Viața la țară. Somerset, 6 mai 2016

Very English

Tînărul Prinzessei împlinește trei ani. Desface primele cadouri, începe să se joace cu ele, le uită pe celelalte.
Prinzessa [arătînd spre o cutie de carton foarte mare]: Nu vrei să îl despachetezi și pe ăla?
Tînărul [foarte meditativ, înclinînd capul într-o parte]: Yeah…
Prinzessa [didactică]: Știi, și acolo e un cadou pentru tine.
Tînărul [foarte britanic]: Oh.

Mama Roma. Ce oraș frumos, păcat că e locuit

Pe vremea cînd Prinzessa și Gogoscharski erau la școli, circula un manual de latină cu titlul “Roma”. Cineva adăugase titlului un U înainte. “Oma” este în germană apelativul casnic al bunicii, iar “Uroma” al străbunicii. Tandră și profundă ironie, repetată peste generații de elevi.

Cum spuneam, Roma după Japonia, imaginată cu fiori de temperaturi varii, avea un gust de dolveac copt, oaie, cumnată cu fundu’ mare, și mai ales de Roberto Benigni pe post de șofer de taxi. Realitatea – eh, dar de ce vorbim despre realitate în internet? Ca în bancul cu diferența dintre Pravda și Zvestia: Despre realitate nu se vorbește, iar dacă se vorbește nu e realitate. Păi atunci să arătăm.

Răspuns birocrației. À la gitane

Prinzessa refuză. Două scenarii

Refuză categoric, și asta nu pentru că ar fi mofturoasă. Johnny English știe. Ar putea fi așa, un telefon între bărbați, cînd ea nu e acasă:

– Mbuuună, Johnny, ce mai faci?
– I’m alright.
– Ce e, băiețel sau fetiță?
– Băiețel.
– Mbraaavo, să fie cu noroc.

Sau așa:

– Mbuuună, Johnny, ce mai faci?
– I’m alright.
– Ce e, băiețel sau fetiță?
– Fetiță.
– Mbraaavo, să fie cu noroc.

(Doctorița a scris pe un bilet ce e, i l-a dat lui, au plecat, el a citit într-un colț, și după aia a tot chicotit în barbă preț de o jumătate de zi. Dar nici el nu vrea să spună nimic. Se conformă, heh.)

Ce faci cînd nu-ți găsești ochelarii normali

Normali, zic, pentru că am și unii de distanță cu care mă uit la televizor (cînd am ce vedea) sau dacă vine metroul. Nu-i găseam, zic, pentru că aseară am făcut inhalație la bucătărie și i-am lăsat acolo pe masă în loc să-i pun cumsecade la capul patului.

– Nu ți-ar sta rău cu o burqa, constată domnu’ Inginer pe ton de compliment cum mă plimbam prin casă cu prosopul în cap.

Ce faci, zic, e foarte simplu: Îți pui pe nas ochelarii de distanță, că ăia știi că sînt pe canapeaua din fața televizorului (dacă nu cumva au rămas în stația de metrou) și cu ei poți să pornești în căutare fără să orbecăi din gard în gard.

M-am boșorogit de tot, asta e. (Prinzessa numește genul ăsta de văicăreală male flue.)

Madlenă obscenă. Germana fără profesor

Azi de dimineață puțănind prin bucătărie ca să mă trezesc, putzen = a curăța, și făcîndu-mi printre picături cafeaua turcească la ibric, mi-am adus aminte de următoarea scenă.

Să fi avut Prinzessa vreo 14-15 ani. Ea și una din prietenele ei au fost nu știu unde, și eu le-am însoțit. Eram de fapt un fel de damă de companie, un fel de Maggie Smith pedantă (a se vedea minutul 1:56 mai jos) care are grijă să fie respectate cu cea mai mare strictețe toate regulile decenței și bunului gust victorian. Adevărații însoțitori erau doi cocoșei de vreo 16-17 ani. Cel mai curajos dintre ei îi făcea curte prietenei (peste cîteva zile avea să-i dea papucii prin SMS cu explicația că stă ca o scîndură în pat), celălalt venise și el în speranța că poate pică ceva.

Cocoșelul 1: Știți ce iese dacă pui viagra în mașina de făcut cafea?
Toți: ?...
Cocoșelul 1: Kaffee-Latte.
Toți: Haaaaaha.

