensei, avem 25 de taifunuri pe an, ăsta e abia al 19lea.
…oamenii a căror inimă nu este în cauză, judecînd totdeauna legăturile ce trebuie evitate, căsătoriile nereușite, ca și cum ai avea liber să alegi ce iubești, nu țin seama de fermercătoarea iluzie pe care o proiectează dragostea și care învăluie atît de complet și atît de exclusiv persoana de care ești îndrăgostit, încît “prostia” pe care o face un bărbat ce ia de soție o bucătăreasă sau pe amanta celui mai bun prieten al său este în general singurul fapt poetic pe care-l săvîrșește în decursul existenței sale. (Proust – Fugara)
Vrea să zică cum că tocmai am terminat penultimul volum din “Căutarea timpului pierdut”. Pentru următorul nu mai avem la dispoziție traducerile BPT. Urmează originalul.
The Red Queen made no resistance whatever; only her face grew very small, and her eyes got large and green: and still, as Alice went on shaking her, she kept on growing shorter – and fatter – and softer – and rounder – and –
Cineva bătea cu ciocanul ritmic într-o tablă. Dacă tot trebuia să se trezească, Moș Pinocchio ar fi preferat deșteptătorul, fie el și CFR cu clopoței. În cazul de față, reacția preferată (în lipsa kalajnicovului) ar fi fost să scoată capul pe fereastră și să înjure. Și în ce limbă, mă rog?
Unde sînt? se întrebă Moș Pinocchio confuz, răsfoind cu stînga un dicționar, cu dreapta un atlas, ambele imaginare. Întrebarea următoare fu mai concretă: Am băut? Băuse, da, o bere nevinovată, pe aeroportul din Frankfurt. Înainte de asta, șueta telefonică, ore în șir, cu domnu’ Inginer, cu ochii la un jumbo vopsit în dungi colorate: Asiana Airlines. Destinația: Seoul. Hmm, cam pe’alături. Ceva mai încolo era și Triple Seven cu destinația Tokyo-Haneda, în culori mai modeste. Nu asta era. Un gust ciudat: Moș Pinocchio urăște oțetul și tolerează ceapa numai în cazuri de excepție (japoneze, de exemplu), iar combinația lor o consideră prea aberantă ca să fie imaginabilă. Însă Lufthansa o face posibilă, într-o salată cu boabe de fasole rătăcite. Și ele în culori varii.
Salată de fasole boabe, da. Se făcu lumină. Belgrad. Himmelherrgott. În același timp, Moș Pinocchio fu treaz-luminat, și bătăile cu ciocanul în tablă încetară.
La coadă, în fața noastră, niște băieți frumoși, musculoși, tunși corect și cărînd rucsaci imenși din material de camuflaj: soldați americani, în drum spre Tokyo și mai departe. Domnu’ Inginer le aruncă o privire de lup hămesit, după care se întunecă la față și comentează ceva despre razboi, tribut de sînge și 20 de ani. Mă întunec și eu la față: frumoși sau nu, inteligenți sau nu, sînt de vîrsta lui Gogoscharski.
Pentru Zaza: Habar n-am de ce abia acum, dar am aflat unde este Amurul. Ridicînd jaluzeaua din cînd în cînd, între două secvențe de film, Siberia are rîuri strălucitoare de argint.
Ceva mai tîrziu, după un timp care se lungește pentru că zburăm după soare, ajungem. Pentru prima dată după 22 de ani de Germania, reintrînd în Germania, nu mi-a venit să mă arunc pe jos și sa pup pămîntul patriei germane. Pentru că Japonia, pentru că Japonia. Deocamdată, cîteva zile la Frankfurt. Mai departe, mai vedem: Lufthansa se pregătește de grevă.
…cînd brusc, nimic nu se’ntîmplă brusc, totul fu la fel ca foarte ‘nainte (Mircea)
Între Europa de Vest și Orientul Îndepărtat există desigur o graniță pe care nu poți să o treci uite’așa, cu mîinile în buzunare și fluierînd de parcă ai fi la plimbare pe ștrase. Și nici să sari peste ea ca peste o băltoacă. În primul rînd pentru că nu poți să știi exact unde e.
