Pentru că domnu’ Inginer este o sursă comunicativ-lingvistică (și nu numai) inepuizabilă.
Mutat înapoi în Vestul (nu mai puțin sălbatic), se ducea dimineața la servici pe bicicletă. Era încă întuneric și ploua. Din sens opus pe banda de biciclete venea ceea ce se cheamă Geisterfahrer, adică în principiu genul de participant la trafic care a nimerit dintr-un motiv sau altul pe contrasens (cel mai frecvent pe autostradă) și, cel puțin pe moment, nu mai poate să iasă de acolo. Fahrer, șofer, de la fahren, a conduce. Geister sunt spiritele, fantomele, stafiile, întîlnite într-o formă ilogică într-un loc neașteptat.
Ca să fim mai exacți, în cazul de față aveam de a face cu trei Geisterfahrerinnen. Terminația -innen este pluralul feminin: Trei fătuce în drum spre școală. Și toate trele fără lumină la bicicletă. Două reușesc să se dea la o parte din timp, a treia se întîlnește cu un tomberon de gunoi pe de o parte, și cu domnu’ Inginer pe de cealaltă.
Îmi aduc aminte de o scenă ca din desene animate văzută cîndva la vîrsta acelor fătuce: Un băiat pe o bicicletă mare mergînd foarte încet pe un teren de fotbal, și un copchil pe o bicicletă mică, învirtindu-se în jurul celei mari. Pînă la urmă, intră în ea. Băiatul cu bicicleta mare se prăbușește pe-o parte, copchilul continuă să se învîrtească nevinovat pe bicicleta mică.
Cam așa și fătuca cu domnu’ Inginer. Pardon, zice politicoasă, eu acuma tre’ să merg la școală. O zi bună vă doresc. Și țuști! dă s-o zbughească. Domnu’ Inginer, cu amintirea încă proaspătă a scenei de pe camera de supraveghere în care, la 4 dimineața, cineva îi tamponează mașina în parcarea firmei, dă înapoi și pleacă (neprins de poliție nici în ziua de azi), se adună de pe jos și-i aplică una din acele expresii germane cu un echivalent foarte exact în limba engleză. Arschloch – asshole. În speță: Komm zurück, du Arschloch! Fătuca se conformează ascultătoare, se întoarce, domnu’ Inginer scoate telefonul, i-l pune în mînă și bombăne: Ruf deine Mutter an. Adică, traducînd și tonul propoziției de altfel cît se poate de corectă politic: sun-o pe mă-ta. Mă-sa apare cinci minute mai tîrziu pedalînd panicată, tot pe banda de biciclete, tot pe contrasens, și tot fără lumină la bicicletă. Patetică: Aber das ist doch nur ein zwölfjähriges Mädchen! Exact, avea să comenteze Moș Pinocchio la conversația telefonică de seară, tocmai pentru că nu e decît o fătucă de 12 ani, părinții răspund.
Cum bine cunoaștem acele tehnici de telecomunicație, contactul telefonic a fost de fapt un schimb de numere de telefon.
După două săptămîni de concediu medical și calmante (să reamintim cititorului că niște coaste scrîntite nu au alt remediu decît timpul, și anume o lună sau două) și alte vreo două de mișcări precaute și foarte limitate, domnu’ Inginer găsește în cutia de scrisori o invitație la poliție. Cum că a părăsit locul accidentului în mod nepermis.
O expresie germană greu traductibilă (dacă ținem cu tot dinadinsul să evităm mutilarea limbii române), zice așa: Der Schuss ging nach hinten los. Adică: Împușcătura o porni înapoi, spre cel care a tras, adică. Adică de exemplu în sensul următor:
Mama cu accent est-european (domnu’ Inginer are, după 18 ani și mai bine, auzul muzical necesar) își exprimă anxietatea într-un debit verbal generos, fără consecințe practice. Tatăl neamț făcu reclamație la poliție. Cum că domnu’ Inginer a părăsit locul accidentului (chestie perfect acceptabilă după contactul cu persoana răspunzătoare și schimbul de adrese) și a folosit cuvîntul german Arschloch, martore fiind celelalte două fătuce (chestie pentru care știm deja din cazul lui Unspeakable că poliția nu se inflamează). În schimb, reclamația fu însoțită de declarații și amănunte din care reieșea atît vina fătucii, cît și sosirea mamei pe același contrasens ca și fiica. Poliția trimite cazul la procuratură.
Ce bine și frumos e să înveți limba germană cu domnu’ Inginer!
Se afișează postările cu eticheta Lui Moș Pinocchio îi sare țandăra. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lui Moș Pinocchio îi sare țandăra. Afișați toate postările
09 decembrie 2015
08 septembrie 2015
Românii față în față cu refugiații. O conversație
– Ce mai face Moș Pinocchio? întreabă colega de birou cu legături sentimental-familiale spre România.
– Eh, răspunde domnu’ Inginer, îi sare țandăra cînd citește pe facebook cum se isterizează lumea din România pe tema refugiaților.
– Păi da, comentează colega, românilor le e frică să nu le ia sirienii locurile de muncă din Germania.
– Eh, răspunde domnu’ Inginer, îi sare țandăra cînd citește pe facebook cum se isterizează lumea din România pe tema refugiaților.
– Păi da, comentează colega, românilor le e frică să nu le ia sirienii locurile de muncă din Germania.
11 iulie 2013
Marx își dă în petec. O parabolă postcomunistă
Acum cîțiva ani, Moș Pinocchio, createur de personages, s-a amuzat răutăcios să creeze personajul Marx. Cine e Marx? În primul rînd, filosoful. În al doilea, pianistul gay care s-a instalat în reședința lui Moș Pinocchio și a domnului Inginer în momentul în care domnu’ Inginer a început să lucreze în Estul Sălbatic. O vreme, adică vreo doi ani, totul a mers ca pe roate, elegant și la viteze amețitoare, ca atunci cînd Marx își conduce mașinuța pe autostradă. Viteza amețitoare e problema, ca și o anume – hai să-i spunem creativitate a lui Marx, căreia îi stă mai bine în sala de concert decît la volan. Mai nou, Moș Pinocchio a luat hotărîrea istorică să nu se mai suie în vecii vecilor amin în mașina condusă de Marx. Dar să nu anticipăm.
Cînd pisica nu-i acasă (unul în Japonia, celălalt în Estul Sălbatic), Marx își dă în petec. Cînd pisica se întoarce acasă, Marx continuă să-și dea în petec.
Și acuma vine partea interesantă, morala poveștii. De ce face Marx toate astea, pentru că n-are șapte ani de’acasă? Ca o prezumție de nevinovăție, Moș Pinocchio presupune că Marx are șapte ani de’acasă. Problema este însă mentalitatea prusacă: Fă ce-ți tună atîta timp cît nu deranjează pe nimeni; cînd dereanjează pe cineva, ți se atrage atenția. Pe românește, în traducerea lui Moș Pinocchio: Mergi cu nesimțirea pînă acolo unde le sare țandăra celor din jur și te dau afară.
Și uite’așa, neglijențele microscopice ale lui Marx, cumulate infinitezimal, devin o problemă de toleranță pentru Moș Pinocchio. Care are două posibilități: Unu, să zică de fiecare dată că-l deranjează; doi, să zică ceva atunci cînd consideră că Marx a întrecut măsura, și anume: Îți trag palme, mă’nțelegi? Și să i le tragă instantaneu.
Cam așa și în România postcomunistă, filosofează Moș Pinocchio, sau în comunitatea gay. Marx, cel real, se instalează bine-mersi, își dă în petec, întrece măsura, boborul se revoluționează și-i trage palme. Furtuna trece, lucrurile se calmează, toți răsuflă ușurați, apoi istoria se repetă. Conform mentalității germane, Moș Pinocchio și respectiv boborul român ar trebui să spună clar și răspicat de fiecare dată cînd Marx își dă în petec. Marx să ia aminte și să învețe el de la bobor, nu numai boborul de la el; boborul să se obișnuiască și el să deschidă gura la timp, să înghită mai puține măgării infinitezimale, să acumuleze mai puțină agresivitate, sau deloc, și să nu mai ajungă în situația să tragă palme cuiva.
De ce nu fac asta Moș Pinocchio și boborul? Pentru că asta cere atenție constantă, adică efort. Moș Pinocchio și boborul preferă liniștea, confortul și premiza că Marx are șapte ani de’acasă și știe și singur cum să contribuie la confortul comunitar. Premiză greșită, Marx are șapte ani de’acasă, dar în acele timpuri mama și tata lui l-au învățat altceva.
Palme, sfîrșitul actului I, cortina, și istoria se repetă.
Cînd pisica nu-i acasă (unul în Japonia, celălalt în Estul Sălbatic), Marx își dă în petec. Cînd pisica se întoarce acasă, Marx continuă să-și dea în petec.
- Marx face duș, aerisește baia și pleacă în trombă la agățat. Moș Pinocchio vine seara acasă și găsește ușile vraiște și apartamentul înghețat, iarna la minus 10 grade, în schimb caloriferele duduind.