Explicația, care desigur că va nimici orice urmă de humor: Kaffee-Latte, respectiv caffè latte este cafeaua italienească cu lapte. Die Latte, în germană, este scîndura sau stinghia. Sau, în alt context, erecția, omniprezență matinală ca și cafeaua cu sau fără lapte.

Dar altceva vroiam să spun de fapt. Partea cea mai amuzantă, pe care n-am uitat-o deși trebuie să fi trecut aproape zece ani de atunci, era privirea pe care mi-a aruncat-o Cocoșelul. Îngrijorată, pentru că, din audiență, eram singurul apărător adult al bunelor moravuri, și aș fi putut să protestez (ca în minutul 4:56 de mai jos). Și totuși aruncată la sfîrșit, în momentul hăhăielii generale. Desigur cu o minusculă mustrare de conștiință.

Am rîs și eu.

Toamnă

Am terminat. Îmi împachetez notele în mapa transparentă albastră pe pianul negru din sala de repetiție. În mapa goală, cîteva fire de nisip de pe plajă, rătăcite pe fundul genții și strecurate în mapă. Nisip din Anglia, ce absurd. Îmi împachetez notele și plec.

Nunta Prințesei

Rochie albă de mireasă, lungă, brodată cu flori negre. Voal, flori violete în păr. Prinzessa fericită, mergînd de la un musafir la altul, stînd de vorbă. În camping, printre dune.

– Da, sigur că toată lumea face ochii mari. Unii spun: You’re crazy. Alții, pur și simplu: Congratulations.

Intimitate

venea seara și la Moulin Rouge ferestrele erau aburite.
eu îți ascultam respirația egală lovindu-se de ferestre și desenînd
castele, creneluri și arbori fantastici. și lumi minunate cu lanțuri de argint
în care se zbăteau deopotrivă prințese și servitoarele lor.
(Liliana, poeta)

Ce poate fi mai intim decît să asculți respirația cuiva, fie și printre dune, în iarbă. Cuiva care doarme adînc și mulțumit, pe pieptul tău, cu capul pe umărul tău. Cuiva, care poate că are atîta încredere în tine încît abia dacă îți vine să-l atingi cu vîrful degetelor. Cuiva, care a împlinit de curînd un an.

Ziua de (re)naștere

– Ași, chicoti Colombina în cunoștință de cauză către Arlechin. P. se distrează pe seama ei și adună material pentru blog.

Arlechinul mă privi suspicios. Daca anunțasem cu surle și trîmbițe că mergem la o terapeută reincarnațională, singurul scop al vizitei nu putea să fie decit terapia reincarnaționala, logic.

– E o petrecere de zi de naștere, spuse Prinzessa didactic.

Arlechinul mai peroră o vreme despre prețurile nerușinate al terapiilor esoterice, despre lipsa lor de efect, despre lipsa de răspundere a terapeuților autointitulați și despre alte lipsuri. Apoi găsi un alt subiect mai prolific. În ce mă privește, materialul pentru blog era deja înregistrat și nu mai îmi rămînea decît să savurez petrecerea.

Îmi pusesem pantalonii de in gros, culoarea nămolului: Aveam să stăm la soare, și o pereche de jeans m-ar fi adus la ebuliție în timp record. Camașă asortată, lăbărțată, tot de in, sare și piper. Nu era înca sezonul potrivit pentru șlapi, drept care mi-am luat o pereche de pantofi negri, pur și simplu. (A fost o greșeală.) În fine, pentru că era nevoie și de o pată de culoare în viața mea, șosetele de culoarea cărămizii, perfect asortate la puloverul pe care aveam să-l scot din geantă la apusul soarelui ca pe un as din mînecă. Pălăria chinezească pe cap.

Era o petrecere de femei. Așa cum eu mă distrasem odată sa o invit pe Andrea ca singura femeie la o petrecere de bărbați (evident: gay), tot așa aterizasem și noi într-o gașcă de femei cu nume sonore cum ar fi Heidrun, Waltraud sau Irmingard. Una mai esoterică decît cealaltă.

– Ingrid dragă, spuse Andrea, esti amabilă...

– Irmingard, veni răspunsul. Mă cheamă Irmingard.

– P. a făcut niște vinete umplute absolut fabuloase, anunță terapeuta triumfator, la care domnu’ Inginer începu să explice de ce leșinase imamul.