La Viena m-am suit în avionul de Tokyo (ce chestie, să treci prin poarta aia cum ai mai trecut de mii de ori, și să citești deasupra: Tokyo), mi-am pus imediat ceasul după fusul orar japonez și, cînd s-a făcut timpul, mi-am băgat dopurile în urechi (n-au folosit la nimic, dar la absolut nimic), mi-am tras căciula pe ochi și m-am culcat.
Nu dormeam eu cine știe ce, dar nici nu mi-a plăcut să aud gălăgie. M-am uitat la ceas: patru. Stewardesele serveau ceva. Vreți alune sau biscuiți? Hăă? Nuts or cookies? *@$^#... mmmmdbnuci. Și-o bere.
Peste cîteva minute s-a făcut liniște din nou, așa că am mai dormitat o vreme. Era undeva între Baikal și Vladiwostok. Am ridicat jaluzeaua la un colț și m-am uitat afară: Un motor de avion ireal de mare și de butucănos, o pardoseală cețoasă, un cer kitsch. Nu se mișca nimic, absolut nimic. Nici un norișor. Nici măcar avionul nu vibra. Zgomotul uniform putea foarte bine să vină de pe bandă. Un decor ieftin de teatru.
Lucrurile au tot stat așa, nemișcate, vreo săptămînă. Nici nu-i de mirare că valiza mi-a venit abia cine știe cînd. Au început să se miște din nou abia acum cîteva zile, cînd m-am dus din nou la antrenamente. Și nici asta nu-i mirare: La antrenamentul ăla, cînd lumea s-a pus din nou în mișcare, am făcut o febră musculară ce n-am văzut în viața mea.
Dar, deodată, decorul se schimbă: nu mai fu amintirea unor impresii vechi, ci a unei dorinți vechi, de curînd trezită încă de rochia albastră și aurie de la Fortuny, care flutură în fața-mi altă primăvară, o primăvară care nu mai era deloc foioasă, ci, dimpotrivă, despuiată, pe neașteptate, de copacii și de florile ei, de acel nume pe care tocmai mi-l spusesem: Veneția; o primăvară decantată, redusă la esența ei, și tălmăcind prelungirea, încălzirea, revărsarea repetată a zilelor ei prin fermentația progresivă, de data aceasta nu a unui pămînt impur, ci a unei ape virgine și albastre, primăvăratică fără să poarte corole, care ar putea răspunde lunii mai numai prin răsfrîngerile frămîntate de ea, potrivindu-se întocmai în goliciunea strălucitoare și fixă a safirului ei întunecat.
(În căutarea timpului pierdut – Captiva)
Și vrem să spunem prin asta (cui se știe; nu e vorba numai de Zaza) că tocmai am terminat volumul citat.
Adevărul e că peisajele, străzile, traseele se schimbă de la o zi la alta cu atît mai mult cu cît Banana mă asigură că pe acolo nu trece decît un singur autobuz care mă duce acasă.
Am ajuns la Hachihonmatsu. Faptul că știu cum să zbor de la Osaka la Roma (azi mi-am luat bilet) este o absurditate, și nu numai pentru că acolo nu zbor eu (nici autobuzul nu l-am condus personal), ci pentru că nu asta e scara la care trebuie să știm să ne mișcăm. Ci alta: Ne ridicăm de pe scaunul de birou (cam înțepeniți), împachetăm laptopul (ca să mai lucrăm un pic și acasă), stingem lumina, încuiem ușa, luăm ascensorul (adică descensorul, acea minune a tehnicii japoneze care nu vibrează nici pic de la 7 la parter, de te întrebi dacă nu cumva ai rămas între etaje), găsim culoarul potrivit (prin labirint), ieșim din clădire (uffff), traversăm parcarea, și am ajuns în statia de autobuz. Asta e scara noastră.
Problema a fost o dilemă clasică: Vin două autobuze în același timp, și pe amîndouă scrie ceva ininteligibil. Pe care îl iei? Oh, să zicem pe primul (Hachihonmatsu). Te gîndești la articolul pe care tocmai l-ai trimis la revistă în combinație cu avionul Osaka-Roma (nici o legătură), cîteva supermagazine ubicui îți dau o vagă senzație de familiaritate, cobori la capăt, în fața unei gări pe care ți se pare că o recunoști (și chiar ai văzut-o o dată sau de două ori, dar ai uitat în ce context), o iei în direcția acasă (ce iluzie) și te afunzi pe întuneric într-un cartier care refuză să se transforme în ceva recognoscibil. Te întorci numa bine ca să iei același autobuz înapoi. Șoferul cu mănuși albe și fața ca o lună plină te recunoaște (nici nu-i greu), îți vorbește într-o limbă din care nu înțelegi o iotă, și își pune chipiul peste aparatul de taxat: Adică te duce înapoi pe gratis. Ești iar la birou, în fața clădirii, punct și de la capăt.