- Marx își lasă vasele nespălate în bucătărie, nu să le spele, ci să le pună Moș Pinocchio în mașina de spălat vase, că lui Marx îi e greu.
- Marx pune mașina să spele o singură pereche de jeans, chiar dacă Moș Pinocchio și domnu’ Inginer întîmplător sunt acasă și au și ei rufe de spălat.
- Marx folosește diverse alte mașinării electrice din dotare (încărcătorul de la periuța de dinți electrică, modemurile pentru internet, chiar și, da, fierul de călcat) și nu le scoate din priză cînd termină.
- Pun și eu borcanul ăsta aici, da? Moș Pinocchio tocmai gătește, borcanul gol de iaurt al lui Marx îi stă în drum, așa că îl ia și il clătește. Apoi îl duce tot el înapoi la magazin.
- Marx își lasă socata personală două săptămîni pe masă în bucătărie, în timp ce insulițele de mucegai cresc și înfloresc.
- Marx etc., etc., etc.
- Lui Moș Pinocchio îi sare țandăra.
Și acuma vine partea interesantă, morala poveștii. De ce face Marx toate astea, pentru că n-are șapte ani de’acasă? Ca o prezumție de nevinovăție, Moș Pinocchio presupune că Marx are șapte ani de’acasă. Problema este însă mentalitatea prusacă: Fă ce-ți tună atîta timp cît nu deranjează pe nimeni; cînd dereanjează pe cineva, ți se atrage atenția. Pe românește, în traducerea lui Moș Pinocchio: Mergi cu nesimțirea pînă acolo unde le sare țandăra celor din jur și te dau afară.
Și uite’așa, neglijențele microscopice ale lui Marx, cumulate infinitezimal, devin o problemă de toleranță pentru Moș Pinocchio. Care are două posibilități: Unu, să zică de fiecare dată că-l deranjează; doi, să zică ceva atunci cînd consideră că Marx a întrecut măsura, și anume: Îți trag palme, mă’nțelegi? Și să i le tragă instantaneu.
Cam așa și în România postcomunistă, filosofează Moș Pinocchio, sau în comunitatea gay. Marx, cel real, se instalează bine-mersi, își dă în petec, întrece măsura, boborul se revoluționează și-i trage palme. Furtuna trece, lucrurile se calmează, toți răsuflă ușurați, apoi istoria se repetă. Conform mentalității germane, Moș Pinocchio și respectiv boborul român ar trebui să spună clar și răspicat de fiecare dată cînd Marx își dă în petec. Marx să ia aminte și să învețe el de la bobor, nu numai boborul de la el; boborul să se obișnuiască și el să deschidă gura la timp, să înghită mai puține măgării infinitezimale, să acumuleze mai puțină agresivitate, sau deloc, și să nu mai ajungă în situația să tragă palme cuiva.
De ce nu fac asta Moș Pinocchio și boborul? Pentru că asta cere atenție constantă, adică efort. Moș Pinocchio și boborul preferă liniștea, confortul și premiza că Marx are șapte ani de’acasă și știe și singur cum să contribuie la confortul comunitar. Premiză greșită, Marx are șapte ani de’acasă, dar în acele timpuri mama și tata lui l-au învățat altceva.
Palme, sfîrșitul actului I, cortina, și istoria se repetă.
05 august 2012
Amintiri din conced, trei. Tokyo, cele rele. Lumeee, lumeeeee, soooooro, lumeeeee...
Aici se impune o explicație: Din motive logistice (ploua, aveam bagaje, era Săptămîna de Aur și toată lumea era pe drumuri, coadă astronomică la biroul de bagaje, nici un dulap liber de încuiat), Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer au fost prizonierii unui peron de shinkanzen unde avea să vină, abia peste trei ore, trenul de Hiroshima. Și asta pentru că domnu’ Inginer nu a binevoit să lase bagajele în paza hotelului (ryokan, de fapt, cît se poate de recomandabil) pe motivul că n-are rost să ne ducem și să ne întoarcem. Așa – am stat pe peron, pînă la urmă cu niscaiva bere japoneză, care a avut darul să înveselească atmosfera.
23 iulie 2012
Cum să (nu) îți dai randevu la Taipei pe gayromeo
Plănuindu-mi escapada romană, nu știu prea bine de ce, îmi luasem bilet la dus într-o luni, deși aș fi putut la fel de bine să plec de sîmbătă și să petrec două zile în plus la Roma, în așteptarea domnului Inginer. Ce aș fi făcut? Oooooh, dar ce n-aș fi făcut! Pentru compensație, după ce mi-am terminat treaba în Taiwan, am rămas în weekend. Și ce am făcut? Oh…
Chinezii fiind un popor amabil, m-am gîndit că intru pe gayromeo și găsesc imediat un băiat drăguț care să mă ia de mînă și să-mi arate capitala. Păi sigur, duduia prințesă dorește să fie condusă, bombăni domnu’ Inginer pe skype. Sigur că dorește. Doar clienții obișnuiți de pe gayromeo își vor rîde în barbă. Cît la sută din întîlnirile pe care vi le-ați dat pe gayromeo au funcționat, adică chiar v-au dus în situația să vă întîlniți cu cineva în locul și la data fixate? Cîte ore de chat a durat ca să ajungeți pînă acolo? Și, în cazurile în care intreprinderea a eșuat, cîta vreme ați bombănit că of, în România nici nu trebuie să te aștepți la altceva?
Ca să n-o lungesc (nu, nici lată n-am făcut-o), am pierdut vreo trei seri la rînd cîte 2-3 ore. Rezultatul a fost, în cel mai bun caz, un răspuns tipic asiatic: Hm, mda, poate. În traducere liberă: Fii domne serios, cu cine crezi că ai tu de a face aici? Să observăm, oarecum pozitiv: În cazurile în care am spus limpede și de la început că nu am interese sexuale, numitul răspuns a venit ceva mai repede. Oricum după un mvaaaaai, dar știi, sexul nu contează pentru mine.
Rezultatul? Am vizitat cu mare interes grădina zoologică din Taipei. De unul singur, se înțelege.
Chinezii fiind un popor amabil, m-am gîndit că intru pe gayromeo și găsesc imediat un băiat drăguț care să mă ia de mînă și să-mi arate capitala. Păi sigur, duduia prințesă dorește să fie condusă, bombăni domnu’ Inginer pe skype. Sigur că dorește. Doar clienții obișnuiți de pe gayromeo își vor rîde în barbă. Cît la sută din întîlnirile pe care vi le-ați dat pe gayromeo au funcționat, adică chiar v-au dus în situația să vă întîlniți cu cineva în locul și la data fixate? Cîte ore de chat a durat ca să ajungeți pînă acolo? Și, în cazurile în care intreprinderea a eșuat, cîta vreme ați bombănit că of, în România nici nu trebuie să te aștepți la altceva?
Ca să n-o lungesc (nu, nici lată n-am făcut-o), am pierdut vreo trei seri la rînd cîte 2-3 ore. Rezultatul a fost, în cel mai bun caz, un răspuns tipic asiatic: Hm, mda, poate. În traducere liberă: Fii domne serios, cu cine crezi că ai tu de a face aici? Să observăm, oarecum pozitiv: În cazurile în care am spus limpede și de la început că nu am interese sexuale, numitul răspuns a venit ceva mai repede. Oricum după un mvaaaaai, dar știi, sexul nu contează pentru mine.
Rezultatul? Am vizitat cu mare interes grădina zoologică din Taipei. De unul singur, se înțelege.
20 iunie 2012
Dacă vreți să vă cumpărați haine Boss…
…eu vă recomand să vă mai gîndiți.
Stăteam uite-așa cu picioarele pe birou, și meditam la cercetarea științifică. Cînd am observat o ață neagră care-mi atîrna la gleznă. Una subțire, nevinovată. Recunosc, am tras. Și am tras, pînă cînd am constatat că mi-am descusut tot tivul. O inepție clasică de’a lui Moș Pinocchio, mi-am zis. Am venit acasă, l-am cusut (la adevărata mea casă n-aș fi avut timp în veci, mai bine aș fi așteptat să plec la București și să i-l dau lui maman Chérie), pe urmă am aruncat instalația în mașina de spălat: Nu uitați că mașinile de spălat japoneze spală cu apă rece, drept care nu-ți poți permite să speli din an în Paști. Nici măcar una pereche pantaloni Boss de in.
Cînd i-am scos din mașina de spălat, atîrna tivul de la celălalt crac.
Stăteam uite-așa cu picioarele pe birou, și meditam la cercetarea științifică. Cînd am observat o ață neagră care-mi atîrna la gleznă. Una subțire, nevinovată. Recunosc, am tras. Și am tras, pînă cînd am constatat că mi-am descusut tot tivul. O inepție clasică de’a lui Moș Pinocchio, mi-am zis. Am venit acasă, l-am cusut (la adevărata mea casă n-aș fi avut timp în veci, mai bine aș fi așteptat să plec la București și să i-l dau lui maman Chérie), pe urmă am aruncat instalația în mașina de spălat: Nu uitați că mașinile de spălat japoneze spală cu apă rece, drept care nu-ți poți permite să speli din an în Paști. Nici măcar una pereche pantaloni Boss de in.