Cînd a apus soarele și mi-am pus pe mine nu numai puloverul cărămiziu, ci și o patură sau două peste, în același timp Prinzessa și Popîndaul ei trebuie să fi fost în avion. Aveau să-și regăsească mașina în parcarea aeroportului și să mai facă încă vreo doua ore pînă acasă. E normal, m-am gîndit, cînd aștepți un copil, să-ți fie teamă de toate nenorocirile care s-ar putea întîmpla, și mai ales că ar putea să moștenească toate ciudățeniile familiei adunate la un loc. E la fel de normal ca parinții în devenire să ți se pară inconștienți. Pe lîngă noi țîșni o mașină cu număr de Hessen cu 200 la oră.

– Cum pot să conducă unii, bombăni domnu’ Inginer cu piciorul pe accelerație.

– Ce mă bucur că în zece minute sîntem acasă, am răspuns, sec dar sincer.

Ochiade

Prinzessa mica a inceput sa dea din picioare, mi-a spus Prinzessa mare la telefon. (Am prins-o in timp ce gatea, asa ca n-am avut prea mult timp sa povestim.) Apoi, pentru descretirea atmosferei in seara de ajun a unui interviu, am facut un ceai Guten Abend si am pus “Birdcage”.

Pe linga originalul francez, remake-ul american arata dragut si cuminte. Reuseste totusi sa ma transpuna in situatia filmului: Si daca Gogoscharski ar veni intr-o buna zi sa-mi prezinte logodnica din high society? L-as pune pe domnu’ Inginer sa se imbrace sobru, ca astazi la interviu? Si el si-ar pune oare ciorapi roz la costumul negru si camasa alba, ca sa aiba un pic de culoare? Sau si-ar rade barba de tîlhar in mijloc de codru des, si-ar pune peruca si si-ar face aparitia pe post de bunicuta adorabila, brat la brat cu bunicul cu blog?



Daca ma gindesc bine – si ma abtin sa dramatizez pina la capat – madlena asta am gasit-o simbata seara la sauna. Erau acolo doi tipi pe care ii stiam din vedere (dar n-am fi vorbit unii cu altii, Doamne fereste, nu se face). Ca in scena de inceput din “La cage aux folles” (cum? mosu’ de Renato are, vai, un iubit tinar si frumos?), cei doi ma vazusera alta data cu Gogoscharski impreuna (tinar, frumos, inalt, musculos) si se indignasera. Fata de noi isi pastrasera cumpatul, domnu’ Inginer insa, venind, in urma noastra, le-a vazut reactia. Ai vazut? mi-a dat coate, ai vazut ce fețe au facut? Hihihihi...

Continuarea continuării

Dragele mele si dragii mei, va multumesc pentru urari, felicitari, imbratisari. M-au facut sa ma simt mai bine: Pentru ca totusi ma ingrijoreaza povestea asta si ma intreb foarte tare daca vom fi in stare sa ii oferim ceea ce trebuie. Ma gindesc: Ce minte, sa faci copchii la nici 22 de ani. Si tot eu: Cind am facut Prinzessa la 25 de ani am avut mai multa? Heh.

M-as ocupa mai mult de Prinzessa mica, dar ma tem ca mai trebuie sa mai si lucrez. Macar de’as putea sa ies la pensie... Poate atunci o sa devin strabunic.

Un bunic incredibil, da. Nu stiu daca o sa-mi schimb numele, dar pina atunci se vor schimba cu siguranta: unele, altele...

PS Comentariul lui Jean-Noel la vederea fotografiei: Iti seamana perfect.

PPS La Hauskonzert, o piesa de Stamitz pe care o studiez saptaminile astea: Pinocchio in stereo. Agata zice sa piesa asta trebuie sa exprime bucurie. Nu stiu daca am reusit. Urmeaza partea a doua, Romance.

Continuarea

Dupa scena liftului si a secundelor decisive, am intrat in birou si am inceput sa-mi citesc mailurile. Poza era acolo. Am pus-o pe blog, apoi am sters-o imediat.

La prinz am fost sa maninc la arab. Binecunoscuta atmosfera de familie. Gindindu-ma, mi-au dat lacrimile, le-am ascuns in servetul apretat, apoi mi-am bagat nasul in capitolul de carte pe care il aveam de recenzat si am asteptat cahfeaua. Era plin, fiul sefului s-a asezat vizavi de mine. De fapt nu stiam cine e, dar seful s-a asezat si el alaturi, m-a intrebat “Cum merge, sefule?”, eu m-am fisticit, am ezitat, el m-a intrebat de ce ezit. I-am spus. Apoi baiatul s-a bagat in vorba (din politete, in germana): Tata, mi s-a stricat iPhone-ul. Lasa-l incolo de iPhone, mai bine citeste, uita-te la domnu’, vezi, toata lumea citeste. Etc., etc.