În sfîrșit acasă, la bucătărie, pescuind cu vîrful bețișoarelor ascuțite cubulețe de pește uscat, purpuriu, dulce-sărat, cu susan, din castronul de porțelan. Le înmoi în shoyu. My boss asked me today if I am a workaholic, i-am scris lui Angel. Mi-a răspuns după vreo oră, în ascii cu dulce accent spaniol, și nu fără o undă de sarcasm: If a Japanese ask you if you're a workaholic, you really should start asking yourself if it’s true.
A venit din nou vremea lepșelor, dragilor. Vă ofer o leapșă puțin altfel:
Cum vă imaginați voi anticariatul ideal? Descrieți trei lucruri care nu trebuie să lipsească din el. Și nu vorbesc de buchinistul din colț de la Universitate, ci de anticariatul adevărat, în care intrați mai întîi de “hai să vedem ce mai e și pe’aici” și, odată intrați, uitați de timp, vă pierdeți în el, ajungeți într-o altă lume.
Ce este altfel? Hehe: Doamna Nartica vă va citi și își va aranja anticariatul așa cum îi spuneți. Ideea va prinde viață.
Ce și cum?
Descrieți pe blogul vostru cele trei obiecte de anticariat: 1, 2, 3. Nu uitați culori, mirosuri, senzații. Dați leapșa mai departe, nu uitați să spuneți cui. Ca să găsim mai ușor ce ați scris, numiți și destinatarul cu link: Doamna Nartica, http://narticanticar.blogspot.com/
Cine?
În primul rînd, Madelin, de bun venit. Vlad, pentru aerul parizian. Tapirul, pentru aerul elvețian. Ionuca, pentru că e îndrăgostită de cărti. Diacritica, pentru că e îndrăgostită de limbă și scris. Cuvinte și Fluturi, pentru că e îndrăgostit de filosofie și muzică. Arhitectul, pentru că e îndrăgostit de desene și anticariate. Mihaela, pentru că e îndrăgostită. Cristian Sîrb, pentru Proust. Urmuzz, pentru suprarealism. Zaza, pentru călătorii exotice. Lekktor, pentru matematici. Veșnic visător, pentru vise. Surorile Marx, pentru miuzici, filme și alte răutăți cu patină. Mircea Popescu și Blegoo, pentru cu totul altceva. Incze Klara, cu care de mult nu am mai vorbit, și căreia știu că o să-i placă ideea. Și pentru toți ceilalți, pe care cuvîntul “anticariat” îi face să viseze.
Cît despre Moș Pinocchio:
1. Cărți, multe și vechi, cu hîrtie îngălbenită de timp, ortografie demodată, legate în carton și piele, cu cotorul rotund cu nervuri, scris cu litere aurii. Pe rafturi prăfuite. (Dar, vă rog, fără păianjeni!) 2. Hărți vechi de navigație pe pereți. Pot să fie și ale vreunui oraș frumos, dar să aibă măcar vreo 100 de ani. 3. Un ceainic cu ceai parfumat și cești de Rosenthal.
Lasind cititorului placerea de a descoperi ce se intimpla sub acest titlu (chestiuni britanice par excellence), l-am intrebat deunazi pe domnu’ Inginer ce mai imi citeste inainte de culcare. M-a privit cu un fel de uimire: Cartile cu Alice, ca si povestirile lui Saki le-am terminat de mult. A disparut citeva minute, l-am auzit cotrobaind prin biblioteca, apoi a revenit cu urmatoarea carte:
Männliche Homosexualität in der Literatur des 20. Jahrhunderts. CALAMUS. Eine Anthologie
Adica: Homosexualitatea masculina in literatura secolului XX. CALAMUS. O antologie.