Cînd i-am scos din mașina de spălat, atîrna tivul de la celălalt crac.
16 aprilie 2012
Un nu hotărît
Mi-ar plăcea la nebunie să vorbesc japoneza, dar.
Dar să nu trebuiască s-o înveți?
Aș învăța-o, dar nu așa.
Sigur, e și puțin orgoliu la mijloc. (“Lasă-l, că nu doare, îi rănește doar orgoliul puțin.”) Un curs de japoneză pe gratis, ținut de o duduie care prefera să nu vorbească engleză (pentru că nu prea știa), într-o grupă de 20 de asiatici cu 20 de ani mai tineri. Personaje de altfel interesante, pe care mi-ar fi plăcut să le cunosc mai bine, fără doar și poate. Fiind asiatici, probabil că, spre deosebire de mine, găseau din cînd în cînd cîte un pai de care să se agațe, în timp ce eu mă înecam în Marea Japoniei. Fiind cu 20 de ani mai tineri, îi trata cu un anumit burtobătăism de care, fără regrete, m-am dezobișnuit. Dacă ar fi fost numai cu mine, mi-ar fi făcut temenele pînă la pămînt (altă exagerare), așa ne-a tratat pe toți conform mediei de vîrstă. În fine, dacă ar fi avut mai multă experiență, și-ar fi dat mai bine seama că cere prea mult și că milităria, pardon japoneză, nu merge la oricine.
Banana m-a întîmpinat cu mult interes. Cred că m-a așteptat să trec pe la ea și să-i povestesc; eu m-aș fi așteptat. Nu m-am dus. A venit ea la mine. I-am spus că sînt prea prost pentru cursul ăla. (Expresia ei, cînd îi pun întrebări prea grele.) S-a îngrijorat (știa cît mă interesează, pînă una-alta ea e profesoara mea de japoneză), m-a tras de limbă, mi-a recomandat alt curs, în altă parte etc. I-am promis vag.
În timp ce vorbeam cu ea, a venit un mail de la șef. Da, chiar de la München. L-am citit cu coada ochiului și am început să răcnesc. Acum cîteva zile o întrebasem cum rîde un bărbat japonez furios; avea ocazia să vadă cum se manifestă un european furios. Mai rău, un român.
După care, simțind anumite junghiuri în anumite părți, m-am întrebat de ce îmi fac rău singur. Asta este de fapt morala poveștii.
"Now you know how to be angry in Japanese." *ROFL*
Dar să nu trebuiască s-o înveți?
Aș învăța-o, dar nu așa.
Sigur, e și puțin orgoliu la mijloc. (“Lasă-l, că nu doare, îi rănește doar orgoliul puțin.”) Un curs de japoneză pe gratis, ținut de o duduie care prefera să nu vorbească engleză (pentru că nu prea știa), într-o grupă de 20 de asiatici cu 20 de ani mai tineri. Personaje de altfel interesante, pe care mi-ar fi plăcut să le cunosc mai bine, fără doar și poate. Fiind asiatici, probabil că, spre deosebire de mine, găseau din cînd în cînd cîte un pai de care să se agațe, în timp ce eu mă înecam în Marea Japoniei. Fiind cu 20 de ani mai tineri, îi trata cu un anumit burtobătăism de care, fără regrete, m-am dezobișnuit. Dacă ar fi fost numai cu mine, mi-ar fi făcut temenele pînă la pămînt (altă exagerare), așa ne-a tratat pe toți conform mediei de vîrstă. În fine, dacă ar fi avut mai multă experiență, și-ar fi dat mai bine seama că cere prea mult și că milităria, pardon japoneză, nu merge la oricine.
Banana m-a întîmpinat cu mult interes. Cred că m-a așteptat să trec pe la ea și să-i povestesc; eu m-aș fi așteptat. Nu m-am dus. A venit ea la mine. I-am spus că sînt prea prost pentru cursul ăla. (Expresia ei, cînd îi pun întrebări prea grele.) S-a îngrijorat (știa cît mă interesează, pînă una-alta ea e profesoara mea de japoneză), m-a tras de limbă, mi-a recomandat alt curs, în altă parte etc. I-am promis vag.
În timp ce vorbeam cu ea, a venit un mail de la șef. Da, chiar de la München. L-am citit cu coada ochiului și am început să răcnesc. Acum cîteva zile o întrebasem cum rîde un bărbat japonez furios; avea ocazia să vadă cum se manifestă un european furios. Mai rău, un român.
După care, simțind anumite junghiuri în anumite părți, m-am întrebat de ce îmi fac rău singur. Asta este de fapt morala poveștii.
"Now you know how to be angry in Japanese." *ROFL*
21 martie 2012
O întîmpinare glacială
Nu știu prea bine de ce, dar în weekendul trecut toți cu care m-am văzut pe skype au ținut neapărat să-și întoarcă camera spre geam, ca să vad ce frumos și verde e afară, ca și cînd buletinul meteo și vremea de aici nu mi-ar fi ajuns. Pînă și Prinzessa, care teoretic ar trebui să fie scufundată în ceață britanică, mi-a arătat cer albastru și o margine de pădure îngrozitor de verde, în timp ce aici bate acel vînt îndeobște cunoscut în România sub numele de crivăț. Și e pe măsură – peste măsură – de frig.
Ajungînd azi de dimineață la birou, am fost întîmpinat cu o răceală de cavou: El, iubitul meu japonez, al meu și numai al meu, pe care nu-l împart cu nimeni, și care e de două ori mai mare decît al șefului meu de la München – dar size doesn’t matter, tocmai îmi spunea cineva, un european sadea care se vede treaba că s-a obișnuit cu japonezii. El, iubitul meu birou, m-a întîmpinat la 14 grade. Explicația: Ieri a început primăvara oficială, așa că au oprit căldura.
Mai întîi, am reacționat ca în anii 80: Mi-am pus șuba pe mine. Apoi am avut o reacție nemțească: Am vrut să plec acasa. În final mi-am adus aminte de mai mulți colegi care oricum își încălzeau birourile cu aerul condiționat, așa că am luat telecomanda: Nu făcea decît să arate temperatura – restul era scris în kanji. După vreo jumătate de oră de butonat în disperare, am dat năvală în biroul unul coleg pe care îl cunoșteam mai bine (și al cărui nume, ce rușine, depășește capacitatea memoriei mele) și i-am cerut ajutorul. Era tocmai într-o discuție de lucru, dar s-a ridicat imediat și a venit. Îmi duc aminte că am folosit expresia „bloody cold”, adică echivalentul britanic al americanului „f*ck*ng cold”. I know, I know, mi-a spus rîzînd, cu experiența mai multor ani petrecuți în Statele Unite. Mi-a pus aerul condiționat pe 27 de grade și, în timp ce eu mă lăsam să alunec ușor în scaunul meu de birou și începeam să mă dezgheț pe la colțuri, mi-a spus: Vezi că ți-am pus-o pe încălzit, la vară poți să mă chemi să ți-o pun pe răcit.
Să mai zică cineva că japonezii n-au humor.
Ajungînd azi de dimineață la birou, am fost întîmpinat cu o răceală de cavou: El, iubitul meu japonez, al meu și numai al meu, pe care nu-l împart cu nimeni, și care e de două ori mai mare decît al șefului meu de la München – dar size doesn’t matter, tocmai îmi spunea cineva, un european sadea care se vede treaba că s-a obișnuit cu japonezii. El, iubitul meu birou, m-a întîmpinat la 14 grade. Explicația: Ieri a început primăvara oficială, așa că au oprit căldura.
Mai întîi, am reacționat ca în anii 80: Mi-am pus șuba pe mine. Apoi am avut o reacție nemțească: Am vrut să plec acasa. În final mi-am adus aminte de mai mulți colegi care oricum își încălzeau birourile cu aerul condiționat, așa că am luat telecomanda: Nu făcea decît să arate temperatura – restul era scris în kanji. După vreo jumătate de oră de butonat în disperare, am dat năvală în biroul unul coleg pe care îl cunoșteam mai bine (și al cărui nume, ce rușine, depășește capacitatea memoriei mele) și i-am cerut ajutorul. Era tocmai într-o discuție de lucru, dar s-a ridicat imediat și a venit. Îmi duc aminte că am folosit expresia „bloody cold”, adică echivalentul britanic al americanului „f*ck*ng cold”. I know, I know, mi-a spus rîzînd, cu experiența mai multor ani petrecuți în Statele Unite. Mi-a pus aerul condiționat pe 27 de grade și, în timp ce eu mă lăsam să alunec ușor în scaunul meu de birou și începeam să mă dezgheț pe la colțuri, mi-a spus: Vezi că ți-am pus-o pe încălzit, la vară poți să mă chemi să ți-o pun pe răcit.
Să mai zică cineva că japonezii n-au humor.