M-am intors in birou si am postat din nou poza. Nici cind au venit Prinzessa si Gogoscharski nu am fost atit de emotionat.

Fiecare din voi a ghicit cite o bucatica, si asta ma emotioneaza inca si mai tare. Inca nu sint bunic, dar sint pe cale. Micul pamintean, fiul, nu tocmai, se pare ca este o fetita, dar inca nu se stie. Iar burtica, da, este a Prinzessei.

Si: Afara ninge.

Balet

Si acum, ca sa evitam depresiile sezoniere in urma articolului precedent, o alta relicva din pod. Data: februarie 1996, cind Gogoscharski avea aproape cinci ani si Prinzessa opt. Amindoi erau impreuna la balet, chiar daca in grupe diferite. Iata un dialog cit se poate de serios si de stiintific al celor doi:

Prinzessa (inchizitorie): Ia spune, citi baieti aveti voi acolo la balet?
Gogoscharski (retoric): TREI: Monika, Denis si eu.
Prinzessa (persuasiva): Sa stii ca eu nu am auzit pina acuma de vreun baiat pe care sa-l cheme Monika. Crede-ma, chiar daca are parul scurt, tot fata trebuie sa fie. Monika e nume de fata.
Gogoscharski (receptiv): Atunci avem doi: Denis si eu.

La sfat de taină

Nu-mi aduc aminte cind am mai asteptat la usa unui profesor sa ma sfatuiasca. Am fost mai intii la ora anuntata, am vazut coada, era rezonabila, am plecat. Peste trei sferturi de ora am revenit cu citeva articole de citit, dar nu-mi statea mintea la ele. Era un personaj mic si rotofei, il stiam din vedere, si mai ales ii stiam numele din carti, jurii, comisii, colocvii. Mi-a intins mina cu o atentie aproape circumspecta, mi-a oferit un scaun, apoi a inchis usa.

Am iesit peste vreun sfert de ora zimbind pe dinauntru. Fusese mai mult decit ma asteptasem. Nu stiam ca el face si asta. Se oferise sa conduca doctoratul, apoi pronuntase un alt nume, din cele pe care le citesti pe cotoarele cartilor, multe si ordonate in rafturile unei biblioteci universitare.

Eh, sigur ca nu de doctoratul meu era vorba. Ci de o posibila reintoarcere. Atit de draga si de nesperata, incit nici nu indraznesc sa ii spun pe nume.

O amintire din copilărie

Căci ea singura este vesela si nevinovata – si nu le pasa de intunecarile celor mari. Acum exact 12 ani, Prinzessa, intr-un septembrie blând, pe pontonul unui helesteu de tara, bio si putin (dar numai putin) artificial. Se face ghemotoc si se acopera cu un prosop alb. Apoi se ridica si piuie ca un pui de gaina. Se face ghemotoc; se ridica si piuie. Jocul ei are ceva din serenitatea si seriozitatea unei adoratii a soarelui.

Gogoscharski bum-bum-bum cu picioarele grasute si goale pe scindurile pontonului, vine si se aseaza cu fundul peste Prinzessa. Prinzessa protesteaza indignata: Da-te jos! Da-te jos!!! Gogoscharski, calm si hotarît: Nuuuu, ca eu sunt mama ta.

Soacra in vizita

Ca sa incep in stil clasic, eram in gradina, la sfirsit de saptamina, absorbit de operatia de indepartare a resturilor vegetale depasite de anotimp si evenimente. Prinsesem un smoc de gura-leului si il ajustam in mod convenabil, cind am constatat cu destula neplacere ca tocmai imi ajustez si o parte din degetul inelar de la mina stinga. Domnul Inginer m-a insotit urgent la baie, mi-a facut un pansament de dimensiuni considerabile si a avut grija sa nu lesin decit odata ajuns pe canapeaua din sufragerie, cind oricum era prea tirziu: Nu mai puteam schimba nimic, tot ce mai aveam de facut era sa am grija pe unde las eventuale pete de singe. Analizind lucrurile dupa criterii stiinifice, psihologice si filosofice, am tras concluzia ca era vorba de un simptom de stress, de oboseala dusa in mod iresponsabil dincolo de limitele bunului simt, si ca era cazul sa ma opresc inainte sa imi ajustez intr-un mod inca mai putin convenabil si alte parti ale corpului, dedicate unor functiuni mai vitale decit digitarea notei sol la flaut. Ca intr-o schita de Saki, aveam sa ma deconectez in linistea provinciei engleze, unde nimic, dar absolut nimic nu ma va putea tulbura.