La pagina 35:
Matei Caragiale (1885-1936) Remember (1924) Deutsch von Thea Constantinidis
Aproape uitat, dar mult mai des amânat. A trebuit sa inceapa sa ninga, ceea ce nu este departe de timpul original: Mallorca, in aprilie, la Valldemossa. Era cocotata pe un acoperis si se uita la noi. Cind ne-am uitat si noi la ea, a inceput sa se alinte. Sunt in continuare convins ca era de fapt George Sand.
Intr-un serial la care ma uitam cu multa placere pe vremuri, exista o matusa Clara batrina si extrem de distrata (in ziua de azi asta se cheama... cum se cheama? am uitat) care facea colectie de minere de usa. Cum actiunea se petrecea in America, acele minere erau in general rotunde si de alama, unele chiar foarte frumoase. Sigur ca din cind in cind cite unul din personajele filmului vroia sa deschida o usa si constata ca nu exista clanta. Si: haaaaaahahahaha.
In plimbari distrate prin orasele italiene am colectionat si eu felurite obiecte asemanatoare. Iata mai intii trei sonerii cu greutate. Numai uitindu-te la ele simti pirghiile si cablurile cum se misca prin maruntaiele casei si clopotelul cum se agita sonor. Pe acele vremuri pina si sunatul la sonerie era un act eroic.
Nu un gest de concurenta, ci un preaplecat omagiu, caci Seraiul ne inspira. Sau un mod elegant de a casca gura la panarame: lucru plin de invataminte. Aici: o cutie de scrisori pe o strada din Pisa al carei nume ne scapa.
Spuneam deunăzi cât imi doresc să intre clasa muncitoare în apartamentul nostru. Imaginea fiind o combinație între intrarea lui Christos în Bruxelles, pictată de Ensor, și intrarea minerilor în București, de la emisiunile de știri internaționale. Pentru asta, Zaza îmi recomanda să mă rog la sfinții mucenici Filofteia, Pandele și Mardare, iar Madelin la Maria (mare și mică), Varvara și omnipotentul Dorel. Mai ales cel din urmă, zic eu, trebuie să fie tare potent, pentru că... ei bine, pentru că...
Iată o mică imagine din Internet. În alte condiții aș fi lasat-o pe serverul original și aș fi pus numai linkul aici. Dar nu, imaginile istorice nu se lasă la voia întâmplarii și pe mâna unor gazde pasagere. 16 kB pe serverul blogspotului sunt un obol dintre cele mai modeste aduse Adevărului și Istoriei.
Ei bine da, Adevăr și Istorie, cu majuscule și in sensul fichetului Zazei: Câte povești, câte vieți, câte destine în cele câteva amănunte prinse în nunanțe de sepia!
Ce vedem aici? Este intotdeauna un experiment interesant, de văzut cum se poate răspunde la o asemenea întrebare. În primul rând, vedem o poză. Și anume una din pozele de reclamă ale apartamentului nostru, făcuta la timp de vară. Domnul Westermann s-a plimbat dintr-o cameră în alta cu aparatul de fotografiat, a evitat cu generozitate dormitorul cu patul conjugal și maldărul de rufe de călcat, si a tras in poza... ce a putut. Aici de față, foarte semnificativă, balustrada balconului, văzută din camera de zi. În prim plan, un vârf de frunză de la palmierul domnului Inginer. Pe măsutza Ikea 1992 (aproape o antichitate) ghiveciul alb cu dafin si levănțică. Pe jos, vasul de teracotă cu amarylis. Deasupra balustradei, cultura mea de rucola, mărar si pătrunjel.
Mai departe, vedem fațada casei de alaturi. Să spunem doua lucruri: Primo, Herr Westermann și-a intitulat capodopera “Loggia. Vedere spre sud”. (Pentru că există și o vedere spre vest, unde se vede grădina. A se remarca articolul hotarît și dublul g.) Secundo, pâna la un an după ce ne-am mutat, în aceeași direcție am văzut numai grădinile vecinilor, pe o distanță de vreo 2 km. Apoi zidul din poza lui Westermann, după regula: trei metri, gard, trei metri, zid. Iar după ce am spus aceste două lucruri, să ne amintim că o casă nu se demolează și nici nu se reconstruiește nici într-o zi două, nici intr-o luna două. Și nici fără știrea vecinilor. Dar eventual fără știrea chiriașilor in spe. Asta se poate, dacă apropritarul este dotat cu o anume discreție.