21 decembrie 2011
Moș Pinocchio la ora de învățămînt politic
Fericit deocamdată la băi termale, Moș Pinocchio își citea corespondența electronică fără să banuiască nimic, cînd fu acostat de prof. dr. Stamate Furț-Popescu. Dacă nu cumva domnul Doctor ar putea să țină un discurs la universitatea noastră? (Particoleră, NB.) Știți, că noi nu avem bani să vă plătim avionul, dar poate găsiți dvs. o posibilitate. Deși mișcat pînă la lacrămi, Moș Pinocchio nu găsi o posibilitate.
Să fi tot trecut vreo doi ani de atunci, timp în care Moș Pinocchio fu regulat alimentat de prof. dr. Furț-Popescu cu ultimele noutăți ale Internetului românesc: colinde (ehehei, ce-a fost odată România), poze (vaivaivai, în ce hal a ajuns România), bancuri (hohoho, ce umor are românu’), maxime și cugetări din puțul gîndirii etc. Moș Pinocchio reacționă ca la o ploaie începută surprinzător la sfîrșit de octombrie și folosi tasta delete pe post de umbrelă. Alaltăieri sosi însă altceva: “prorocirile unui mare istoric” (Neagu Djuvara) despre sinuciderea europenilor. Care prorociri aveau pe prima pagină citatul:
“Din păcate, Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de azi într-o Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru cîteva generații în ‘rezervații’. Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor.”
Moș Pinocchio, înainte de a folosi butonul-umbrelă, răspunse prompt și categoric:
Stimate domnule Furț-Popescu,
cel puțin la prima vedere (pentru a doua nu îmi ajunge timpul disponibil), materialul trimis de dvs. are conținut rasist. Mi-ați face o plăcere dacă nu mi-ați mai trimite asemenea informații.
Vă mulțumesc!
Toate cele bune
P.
Răspunsul veni la fel de promt, și încă mult mai categoric:
Domnule Dr. P.,
O eroare regretabilă – apartenența numelui dv. la un grup de corespondenți ai mei – a facut să ajungă infamul mesaj infierat de dv. ca având conținut rasist. Îmi cer scuze și promit să nu se mai repete. NICIODATĂ. Oricum, credeam că 'epoca' sloganului "Ce nu ne convine NU EXISTĂ" a trecut demult; se pare că m-am înșelat.
În plus, o eminență culturală, științifică și diplomatică – Prof. Neagu Djuvara care a trăit și a servit guverne africane timp de decenii ESTE DEPARTE DE ORICE ACUZĂ DE XENOFOBIE ȘI RASISM, mai ales la venerabila sa vârstă apropiată de centenar. El, ca istoric, nu face decât să observe și să transmită observațiile sale odată cu îngrijorările sale, fără TEAMĂ; și nu e singurul pe mapamond. Ceilalți, deși în sinea lor nu resping acest tip de idei în sine, în agora afișază o corectitudine politică 'trendi'.
Pe de altă parte, înțeleg transferul de complexe de vinovăție colective ale unei națiuni de adopție către cei nou-veniți, chiar dacă nimeni dintre cei care împărtășesc principiile democratice nu acceptă deât răspunderi pentru pricini INDIVIDUALE.
CORECTITUDINEA POLITICĂ, totuși, nu poate refuza DREPTUL unei majorități de a IMPUNE respect EGAL al legilor/ regulilor/ cutumelor TUTUROR grupurilor culturale/ etnice/ religioase/ sexuale; alminteri totul devine NONSENS prin reversul tuturor lucrurilor într-o dictatură a minorității. Aceasta din urma duce ineluctabil la aparitia "palatelor" cu turnulețe, a inșilor cu ghiuluiri și lanțuri de care atârnă cruci de aur de kilograme, toate plătite cu bani obținuți prin evaziune fiscală, proxenetism, ceșetorie ș.a. asemenea. Toți aceștia sunt disprețuiți de lumea civilizată și nu sunt înfierați ca grup infractor ci ca 'reprezentanți' ai unei națiuni care primește bobârnace la tot pasul și este exclusă de la "masa bogaților".
Asta este RDREPT?
Professor Stamate Furț-Popescu, PhD, MD
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România (A.O.S.R.) continuatorul și unicul legatar al Academiei de Științe din România (1936-1948), cu sediul la Târgoviște
Himmelherrgott. Nu discutăm aici opera și opiniile unui Neagu Djuvara, ci ceea ce fac unii și alții, recte un Furț-Popescu, din acele opere și opinii.
Unu. Nemții au complexe de vinovăție colectivă pentru că acum 70 de ani au dus cu consecvență bis zum bitteren Ende, pînă la sfîrșitul amar, o ideologie cu care cochetează acum prof. Furț-Popescu.
Doi. Este inevitabil să preluăm complexele națiunii cu care trăim zi de zi. De la nemți complexele de vinovăție colectivă, de la români complexele de inferioritate etc.
Trei. Chiar dacă prof. Furț-Popescu nu cunoaște orientarea sexual-politică a lui Moș Pinocchio (și nici nu ar avea de ce să o cunoască), cu un minim de inteligență empatică ar trebui să-și dea seama că stă de vorbă cu un reprezentant al unei duble minorități etnice, anume aceea a românilor din Germania și a nemților din România.
Patru. În concluzie, prin îngustimea vederilor și carențele simțului de răspundere (de bun-simț nu mai vorbim), dl. prof. Furț-Popescu reușește să reprezinte cu succes exact acea degradare culturală impotriva căreia perorează el însuși.
Aferim. Alte comentarii?
Să fi tot trecut vreo doi ani de atunci, timp în care Moș Pinocchio fu regulat alimentat de prof. dr. Furț-Popescu cu ultimele noutăți ale Internetului românesc: colinde (ehehei, ce-a fost odată România), poze (vaivaivai, în ce hal a ajuns România), bancuri (hohoho, ce umor are românu’), maxime și cugetări din puțul gîndirii etc. Moș Pinocchio reacționă ca la o ploaie începută surprinzător la sfîrșit de octombrie și folosi tasta delete pe post de umbrelă. Alaltăieri sosi însă altceva: “prorocirile unui mare istoric” (Neagu Djuvara) despre sinuciderea europenilor. Care prorociri aveau pe prima pagină citatul:
“Din păcate, Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de azi într-o Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru cîteva generații în ‘rezervații’. Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor.”
Moș Pinocchio, înainte de a folosi butonul-umbrelă, răspunse prompt și categoric:
Stimate domnule Furț-Popescu,
cel puțin la prima vedere (pentru a doua nu îmi ajunge timpul disponibil), materialul trimis de dvs. are conținut rasist. Mi-ați face o plăcere dacă nu mi-ați mai trimite asemenea informații.
Vă mulțumesc!
Toate cele bune
P.
Răspunsul veni la fel de promt, și încă mult mai categoric:
Domnule Dr. P.,
O eroare regretabilă – apartenența numelui dv. la un grup de corespondenți ai mei – a facut să ajungă infamul mesaj infierat de dv. ca având conținut rasist. Îmi cer scuze și promit să nu se mai repete. NICIODATĂ. Oricum, credeam că 'epoca' sloganului "Ce nu ne convine NU EXISTĂ" a trecut demult; se pare că m-am înșelat.
În plus, o eminență culturală, științifică și diplomatică – Prof. Neagu Djuvara care a trăit și a servit guverne africane timp de decenii ESTE DEPARTE DE ORICE ACUZĂ DE XENOFOBIE ȘI RASISM, mai ales la venerabila sa vârstă apropiată de centenar. El, ca istoric, nu face decât să observe și să transmită observațiile sale odată cu îngrijorările sale, fără TEAMĂ; și nu e singurul pe mapamond. Ceilalți, deși în sinea lor nu resping acest tip de idei în sine, în agora afișază o corectitudine politică 'trendi'.
Pe de altă parte, înțeleg transferul de complexe de vinovăție colective ale unei națiuni de adopție către cei nou-veniți, chiar dacă nimeni dintre cei care împărtășesc principiile democratice nu acceptă deât răspunderi pentru pricini INDIVIDUALE.
CORECTITUDINEA POLITICĂ, totuși, nu poate refuza DREPTUL unei majorități de a IMPUNE respect EGAL al legilor/ regulilor/ cutumelor TUTUROR grupurilor culturale/ etnice/ religioase/ sexuale; alminteri totul devine NONSENS prin reversul tuturor lucrurilor într-o dictatură a minorității. Aceasta din urma duce ineluctabil la aparitia "palatelor" cu turnulețe, a inșilor cu ghiuluiri și lanțuri de care atârnă cruci de aur de kilograme, toate plătite cu bani obținuți prin evaziune fiscală, proxenetism, ceșetorie ș.a. asemenea. Toți aceștia sunt disprețuiți de lumea civilizată și nu sunt înfierați ca grup infractor ci ca 'reprezentanți' ai unei națiuni care primește bobârnace la tot pasul și este exclusă de la "masa bogaților".
Asta este RDREPT?
Professor Stamate Furț-Popescu, PhD, MD
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România (A.O.S.R.) continuatorul și unicul legatar al Academiei de Științe din România (1936-1948), cu sediul la Târgoviște
Himmelherrgott. Nu discutăm aici opera și opiniile unui Neagu Djuvara, ci ceea ce fac unii și alții, recte un Furț-Popescu, din acele opere și opinii.