Si iata, luni la ora prinzului imi faceam aparitia la aeroprt in tinuta modesta de vacanta la tara: jeans, camasa in carouri, jacheta, bandaj, toate in culori neutre, sterse, aproape invizibile. (Si pentru ca totusi, chiar si in situatiile cele mai discrete, este nevoie si de putina culoare in viata noastra, incaltasem Camper-ii rosii, asortati la geamantan.) Gesturi aproape automate: urc scarile rulante, ma opresc in fata tabelei celei mari, sar peste cursele obisnuite de Bucuresti, Sibiu si Cluj si citesc mai departe, cautind cursa la care aveam bilet. Imi pastrez calmul, chiar si in situatia in care la informatii mi se spune (nu fara o anume satisfactie, mi s-a parut) ca acea cursa nu exista si ca ar fi mai bine sa intreb direct la British Airways. Apoi imi pastrez acelasi calm si cind mi se spune ca BA a vindut acum vreo doua luni firma care zbura pe traseul meu. De ce nu am fost anuntat din timp -- aici onorabila doamna a dat si ea dovada de calm, renuntind sa imi ofere pretexte pentru rateurile umane ale tehnicii informatiei si comunicarii, iar eu am apreciat delicatetea gestului. Probabil ca s-a asteptat sa ii fiu si recunoscator pentru bunavointa de a imi schimba rezervarea si a ma trimite, in loc de orice altceva, la Londra; dar stim bine de cita nerecunostinta avem parte cu totii in ziua de azi. Intr-o ultima incercare de consolare, a caligrafiat un voucher in valoare de 8 EUR cu care sa ma refac in urmatoarele ore la masa de prinz in vreun restaurant din incinta aeroportului. (Pentru comparatie, nu demult observasem ca o bere Ursus de 33 cl pe aeroportul Otopeni costa 3 EUR si ceva, preferind pe moment apa minerala. Multumesc, Dan!)

Aeroportul Heathrow m-a intimpinat cu binecunoscuta lui mocheta gri. Zonele inchise ale modelului mai pastrau prospetimea originala. Zonele mai deschise spuneau calatorului care avea urechi de auzit si ochi de vazut povesti nostalgice despre zile mai bune. Colturile usor ridicate pareau sa fie, ca si mine, plecate in lume, in cautare de liniste rurala. In tunel, cam pe la jumatatea distantei dintre avion si cea mai apropiata toaleta (despre care, in acel moment, ma intrebam de fapt unde si mai ales cind o voi gasi in sfirsit), cineva uitase sa deschida o usa. Intr-un impuls de solidaritate umana, am materializat cu totii un monument, un grup statuar simbolizind, pentru a cita oara, cele mai laudabile virtuti omenesti in fata vicisitudinilor vietii: rabdarea si stapinirea de sine. Nu am inteles totusi de ce zboara cineva, de bunavoie si in cunostinta de cauza, la Heathrow.

Ma intrebai deunazi, dupa primele cinci zile de conlocuire cu Prinzessa si cu tinarul domn, ce se intimpla aici de vreau sa ajung acasa mai repede. Nimic special. Oriunde as fi (cu unele exceptii, e drept) dupa primele trei zile imi doresc sa fiu din nou acasa; probabil ca am imbatrinit putin. Si chiar nu stiu de ce, pentru ca dormitorul care imi fusese rezervat si salteaua studenteasca pe care dormeam devenisera cu adevarat confortabile dupa ce acoperisem cu diverse artefacte aflate la indemina (note de flaut sau de vioara, copii dupa articole de specialitate, camasi momentan neflosite) pe Chucky si pe logodnica lui, care imi zimbeau retinut dintr-un colt al camerei. Ca sa fiu foarte sincer, l-as fi acoperit la fel si pe tinarul domn si stapin al casei, mai ales la orele tirzii cind conducea cu peste 150 mph o masina virtuala pe strazi la fel de virtuale in dulcele sunet al motorului si al obiectelor de mobilier urban rasturnate in trecere. Partea mai interesanta a jocului (din cite am reusit sa-mi dau seama) erau urmarirea si cursa, masina adversa fiind condusa de un alt jucator din cine stie care alt colt al lumii. Cind tinarul domn conducea un Renault Megane real pe strazi la fel de reale, cu Prinzessa linga el si cu mine pe bancheta din spate, si accelera urcind vreo panta, imi mai scapa cite un oftat de usurare, daca nu chiar un murmur admirativ vazind ca masinile parcate, semnele de circulatie din intersectii si lazile de gunoi de pe trotuare ramin intacte la locurile lor.