Ce ne spune domnul Westermann cu ochelarii lui de clown pe vârful nasului? Ne spune, cu înduioșatoare modestie: “Vermietet beim Erstbesuch”, semnul exclamării. Pe romanește, “Închiriat la prima vizită”. “Prima vizita”, așa cum pronunța cineva (nu spun cine) prima vista. (Prinzessa si Gogoscharski zâmbesc ironic de fiecare dată când își aduc aminte, oglindind desigur ironia distinsului lor tată.) Închiriat, așadar, la prima vedere.
Și ne-am dori acum să o aflăm și pe-a doua. Dar pentru asta mai trebuie ceva timp și răbdare.
Vom mai înștiința distinsul cititor și mai ales distinsa cetitoare, pe scurt, că azi de dimineață am primit oficial noul apartament. La masa de prânz, la cafea, am sărbatorit evenimentul dublu cu o bucată mare de prajitură cu vișine, în aluat cu ciocolată.
Se apropie sfirsitul de saptamina si clownul deghizat in agent imobiliar nu a mai anuntat nici o vizita. Sa fie oare deja inchiriata?
I-am scris un mail diplomatic si nevinovat, in care il intreb daca mai vine cineva, cum ca noi suntem acasa si va asteptam cu drag si dor. (Mai ales in eventualitatea in care noii chiriasi ar prelua frigiderul, sifonierul, hota si trandafirii.)
A doua, daca ma gindesc bine: România = Bucuresti, cu tot egocentrismul. (“Bucurestenii isi inchipuie ca tara se termina la Chitila.”) Chestia e logica: Plecat in 1990, absentat 7 ani, Romania de azi e straina sufletului meu. Iar cunoasterea nu schimba lucrurile, pentru ca nu de dumneaei este vorba aici.
Bucuresti, Cismigiul cu mierle vara, Licevl Lazar, Mihaela, Bodgan, Mircea, Alice, Colonelu’, Sarpe, Mustaçois, Pomponelul, Carmen si Ionut, Miki si Razvan, Mache, Coco, toti. Peste Dimbovita, dincolo de Opereta, strada Justitiei. Ne duceam acolo nu intotdeauna, ci in momente si perioade de timp bine stabilite. Pe acele strazi era intotdeauna vara, casele erau varuite si stralucitoare. Mergeam leganindu-ma si fluierind o melodie nedefinita. Eram aproape intr-o alta lume, lumea lui Calinescu.
Strazile alea nu mai exista, heh. Bucurestiul ala nu mai exista. Nici România aia.
La lectia de flaut de aseara, nepretuita mea Agata a spus ceva ce m-a intristat. Amintindu-mi de argumentele Zazei, de unele discutii din Mahala si, in general, de Bucuresti si bucuresteni, m-am gindit ca n-ar strica o scurta consemnare.
Anul trecut, Agata a fost la un concurs de flaut la Timisoara. S-a intors încântata, si mi-a spus, oarecum in treacat, “Ah, si premiul, da, premiul l-am adus cu mine.” (Aici fiind vorba de unul din premii, ma rog.)
Aseara mi-a spus ca se gindeste sa mearga la un concurs la Bucuresti. Apoi a explicat ca se mai gindeste: A auzit, adica, “lucruri neplacute”, despre profesori slabi (dar cu pozitie) care isi imping studentii la fel de slabi pe primele locuri.
Mi-a stat pe limba: Bucurestiul nu e Timisoara, heh. Si apropo de cele discutate in Mahala: Avem aici un punct de vedere diferit in aceeasi problema. Cine pleaca, cine se intoarce, de unde si incotro...
Nu am citit romanul lui Marin Preda, drept care nu-i inteleg pe deplin titlul. Asta ii confera o anumita magie. Ca la Jabberwocky: Suna epic, cineva a omorit ceva (sau, ma rog, pradat), dar nu se stie exact cine si ce. Ar fi mers un joc de cuvinte cu Prada, dar ar fi fost zu dick aufgetragen; ca sa traduc intraductibilul: exagerat, ca un strat de unt mai gros ca felia de pâine.
Au fost mai multe romane de Marin Preda pe care nu le-am citit. Mai precis, toate in afara de “Marele singuratic”. Si iată, in șvaițerul care reprezinta cultura mea generala, “Morometii” pare sa fie una dintre gaurile cele mai mari.