Unu. Nemții au complexe de vinovăție colectivă pentru că acum 70 de ani au dus cu consecvență bis zum bitteren Ende, pînă la sfîrșitul amar, o ideologie cu care cochetează acum prof. Furț-Popescu.
Doi. Este inevitabil să preluăm complexele națiunii cu care trăim zi de zi. De la nemți complexele de vinovăție colectivă, de la români complexele de inferioritate etc.
Trei. Chiar dacă prof. Furț-Popescu nu cunoaște orientarea sexual-politică a lui Moș Pinocchio (și nici nu ar avea de ce să o cunoască), cu un minim de inteligență empatică ar trebui să-și dea seama că stă de vorbă cu un reprezentant al unei duble minorități etnice, anume aceea a românilor din Germania și a nemților din România.
Patru. În concluzie, prin îngustimea vederilor și carențele simțului de răspundere (de bun-simț nu mai vorbim), dl. prof. Furț-Popescu reușește să reprezinte cu succes exact acea degradare culturală impotriva căreia perorează el însuși.
Aferim. Alte comentarii?
19 decembrie 2011
Istericale
Deci s-ar putea să ajung în Japonia, și asta să fie culmea carierei mele. S-ar putea să-mi placă la nebunie, s-ar putea ca japonezii să facă coup de foudre și să-mi dea marea cu sarea ca să rămîn acolo. “Și domnu’ Inginer se mută și el in Japonia, să aerisească blănurile și să scoată Rollsul la plimbare, și trăiră uite’așa, într-o fericire, pînă la adînci bătrîneți.” (popular)
Sau s-ar putea să nu ajung în Japonia. Șeful să nu fie de acord, japonezii să nu-mi dea viza, biletul de avion să-l pierd cu bani cu tot, să mi se duca buhu’ că m-au chemat japonezii și nu m-am dus, că am făcut prostii, și n-o să mă mai invite nimeni, niciodată. Pe urmă o să merg desculț și despletit pe străzi, “o să mă tai în talpă, și-o să fac gangrenă, și’or să-mi taie piciorul, și pe urmă or să mi-l taie și pe celălalt pentru simetrie.” (Liliana, poeta) Și atunci chiar că n-o să mă mai duc niciodată nicăieri.
La consulatul japonez era liniște. Pe displayul imens se dădea un film despre cum să faci caca în Japonia: Îți dai pantalonii jos, te așezi, faci, pe urmă vine o chestie pe dedesubt și te spală. (Și dacă te ridici prea devreme, mi-a explicat unul din frații Marx, chestia aia te spală pe spinare, așa, îmbrăcat cum ești.) Pe urmă au dat un film despre cum să călătorești cu shinkansenul.
Dar ei mă vor. Mă vor, nu-i așa? Cînd le-am spus că mi-am luat belet de avion și că mă întorc într-o sîmbătă, dacă tot e liberă, ei mi-au spus (pentru că iată, există și situații în care japonezii spun clar ce au de spus) că mă roagă să stau pînă în ultima zi a contractului, chiar dacă aia e duminică. Așa că, “pentru numai 200 de euro” (tot popular), am modificat data de întoarcere. Făcînd exerciții de relaxare la degete. În mod special la degetul mijlociu. Mă vor. Da. Mă vor. Grmfp.
PS, priviți înregistrarea: Domnu’ Doctor și cu domnu’ Inginer renunță la Japonia, se lasă de meserie, și se fac background vocals în concertele lui Sting. Yeee, ye.
Sau s-ar putea să nu ajung în Japonia. Șeful să nu fie de acord, japonezii să nu-mi dea viza, biletul de avion să-l pierd cu bani cu tot, să mi se duca buhu’ că m-au chemat japonezii și nu m-am dus, că am făcut prostii, și n-o să mă mai invite nimeni, niciodată. Pe urmă o să merg desculț și despletit pe străzi, “o să mă tai în talpă, și-o să fac gangrenă, și’or să-mi taie piciorul, și pe urmă or să mi-l taie și pe celălalt pentru simetrie.” (Liliana, poeta) Și atunci chiar că n-o să mă mai duc niciodată nicăieri.
La consulatul japonez era liniște. Pe displayul imens se dădea un film despre cum să faci caca în Japonia: Îți dai pantalonii jos, te așezi, faci, pe urmă vine o chestie pe dedesubt și te spală. (Și dacă te ridici prea devreme, mi-a explicat unul din frații Marx, chestia aia te spală pe spinare, așa, îmbrăcat cum ești.) Pe urmă au dat un film despre cum să călătorești cu shinkansenul.
Dar ei mă vor. Mă vor, nu-i așa? Cînd le-am spus că mi-am luat belet de avion și că mă întorc într-o sîmbătă, dacă tot e liberă, ei mi-au spus (pentru că iată, există și situații în care japonezii spun clar ce au de spus) că mă roagă să stau pînă în ultima zi a contractului, chiar dacă aia e duminică. Așa că, “pentru numai 200 de euro” (tot popular), am modificat data de întoarcere. Făcînd exerciții de relaxare la degete. În mod special la degetul mijlociu. Mă vor. Da. Mă vor. Grmfp.
PS, priviți înregistrarea: Domnu’ Doctor și cu domnu’ Inginer renunță la Japonia, se lasă de meserie, și se fac background vocals în concertele lui Sting. Yeee, ye.
29 august 2011
Pe șoselele din România. Două înjurături suculente și o meditație interculturală
Prima. Hai să oprim la parcarea următoare și să cumpărăm niște apă, spuse Mihai. Domnu’ Doctor traduse prompt și domnu’ Inginer semnaliză. Pe breteaua care ieșea din autostradă, proprietarul în vîrstă aproximativă de 60 de ani al unei mașini de vîrstă corespunzătoare își spăla în liniște și calm: parbrizul. Domnu’ Inginer opri mașina (de dimensiuni care nu pot fi trecute cu vederea, atîta cît să încapă un grup de șase persoane grațioase și distinse, plus cufere, toalete de gală și pălării asortate) la un metru de activitatea respectivă și așteptă. Nu se întîmplă nimic. Absolut nimic.
Aici ar urma momentul în care șoferul apasă de cîteva ori pe claxon, într-un ritm care comunică o anume nerăbdare, încă (încă!) ținută în frîu. Din motive tehnice, această fază fu sărită. Domnu’ Doctor apăsă pe buton, deschise fereastra, scoase capul afară, și’i zise cu foc. Trecem peste amănunte. Personajul dispăru instantaneu. (Și, cum aveam să constatăm zece minute mai tîrziu, se mută pe breteaua care dădea în banda de accelerare a autostrăzii.)
A doua. Un cur cu două buci imense înflorea pe Transfăgărășan. Cînd spunem că înflorea, ne gîndim la stamba în care era drapat. Altfel, răsărea precum luna plină din ușa unei mașini, deschisă pînă în mijlocul carosabilului. Nu era vorba de o mașină supradimensionată, ci de una perfect normală (cu excepția modului de utilizare). Nici carosabilul nu era de gabarit redus, ci doar ocupat de mașini parcate pe ambele părți. Iar mașina, curul și bucile din povestea noastră ocupau locul de onoare, adevărat fotoliu de orchestră, în mijlocul unei serpentine.
Domnu’ Doctor nu mai așteptă, pentru că nu mai era nimic de așteptat, și fu în asentimentul ambelor coloane de mașini așteptînd din ambele direcții, cînd îi zise și de data asta cu foc.
O săptămînă mai tîrziu, într-o dimineață aparent răcoroasă, domnu’ Doctor traversa pe bicicletă un oarecare parc din München. Oră predilectă pentru plimbarea cîinilor. Caci două cocoane (cu bigudiuri și batic) și două potăi (analog) meditau și ele pe marginea benzii de biciclete: Cocoanele pe stînga, potăile pe dreapta, iar la mijloc lesa telescopică. Amîndorura le atrase domnu’ Doctor atenția că se află pe banda de biciclete. Asta pe un ton neutru, atît de neutru cît poate cineva să fie în condițiile date.
Cocoana 1 [ton de Șeherezadă cu accent bavarez]: Ei dragă, ce acuma, lasă că avem loc amîndoi, [scuturînd din șolduri:] ne aranjăm noi... [Restul se pierde în urma bicicletei.]
Cocoana 2 [ton de Cenușereasă îmbătrînită în dosul cuptorului, cu accent estic-saxon, din cele care au nevoie de subtitrare cînd apar la televizor]: Așa carevasăzică! La Noi [NB, a nu se confunda cu “la Voi”] nu Așa se vorbește, nici cu femeile, nici cu musafirii, nici cu… [Restul se pierde în urma bicicletei.]
De unde se vede, medită domnu’ Doctor, că înfrățirea între popoare funcționează și în ziua de azi.