Am inteles ca refuzul lui mut dar consecvent adresat artei mele culinare si preferinta manifesta fata de alte alimente, extrase natural din pungi de plastic si cutii de carton sau de tabla si eventual reincalzite (de Prinzessa) la cuptor, nu reprezentau o jignire personala, ci un mod de existenta provenit din adinci nevoi sufletesti, din traume ale copilariei deloc indepartate. Mai departe, ma gindeam in timp ce spalam vasele, ca daca ar fi venit intr-o buna zi cu costum de duminica si vocabular de salon sa imi ceara mina Prinzessei, as fi avut destule motive sa il refuz; poate ca i-as fi recomandat chiar o agentie matrimoniala din Internet (www.neu.de, de exmplu) cu satisfactia politic corecta cu care madama de la aeroport m-a trimis la biroul BA. OK, recunosc, aici am parafrazat-o pe mama prietenei mele din liceu, care la urma urmei avea dreptate si oricum imi spunea asta intr-un moment in care nu era nevoie de bila vrajita de cristal si clarviziune de soacra ca sa iti dai seama ca relatia noastra nu mai avea cine stie ce sanse. Mai recunosc, punctul al doilea si cel mai optimist, ca putea sa fie si mai rau: tinarul domn ar fi putut sa fie un proletar britanic, tatuat si betiv, Cupidon fiind la fel de legat la ochi ca si Justitia. "Apoi un spectru betiv sa te traga de tiv, desirindu-ti aplombul si gratia." Nu, tinarul domn este numai britanic, fara a fi tatuat si betiv, ceea ce ii acorda unele circumstante atenuante. Iar eu sunt un fel de soacra in vizita, care sta intzepata in virful scaunului si tace penibil, dupa ce s-a saturat sa gateasca si sa spele vasele in fiecare zi ca sa ii ofere fiicei, macar pe perioada vizitei, perspectiva unei vieti conjugale mai decente. Iata de ce abia astept sa ma intorc acasa.

Dupa ce mi-am terminat de citit provizia de articole copiate, de facut planul unui articol propriu si de cintat la flaut solo sau in duet cu Prinzessa, am intrebat-o daca nu cumva are ceva de citit pentru mine. Mi-a facut o lista de carti de diverse facturi si stiluri, din care am ales, nu fara unele ezitari de bonton, The Hitchiker`s Guide to the Galaxy, in ideea ca oricum voi citi numai inceputul si o voi lasa acolo la plecare. Desi de dimensiuni incomode, am adormit cu nasul in ea si m-am trezit cu ea in mina. Si probabil ca tot cu ea imi voi petrece miine orele de asteptare pe acel aeroport pe care eu unul l-as denumi "Aeroportul memorial Werner Heisenbeg", chiar cu riscul de a suprasolicita humorul englezilor. Domnu` Inginer, intors si el din sinul familiei, isi va modifica usor traiectoria si se va afla "ca din intimplare" in apropiere cind eu voi iesi din terminal cu Hitchhiker`s Guide intr-o mina (in mina stinga, cu degetele lipsite acum de bandajele amintind de perioada de glorie a lui Michael Jackson) si cu cealalta mina tragind dupa mine valiza rosie asortata la pantofi (si la cicatricea de la degetul inelar). "Need a lift, young man, um?" ma va intreba inocent, si intr-un prim pas vom fi aterizat amindoi la italianul din colt. Pentru ca eu voi fi, ca de obicei, lihnit de foame si de sete.

Iarba verde de acasa

Domnu' Inginer are la degetul mic vreo cinci fire de par aspru in culoarea pielii bronzate. Camuflajul este perfect, le descopar (dupa citi ani?) folosind simtul tactil. Draperiile albe se umfla usor, vintul aduce o idee de racoare: e inca vara. Si ultima zi de concediu.