Prin clasa a XIa, pare-mi-se, a trebuit sa citim la rind trei romane: “Rascoala”, ”Descult” si ”Morometii”. Ca un elev silitor ce ma aflam, am inceput sistematic. Avind experienta lui “Ion”, pe Rebreanu l-am citit cu o senzatie de culegere de probleme pentru admiterea in invatamintul superior. Matematica, fizica, nu conteaza. Apoi, Zaharia Stancu, desi oprimat si exploatat, a avut un iz dulce, greu, ca betisoarele parfumate pe care le aprinzi ca sa... ca sa ce? Nu am inteles niciodata de ce aprinde cineva betisoare parfumate, mirosul mi se pare gretos. Cam tot asa si cu “Descult” pina la urma. Iar greata asta a fost de durata si s-a extins asupra tuturor romanelor taranesti de atunci incolo. Victima imediata – si de altfel intru totul nevinovata, pare-se – a fost romanul lui Marin Preda.
Pe de alta parte, trebuie sa recunosc, Zaharia Stancu are savoarea lui, chiar si numai pentru dialogurile dintre el si Arghezi, intrate in folclorul urban. Daca nu ar fi existat personal, ar fi trebuit inventat. [Cu vocea cunoscuta din “Testament”:] “Tot mai secretezi, Stancule, tot mai secretezi?”
In cazul de fata, insa, romanul lui Zaharia Stancu, prădîndu-l pe al lui Marin Preda ca si cind nici usturoi nu ar fi mincat, nici gura nu i-ar mirosi, ne face sa banuim (atentie, Vlad!) o relatie intre cei doi scriitori, neconsemnata pina acum in istoria literaturii, dar avind cu siguranta prăpăstii si tenebre de thriller. Pina la urma, intrebarea fundamentala ar fi: Concurenta dintre romane este o reflectie a unei concurente dintre autori, sau invers? Creatia reflecta realitatea, sau realitatea este un ecou al creatiei?
Leapșa ca o pradă, dragii mei: Care a fost relatia dintre Marin Preda si Zaharia Stancu, ce conflicte subterane, ce dueluri in zori de zi cind mahalaua doarme, ce schimburi de amabilitati bitchy la petrecerile Uniunii Scriitorilor, ce concurenta s-a consumat intre cei doi, iar noi, Maarele Puublic, nu stim nimic? Sau, hm, aproape nimic? Dau leapsa in primul rind Zazei, pentru ca tine neaparat, in acelasi timp lui Vlad, care stiu ca e amator, precum si intregii Mahalale, pentru ca nu se stie niciodata de unde sare morometele.
Ce vremuri cumplite, ma gindeam. Ca si luptele seculare care au durat mai bine de 30 de ani, vremurile astea au durat mai bine de un week-end, acum trei ani. Ne mutam. Printre alte lucruri inacceptabile, l-am surprins pe domnu’ Inginer bricolind in camion si improvizind un soi de ambalaj amortizor intre nu mai stiu care mobile. Obiectul pe care il folosea era o oarecare fata de masa, o vechitura, iat-o:
Este o broderie a strabunicii mele. Culorile au fost la vremea lor puternice, sigure de sine, aproape obraznice – asa cum se mai vad inca pe dos. Cu timpul – sa tot fie vreo 80 de ani? – s-au linistit si s-au armonizat ca in frescele si mozaicurile Greciei antice. Inutil sa comentez semnificatia modelului, la care Mamaia desigur ca nu avusese aroganta sa se gindeasca. La fel de inutil sa explic taria cu care am protestat.
* * *
Inspirat de Fichetul Zazei, m-am gindit ca ar fi timpul sa articulez aceste amintiri. Mai intii, poze de familie (avind, mai mult sau mai putin intimplator, unele in comun cu cele ale bunei doamne) asteapta sa fie salvate de la uitare, asa ermetice cum au devenit ele cu timpul. Vom avea aici probleme logistice, multe din pozele respective aflindu-se inca la originea lor valaha. Apoi, memoria colectiva, despre care am scris atit de des in Mahala si care asteapta sa fie inteleasa. Explicarea acestor poze, acestor momente, ca si amintirea lor sunt ritualuri stravechi, pe care nu le vom da uitarii nici aici, in Internet.