Aici ar urma momentul în care șoferul apasă de cîteva ori pe claxon, într-un ritm care comunică o anume nerăbdare, încă (încă!) ținută în frîu. Din motive tehnice, această fază fu sărită. Domnu’ Doctor apăsă pe buton, deschise fereastra, scoase capul afară, și’i zise cu foc. Trecem peste amănunte. Personajul dispăru instantaneu. (Și, cum aveam să constatăm zece minute mai tîrziu, se mută pe breteaua care dădea în banda de accelerare a autostrăzii.)
A doua. Un cur cu două buci imense înflorea pe Transfăgărășan. Cînd spunem că înflorea, ne gîndim la stamba în care era drapat. Altfel, răsărea precum luna plină din ușa unei mașini, deschisă pînă în mijlocul carosabilului. Nu era vorba de o mașină supradimensionată, ci de una perfect normală (cu excepția modului de utilizare). Nici carosabilul nu era de gabarit redus, ci doar ocupat de mașini parcate pe ambele părți. Iar mașina, curul și bucile din povestea noastră ocupau locul de onoare, adevărat fotoliu de orchestră, în mijlocul unei serpentine.
Domnu’ Doctor nu mai așteptă, pentru că nu mai era nimic de așteptat, și fu în asentimentul ambelor coloane de mașini așteptînd din ambele direcții, cînd îi zise și de data asta cu foc.
O săptămînă mai tîrziu, într-o dimineață aparent răcoroasă, domnu’ Doctor traversa pe bicicletă un oarecare parc din München. Oră predilectă pentru plimbarea cîinilor. Caci două cocoane (cu bigudiuri și batic) și două potăi (analog) meditau și ele pe marginea benzii de biciclete: Cocoanele pe stînga, potăile pe dreapta, iar la mijloc lesa telescopică. Amîndorura le atrase domnu’ Doctor atenția că se află pe banda de biciclete. Asta pe un ton neutru, atît de neutru cît poate cineva să fie în condițiile date.
Cocoana 1 [ton de Șeherezadă cu accent bavarez]: Ei dragă, ce acuma, lasă că avem loc amîndoi, [scuturînd din șolduri:] ne aranjăm noi... [Restul se pierde în urma bicicletei.]
Cocoana 2 [ton de Cenușereasă îmbătrînită în dosul cuptorului, cu accent estic-saxon, din cele care au nevoie de subtitrare cînd apar la televizor]: Așa carevasăzică! La Noi [NB, a nu se confunda cu “la Voi”] nu Așa se vorbește, nici cu femeile, nici cu musafirii, nici cu… [Restul se pierde în urma bicicletei.]
De unde se vede, medită domnu’ Doctor, că înfrățirea între popoare funcționează și în ziua de azi.
29 iulie 2011
Profesorul distrat
Iată un titlu care ar putea deveni o categorie întreagă. Moș Pinocchio recunoaște că se amuză văzîndu-se (involuntar) într-un asemenea rol, pe de o parte îl vede ca pe un semn de alarmă: E pe cale să devină un workaholic?
Desigur că nu. Pentru concertul lui David, lăsă baltă Mharea Șthiință, trase oblonul la ora 5, și porni spre casă. Cîntă o vreme la flaut, apoi văzu cît era ceasul de fapt, se urcă în mașină și porni. Autostrada era blocată, ca în fiecare zi la ora aia. Întîrzie, se enervă, apoi stătu siderat în fața ușii încuiate. Dincolo de ușă, nici un fel de semn de viață. Moș Pinocchio ajunsese cu un sfert de oră prea tîrziu, dar, în același timp, și cu o săptămînă prea devreme.
Pentru mai mulă siguranță, în săptămîna corespunzătoare (adică aseară), Moș Pinocchio le propuse lui Marx și lui Lenin să vină și ei. Marx, în stare de confuzie avansată datorată tribulațiilor sentimentale (în treacăt fie spus: Freddie s-a decis să-și “refacă viața”), a crezut că este concertul lui Gogoscharski și și-a cerut telefonic o mie de scuze nejustificate: ar putea să vină la concert, dar nu vine, pentru că trebuie să-și distragă atenția la cercle français. Tant pis.
Lenin mai întîi a uitat să vină la timp. Tovarășa Leninova l-a sunat pe mobil și l-a întrebat pe unde întîrzie. A venit prompt pe bicicletă, apoi a spus: Numai puțin, că trebuie să-mi fac rugăciunea de seară, nu durează mult. Programul a fost același: Am plecat cu toții cu aceeași întîrziere, am stat la aceeași oră pe aceeași autostradă blocată, drept care am și ajuns la fel de tîrziu. Diferența a fost că ușa era descuiată și am ajuns la aplauzele de început, pierzînd cel mult discursul inaugural.
Concertul a fost un succes. Tovarășa Leninova m-a observat revenind la viață, mișcîndu-mă (inconștient) în ritmul muzicii, și chicotind din loc în loc. De ce chicoteai? m-a întrebat după. În afara poantelor din muzică, chicoteam pentru că pianistul semăna cu grăsanul din Little Britain -- și asta cîntînd Liszt. O fază care nu trebuia ratată în nici un caz.
Desigur că nu. Pentru concertul lui David, lăsă baltă Mharea Șthiință, trase oblonul la ora 5, și porni spre casă. Cîntă o vreme la flaut, apoi văzu cît era ceasul de fapt, se urcă în mașină și porni. Autostrada era blocată, ca în fiecare zi la ora aia. Întîrzie, se enervă, apoi stătu siderat în fața ușii încuiate. Dincolo de ușă, nici un fel de semn de viață. Moș Pinocchio ajunsese cu un sfert de oră prea tîrziu, dar, în același timp, și cu o săptămînă prea devreme.
Pentru mai mulă siguranță, în săptămîna corespunzătoare (adică aseară), Moș Pinocchio le propuse lui Marx și lui Lenin să vină și ei. Marx, în stare de confuzie avansată datorată tribulațiilor sentimentale (în treacăt fie spus: Freddie s-a decis să-și “refacă viața”), a crezut că este concertul lui Gogoscharski și și-a cerut telefonic o mie de scuze nejustificate: ar putea să vină la concert, dar nu vine, pentru că trebuie să-și distragă atenția la cercle français. Tant pis.
Lenin mai întîi a uitat să vină la timp. Tovarășa Leninova l-a sunat pe mobil și l-a întrebat pe unde întîrzie. A venit prompt pe bicicletă, apoi a spus: Numai puțin, că trebuie să-mi fac rugăciunea de seară, nu durează mult. Programul a fost același: Am plecat cu toții cu aceeași întîrziere, am stat la aceeași oră pe aceeași autostradă blocată, drept care am și ajuns la fel de tîrziu. Diferența a fost că ușa era descuiată și am ajuns la aplauzele de început, pierzînd cel mult discursul inaugural.
Concertul a fost un succes. Tovarășa Leninova m-a observat revenind la viață, mișcîndu-mă (inconștient) în ritmul muzicii, și chicotind din loc în loc. De ce chicoteai? m-a întrebat după. În afara poantelor din muzică, chicoteam pentru că pianistul semăna cu grăsanul din Little Britain -- și asta cîntînd Liszt. O fază care nu trebuia ratată în nici un caz.
03 iunie 2011
03 martie 2011
Bim-Bam-Berg
– Haaaa-ha, te duci la Bim-Bam-Berg!
Uneori, domnului Inginer îi lipsește pur și simplu respectul față de anumite lucruri.
Bamberg e un oraș mic. Atît de mic, încît Google nu înțelege “gara centrală Bamberg”, ce greșeală, și trebuie să-i repeți, de parcă ar fi tare de urechi, “gara Bamberg” ca să-ți arate pe unde vine. Și am găsit acolo o stradă cu case unde m-am simțit ca la Brașov, sau ca la Sibiu.
Vă dau un sfat: Dacă vă duceți la Bamberg și vreți să mîncați onorabil la masa de prînz, aveți grijă să faceți asta chiar la prînz. La prînzul nemțesc, vreau să spun, ora 12:00 sine tempore. Dacă vreți încerca la prînzul românesc, ora 14:30 c.t., adică 13:30 pentru stomacul român mediu, pățiți ca mine.
Un student amabil întîlnit la un stop roșu prin fața căruia nu trecea nici o mașină mi-a descris fiecare colț de stradă, curbură a străzii și crăpătură din pavaj pînă la restaurantul cel mai celebru și apoi mai departe pînă la numita gară. La restaurantul no. 1 se închisese însă bucătăria. Vizavi, la restaurantul no. 2, idem. Și așa mai departe, la toate celelalte (în număr de trei sau patru), cu excepția chioșcurilor cu pizza și döner kebap, față de care păstrez o distanță respectuoasă, condiționată nu numai de colesterol. Mi-am calcat pe inimă și am intrat la restaurantul de la Karstadt: steak din spinare de porc, 7,99 euro. Arăta a carne (suspect de albă), era însă moale și elastică, și scîrțîia pe dinți ca o bucată de cauciuc. Aș fi fost liniștit dacă obiectul incriminat nu s-ar fi numit “carne”, m-aș fi gîndit la tofu și ar fi fost OK. Dar știu că ceea ce poartă un asemenea nume trebuie să și conțină un anumit procent de carne biologic autentică. Brrrrr. Același lucru trebuie să se fi întîmplat și cu vinul “de Pays d’Oc”, care ar fi fost precis mai ieftin dacă ar fi provenit din numitele podgorii și nu in industria de zahăr, alcohol și coloranți. Ca să nu fiu foarte nedrept, trebuie să recunosc că eram și de data asta o minoritate: Restaurantul era vizitat la acea oră cu destul entuziasm, iar vîrsta medie a vizitatoarelor era cu siguranță în jur de 80 de ani. Probabil că peste 30 de ani o să prefer și eu carnea mai moale și vinul mai dulce.
Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns acasă (parafrazîndu-mi o răutate mai veche, aș numi ICEul Berlin-München “Werner Heisenberg Express”) a fost să-l sun pe domnu’ Inginer și să-i dau dreptate: Bim-Bam-Berg, heh. Față de anumite lucruri pur și simplu nu poți să ai respect.
Uneori, domnului Inginer îi lipsește pur și simplu respectul față de anumite lucruri.
Bamberg e un oraș mic. Atît de mic, încît Google nu înțelege “gara centrală Bamberg”, ce greșeală, și trebuie să-i repeți, de parcă ar fi tare de urechi, “gara Bamberg” ca să-ți arate pe unde vine. Și am găsit acolo o stradă cu case unde m-am simțit ca la Brașov, sau ca la Sibiu.
Vă dau un sfat: Dacă vă duceți la Bamberg și vreți să mîncați onorabil la masa de prînz, aveți grijă să faceți asta chiar la prînz. La prînzul nemțesc, vreau să spun, ora 12:00 sine tempore. Dacă vreți încerca la prînzul românesc, ora 14:30 c.t., adică 13:30 pentru stomacul român mediu, pățiți ca mine.
Un student amabil întîlnit la un stop roșu prin fața căruia nu trecea nici o mașină mi-a descris fiecare colț de stradă, curbură a străzii și crăpătură din pavaj pînă la restaurantul cel mai celebru și apoi mai departe pînă la numita gară. La restaurantul no. 1 se închisese însă bucătăria. Vizavi, la restaurantul no. 2, idem. Și așa mai departe, la toate celelalte (în număr de trei sau patru), cu excepția chioșcurilor cu pizza și döner kebap, față de care păstrez o distanță respectuoasă, condiționată nu numai de colesterol. Mi-am calcat pe inimă și am intrat la restaurantul de la Karstadt: steak din spinare de porc, 7,99 euro. Arăta a carne (suspect de albă), era însă moale și elastică, și scîrțîia pe dinți ca o bucată de cauciuc. Aș fi fost liniștit dacă obiectul incriminat nu s-ar fi numit “carne”, m-aș fi gîndit la tofu și ar fi fost OK. Dar știu că ceea ce poartă un asemenea nume trebuie să și conțină un anumit procent de carne biologic autentică. Brrrrr. Același lucru trebuie să se fi întîmplat și cu vinul “de Pays d’Oc”, care ar fi fost precis mai ieftin dacă ar fi provenit din numitele podgorii și nu in industria de zahăr, alcohol și coloranți. Ca să nu fiu foarte nedrept, trebuie să recunosc că eram și de data asta o minoritate: Restaurantul era vizitat la acea oră cu destul entuziasm, iar vîrsta medie a vizitatoarelor era cu siguranță în jur de 80 de ani. Probabil că peste 30 de ani o să prefer și eu carnea mai moale și vinul mai dulce.
Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns acasă (parafrazîndu-mi o răutate mai veche, aș numi ICEul Berlin-München “Werner Heisenberg Express”) a fost să-l sun pe domnu’ Inginer și să-i dau dreptate: Bim-Bam-Berg, heh. Față de anumite lucruri pur și simplu nu poți să ai respect.
21 februarie 2011
Despre căsătorie. Doi
Iarna care aproape a trecut nu mi s-a părut nicidecum catastrofală din punctul de vedere al zăpezii: o iarnă normală. Și totuși s-a circulat îngrozitor de prost în toată Germania, mai ales cu trenul. Vezi nopțile în care un Intercity Express – în care întîmplător era și domnu’ Inginer – nu reușește să urce dealul spre Estul Sălbatic și trebuie remorcat, iar drumul durează zece ore în loc de cinci.
De ce s-a ajuns la situația asta? Pentru că Căile Ferate au făcut economii ca să se privatizeze și să vîndă acțiuni la bursă. Urmările nu s-au văzut imediat, dar se văd acum. La vremea respectivă n-a țipat nici un sindicat să spună că se duce de rîpă toată compania. De ce? Pentru că erau toți funcționari de stat și se simțeau în siguranță.
Acuma fac grevă. Și vorbesc oficial despre un maxim de eficiență, ceea ce înseamnă un maxim de haos într-un minim de timp. Domnu’ Inginer a plecat spre Köln, după care va pleca spre Leipzig, spre Nürnberg și Dumnezeu mai știe încotro. Din cauza grevei, a trebuit să plece cu mașina, și azi-noapte a nins.
Futu’i.
De ce s-a ajuns la situația asta? Pentru că Căile Ferate au făcut economii ca să se privatizeze și să vîndă acțiuni la bursă. Urmările nu s-au văzut imediat, dar se văd acum. La vremea respectivă n-a țipat nici un sindicat să spună că se duce de rîpă toată compania. De ce? Pentru că erau toți funcționari de stat și se simțeau în siguranță.
Acuma fac grevă. Și vorbesc oficial despre un maxim de eficiență, ceea ce înseamnă un maxim de haos într-un minim de timp. Domnu’ Inginer a plecat spre Köln, după care va pleca spre Leipzig, spre Nürnberg și Dumnezeu mai știe încotro. Din cauza grevei, a trebuit să plece cu mașina, și azi-noapte a nins.
Futu’i.
07 februarie 2011
În treacăt…
…m-am împiedicat de un clip. De data asta chiar mi-a sărit țandăra, tag 1. Tag 2: Simply gay. E simplu să fii gay, nu-i așa? Citiți pe pinKpong.
LATER EDIT. Ăsta este genul de oameni care m-au convins să părăsesc România. Mă întreb ce i-aș spune dacă l-aș avea în față.
LATER EDIT. Ăsta este genul de oameni care m-au convins să părăsesc România. Mă întreb ce i-aș spune dacă l-aș avea în față.
12 ianuarie 2011
Dorul de Ceaușescu
Am dat peste un posting și nu, n-am să pun aici nici un link. Nu-l căutați în blogroll, că nu mai e.
Mai întîi am văzut clipul (cu regret, n-am reușit să copiez adresa, nu știu de ce), am rîs și m-am gîndit ce s-ar bucura Diacritica: Era celebrul discurs al lui Ceaușescu despre “cînd o face plopu’ pere și răchita micșunele”, la care Elena rîde în hohote și îl privește admirativ, scenă de gen. Apoi am citit comentariile de blog, și nu mi-a mai venit să rîd: Ce președinte bun a fost, 68% din popor zice că a fost cel mai bun președinte român al tuturor timpurilor, uite ce lucruri bune vorbea și făcea, cînd mă uit la politicienii de azi, vai de lume. Pînă aici, am mai auzit. De aici încolo: Sînt gay și știu ce soartă aș fi avut pe vremea comunismului, și totuși. (Da capo.)
Mă băiete:
1. După cum scrii, trebuie să ai 20-25 de ani: Ce ai văzut cu ochii tăi din ce a făcut Ceaușescu?
2. Ce ai făcut tu, cu mintea și cu mîna ta, ca România să aibă o politică mai bună?
3. Dacă tot ții un blog, și daca tot vorbești de “agramatismele” unui Mircea Geoană, ce părere ai despre agramatismele tale?
Victoria socialismului asupra poporului constă în spălarea creierelor, desființarea elitei intelectuale și înlocuirea ei cu activiști. Asta s-a făcut sistematic și cu intenție, bazele teoretice se găsesc în operele lui Lenin, exemple practice a dat Stalin grămadă. Procesul ăsta a durat în România cel puțin 40 de ani, operația inversă nu va funcționa în nici un caz mai repede. Distrugînd elita intelectuală s-a distrus automat și cultura politică democratică; România a avut-o pînă în anii ’40. Ăsta a fost de fapt scopul principal al spălării de creiere, și nici cultura politică nu se reface mai repede. Acum, în lipsă de altceva mai bun, stăm cu mîinile’n sîn, ne văităm și plîngem după vremurile lui Ceaușescu, în loc să facem ceva concret.
Alte păreri?
Mai întîi am văzut clipul (cu regret, n-am reușit să copiez adresa, nu știu de ce), am rîs și m-am gîndit ce s-ar bucura Diacritica: Era celebrul discurs al lui Ceaușescu despre “cînd o face plopu’ pere și răchita micșunele”, la care Elena rîde în hohote și îl privește admirativ, scenă de gen. Apoi am citit comentariile de blog, și nu mi-a mai venit să rîd: Ce președinte bun a fost, 68% din popor zice că a fost cel mai bun președinte român al tuturor timpurilor, uite ce lucruri bune vorbea și făcea, cînd mă uit la politicienii de azi, vai de lume. Pînă aici, am mai auzit. De aici încolo: Sînt gay și știu ce soartă aș fi avut pe vremea comunismului, și totuși. (Da capo.)