Pentru ca vremea era prea instabila si drumul pe soselele romanesti prea lung si prea stresant, am scurtat concediul si am petrecut ultima saptamina la iarba verde de acasa. Dupa o perioada ploioasa si lipsit de freneziile mele gradinaresti, gazonul a crescut des si frumos. Chiar si in sera s-au copt doua pina la trei rosii. Prinzessa a venit in vizita, intr-o escala e excursiei in stil american: Europa de Vest in doua saptamini. Din cele 20 de examene de A level, a picat la mecanica, in schimb a luat la toate celelalte punctajul maxim. Acum este studenta la o distinsa universiate britanica.

Ungaria se compune dintr-o o autostrada lunga si dreapta, care incepe dupa Viena si se termina undeva in camp. Din loc in loc se gasesc moteluri cu ferestre spre aceeasi autostrada, pe care le folosesti de nevoie. La ambele granite trebuie sa ai rabdare si nu cumva sa scapi cuvinte nepotrivite, indiferent ce pasaport ai avea. Cam asta era impresia mea initiala, din care unele aspecte s-au schimbat in momentul in care, intorcindu-ne din Romania, ne-am hotarit sa avem o noapte linistita si sa vedem ceva mai interesant. Nu am pus degetul pe harta cu ochii inchisi, ci am rationat in mod logic. Pornind la o ora rezonabila a dimineatii de la Cluj, dupa un mic-dejun copios, ca toate celelalte mese din acea vizita intotdeauna foarte placuta, am ajuns pe inserat la Györ. Oras nu prea mare, dar nici prea mic, aflat la jumatatea distantei intre Budapesta si Viena (care, din aceasta perspectiva, poarta numele imposibil de Bécs!), basca sediu episcopal: Asta spune tot. Orasul (cel vechi, in orice caz) este o bijuterie pe care o privesti din toate unghiurile, de la romanic la rococo, si nu incetezi sa te minunezi. In fata cinematografului baroc, o tinara care in mod evident nu vorbea nici o boaba de germana incerca sa afle cit e ceasul, dind impresia ca si-a ratat intilnirea cu iubitul pentru o seara la cinema in doi. Ii arat ceasul meu, intr-o tentativa de comunicare nonverbala, fara cuvinte si chiar fara cifre. Ea se uita pe rind in ochii nostri si spune cu timiditate, ca si cind ne-ar fi incredintat un secret naiv: Ich kann blasen. Accentul german era dintr-o data perfect, iar uimirea noastra atit de mare incit nu am inteles imediat continutul acelor vorbe. Ich kann blasen, a repetat, eu m-am indignat gratios, am refuzat-o politicos si am trecut mai departe. Mai tirziu, domnu' Inginer a propus un posibil raspuns alternativ: Darling, si eu pot, ba chiar mai bine ca tine. Am obiectat ca nu avem termenul de comparatie necesar unui asemenea statement si a fost rindul lui sa se indigneze gratios.

La Hateg am fost luati in primire cu multa caldura de mama gazdei, fosta bucatareasa, care ne-a tratat regeste cu mincare dietetica (pentru ca fiica, gazda adica, avea ulcer). In afara de mincarea gatita profesional, ne-a imbiat cu frumoasele fete hategane. Cum, astazi am fost la plimbare pe Corso, nu am gasit noi nici o fata frumoasa, ca doar sunt atitea?! Stiam de pe Internet ca in orasul Hateg locuieste un tinar gay, chiar foarte prezentabil (ma abtin sa pun aici linkul respectiv pentru ca nu dorim, nu-i asa, continut indecent, dar poti sa ma crezi pe cuvint ca tipul arata bine), pe care mi-am inchipuit ca, ajungind acolo, il vom intilni intr-una din acele plimbari. Cam asa a si fost: Era una din acele duminici in care toata lumea este in febra nuntilor. In fata unui mare restaurant de pe una din marile artere principale, un tinar si o tinara executau un dans cu continut fara indoiala simbolic. El era inalt, bine facut, cu o camasa lunga cu tenta istorica, si dansa descult. Cum treceam pe vizavi (iar acea strada chiar era o mare artera de circulatie, cu patru benzi si strat de flori pe mijloc, deci distanta era considerabila), el ne-a urmarit cu privirea si la dus si la intors. Mai tirziu nu l-am mai vazut.

Am ajuns de comun acord la concluzia ca Gogoscharski s-ar fi plictisit ingrozitor cu noi la Hateg. Asa ca pina la urma a fost mai bine ca nu a venit, chiar daca si-a schimbat planurile abia cu doua zile inainte de plecare. Danemarca pare sa-i fi priit mai bine, in elanul lui de independenta personala, iar eu nu am fost acolo sa ii fac observatii cind sare peste cal. (Ceea ce nu inseamna ca Colombina si Arlechinul ei nu au facut acelasi lucru.) Am savurat ultimele zile de concediu acasa sau la lac. Luna septembrie la München este intotdeauna frumoasa si calda. Am inceput si sa lucram, cu mai mult sau mai putin entuziasm.

Dimineata inaintea plecarii

Cum stateam in bucatarie si imi sorbeam cafeaua, auzeam zgomotul cunoscut al unei masini care iesea din garaj si parcurgea cei citiva metri de alee serpuita spre strada. The Unspeakable cobora sa inchida poarta, urca din nou, apoi zgomotul se pierdea intr-o directie nedefinita. Dupa cum suna, masina ar fi putut sa fie un Porsche sau un Ferrari; in realitate era un Mini. Gurile rele spuneau ca, pentru a produce acel sunet, nu motorul si esapamentul, ci boxele masinii erau supradimensionate. In realitate cred ca era numai rezonanta aleii si a peretilor de beton.

Putea foarte bine sa fie o scena de action movie: Raufacatorul bantuind orasul, facind avioanele sa explodeze, raspindind panica in rindurile cetatenilor si rizind malefic, iar eroul prinzind-i urma, dejucindu-i planurile, salvind omenirea si rapind (desigur fara intentie) milioane si milioane de inimi tinere din care, vai, numai una era aleasa. Si unul si celalalt ascunsi sub o masca de boy next door, iar masina, ca si calul lui Fat-Frumos, avea un aer prafuit de second hand, dar o apasare de buton o facea sa depaseasca la viteze supersonice, sa zboare peste intersectii blocate si sa declanseze arme si sisteme de aparare nemaivazute.

Care din roluri i se potrivea cel mai bine vecinului nostru? La cit il iubeam noi, desigur ca rolul negativ: parul slinos, privirea in gol si izbucnirile bruste corespundeau. Urcati in avion, l-am fi descoperit printre pasageri, l-am fi urmarit cu privirea, i-am fi vazut broboanele de sudoare de pe frunte si tremurul miinilor cind turna continutul sticlutei de Jaegermeister in telefonul mobil (poate tragea inainte o dusca, ce mai conteaza), iar domnu' Inginer il oprea la timp sa formeze codul secret care detona bomba si salva 120 de pasageri plus doi piloti si patru stewarzi gratiosi, basca jumatate din populatia terestra a Londrei. Sau poate ca, dimpotriva, The Unspeakable era tocmai cel care descoperea complotul si impiedica la timp atentatul? Apoi, ca intorsatura sa fie completa, imi declara ca ii plac la nebunie exercitiile mele de flaut, eu imi dadeam dintr-o data seama ce vecin nepretuit avem si imi retrageam urgent reclamatia de la politie pentru acele doua cuvinte pe care mi le-a spus acum doua saptamini dupa o jumatate de an de tacere? Sau, a treia posibilitate, pur si simplu Johnny English?

Rideam, dar rideam fortat. Un fel de trei intr-o barca in drum spre Londra: Gogoscharski, domnu' Inginer si cu mine, mergind sa vizitam Prinzessa, calatorie planuita, asteptata si pregatita de luni de zile. Am mai zburat la Londra la citeva zile dupa acel 11 septembrie. Senzatia este aceeasi. Dar stiu: Undeva deasupra Canalului, anxietatea face loc bucuriei, iar, cind avionul aterizeaza, se aude rasuflarea usurata a sute de oameni, din avion si de acasa. Avionul atinge pista de aterizare, se mai ridica putin, apoi da cu coada de pamint si bucataria zdrangane. Vocea mucalita a pilotului: Stimati pasageri, dupa cum desigur ati observat, am aterizat la Londra. Toata lumea moare de ris. Apoi ne inghesuim la iesire, facem planuri si bancuri, coada de la controlul pasapoartelor nu mai conteaza, iesim fluierind din cladirea aeroportului.