Mă băiete:
1. După cum scrii, trebuie să ai 20-25 de ani: Ce ai văzut cu ochii tăi din ce a făcut Ceaușescu?
2. Ce ai făcut tu, cu mintea și cu mîna ta, ca România să aibă o politică mai bună?
3. Dacă tot ții un blog, și daca tot vorbești de “agramatismele” unui Mircea Geoană, ce părere ai despre agramatismele tale?
Victoria socialismului asupra poporului constă în spălarea creierelor, desființarea elitei intelectuale și înlocuirea ei cu activiști. Asta s-a făcut sistematic și cu intenție, bazele teoretice se găsesc în operele lui Lenin, exemple practice a dat Stalin grămadă. Procesul ăsta a durat în România cel puțin 40 de ani, operația inversă nu va funcționa în nici un caz mai repede. Distrugînd elita intelectuală s-a distrus automat și cultura politică democratică; România a avut-o pînă în anii ’40. Ăsta a fost de fapt scopul principal al spălării de creiere, și nici cultura politică nu se reface mai repede. Acum, în lipsă de altceva mai bun, stăm cu mîinile’n sîn, ne văităm și plîngem după vremurile lui Ceaușescu, în loc să facem ceva concret.
Alte păreri?
09 ianuarie 2011
Epilog
Deasupra ghișeului gol apăru punctual inscripția BOARDING, și toți pasagerii avionului de München se așezară la coadă cu disciplină românească. Și stătură tot așa, aiurea’n tramvai, preț de vreo trei sferturi de oră, pînă cînd sosi avionul întîrziat, apoi încă vreun sfert de oră, pînă cînd apăru autobuzul să ne ducă la el, trei metri mai încolo. Avînd timpul necesar meditației și calmat insistent de domnu’ Inginer, mi-am pregătit replica și am servit-o sec:
– Măcar din politețe față de pasageri puteați să spuneți ceva.
Recunosc că mă așteptam la un răspuns pe măsură de otrăvit. Nici la check-in duduia nu excelase în amabilitate. De data asta mi-a adresat un zîmbet uimit și fermecător:
– Bine, dar n-am știut nici noi.
Sigur că da, nici noi n-am știut că toate tabelele electronice de pe aeroport anunță îmbarcarea într-un avion care nu era acolo. Dar mai ales nu știam (și nici nu ne interesa) că pasagerii stau o oră la coadă la nimic.
În virtutea obișnuinței, m-am simtit ușurat să pun piciorul pe pămînt german, fie el și sub formă de mochetă într-un Dash 8. Mi-am comandat o bere cu un pahar cu apă, apoi un suc de roșii cu un pahar cu apă, și am adormit. M-a trezit domnu’ Inginer să-mi arate Alpii. Am ajuns acasă, mașina a oftat, acumulatorul se golise, Lenin ne-a dat curent să pornim, în drum spre supermarketul din colț am făcut un ocol de vreo 30 de kilometri pe autostradă să încărcam bateria, am înjurat birjărește BMWurile cu prioritate încorporată, bine ați venit, bine ați revenit în cotidian.
– Măcar din politețe față de pasageri puteați să spuneți ceva.
Recunosc că mă așteptam la un răspuns pe măsură de otrăvit. Nici la check-in duduia nu excelase în amabilitate. De data asta mi-a adresat un zîmbet uimit și fermecător:
– Bine, dar n-am știut nici noi.
Sigur că da, nici noi n-am știut că toate tabelele electronice de pe aeroport anunță îmbarcarea într-un avion care nu era acolo. Dar mai ales nu știam (și nici nu ne interesa) că pasagerii stau o oră la coadă la nimic.
În virtutea obișnuinței, m-am simtit ușurat să pun piciorul pe pămînt german, fie el și sub formă de mochetă într-un Dash 8. Mi-am comandat o bere cu un pahar cu apă, apoi un suc de roșii cu un pahar cu apă, și am adormit. M-a trezit domnu’ Inginer să-mi arate Alpii. Am ajuns acasă, mașina a oftat, acumulatorul se golise, Lenin ne-a dat curent să pornim, în drum spre supermarketul din colț am făcut un ocol de vreo 30 de kilometri pe autostradă să încărcam bateria, am înjurat birjărește BMWurile cu prioritate încorporată, bine ați venit, bine ați revenit în cotidian.
21 decembrie 2010
O afacere cu zgudui. Puțină paranoia
“Ceea ce în țările vest-europene se întîmplă în eprubetă,
la Moscova se face sub formă de lucru manual.”
(Emisiune TV despre bănci de spermă și însămînțări artificiale în Rusia)
M-am distrat copios pe seama afacerii fără zgudui a dlui Chank, dar la un moment-dat am văzut adresa la care era trimisă și mi-a înghețat zîmbetul pe buze: Este o adresă de-a mea care, practic, n-ar trebui să existe, ceva gen pinocchio@centrudecalcul.de, o adresă de servici pe care nu o folosesc și nu am scris-o nicăieri, în primul rînd pe nici o pagină de web. Nu e nimic nou că spammerii încearcă toate adresele centrului de calcul (într-o vreme, cineva își cumpărase toate domeniile instituționalizate din zonă, scrise cu mici greșeli dactilo, și pusese pe toate formulare de phishing), dar combinația de spam cu adresă de servici și mesaj în românește, fie el și pompieristic, cere intenție și mai ales tehnică. Nu-mi prea vine să rîd cînd mă gîndesc.
Dar există și o explicație mai simplă, mai aproape de, vezi asociația de idei din moto, lucru manual. Adresa în cauză o folosesc rar, dar o folosesc, și anume cînd sînt în România. Nimic mai simplu decît să instaleze cineva un mic soft care ascultă, pentru că e-mailurile nu se transmit criptate. Sau, și mai simplu, am trimis un astfel de mail cuiva din România care a avut un virus, și adresa a intrat pe mîna spammerilor. Oricum ar fi, chestia s-a întîmplat cel mai probabil în România.
Dar, se înțelege de la sine, va rugam nu vînatoare mine pentru ca eu sunt punerea mea cariera si viata de familie a mea оn joc cu acest risc. Desi nimic nu sa aventurat este nimic cîstigat.
la Moscova se face sub formă de lucru manual.”
(Emisiune TV despre bănci de spermă și însămînțări artificiale în Rusia)
M-am distrat copios pe seama afacerii fără zgudui a dlui Chank, dar la un moment-dat am văzut adresa la care era trimisă și mi-a înghețat zîmbetul pe buze: Este o adresă de-a mea care, practic, n-ar trebui să existe, ceva gen pinocchio@centrudecalcul.de, o adresă de servici pe care nu o folosesc și nu am scris-o nicăieri, în primul rînd pe nici o pagină de web. Nu e nimic nou că spammerii încearcă toate adresele centrului de calcul (într-o vreme, cineva își cumpărase toate domeniile instituționalizate din zonă, scrise cu mici greșeli dactilo, și pusese pe toate formulare de phishing), dar combinația de spam cu adresă de servici și mesaj în românește, fie el și pompieristic, cere intenție și mai ales tehnică. Nu-mi prea vine să rîd cînd mă gîndesc.
Dar există și o explicație mai simplă, mai aproape de, vezi asociația de idei din moto, lucru manual. Adresa în cauză o folosesc rar, dar o folosesc, și anume cînd sînt în România. Nimic mai simplu decît să instaleze cineva un mic soft care ascultă, pentru că e-mailurile nu se transmit criptate. Sau, și mai simplu, am trimis un astfel de mail cuiva din România care a avut un virus, și adresa a intrat pe mîna spammerilor. Oricum ar fi, chestia s-a întîmplat cel mai probabil în România.
Dar, se înțelege de la sine, va rugam nu vînatoare mine pentru ca eu sunt punerea mea cariera si viata de familie a mea оn joc cu acest risc. Desi nimic nu sa aventurat este nimic cîstigat.
01 decembrie 2010
Menopauza metroului
Locuiesc între timp de 20 de ani la München și pînă acuma nu-mi amintesc de nici o iarnă, nici măcar de una singură, în care la prima zăpadă să nu se fi încurcat metroul. Da, metroul. Și nu vorbesc de U5 sau de U6, care mai merg cîteva stății și pe afară, ci de toate celelalte. Aaaaaaaaaaaarrrrrrrrrrrrghhhhhhhh.
Fără legătură evidentă, o replică din filmul de aseară – o ea către cel mai bun prieten (gay) al ei, de care se pare că mai era încă îndrăgostită: Mă întreb ce-o să-mi vină mai repede – un orgasm cu tine sau menopauza.
Fără legătură evidentă, o replică din filmul de aseară – o ea către cel mai bun prieten (gay) al ei, de care se pare că mai era încă îndrăgostită: Mă întreb ce-o să-mi vină mai repede – un orgasm cu tine sau menopauza.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)