Schiță în roșu

“venea iarna, și la moulin rouge ferestrele erau aburite
acolo beam vin roșu tăcuți, așteptînd înserarea”
(Liliana, poeta)

Și au venit acele dimineți în care aburul plutește peste marginea orașului pînă tîrziu, spre prînz. Gurile rele spun că este aburul Oktoberfestului – dar nu, pentru că Moș Pinocchio și domnu’ Inginer beau vin, de preferință roșu.

Întorși din conced la drum de seară, găsim la ușa apartamentului buchetul de trandafiri de mai jos. Obiectul roșu din mijlocul lui este o inimă de sfoară: cineva și-a pierdut-o, fără îndoială pentru altcineva. Cum nici eu, nici domnu’ Inginer, flăcăi tomnateci, nu ne mai așteptăm la declarații de dragoste înfocată, și cu atît mai puțin la cereri în căsătorie, am scris și pus la avizier mesajul corespunzător: cine simte lipsa buchetului, să se anunțe. Nu s-a anunțat nimeni, iar noi am așezat buchetul în geam, și am uitat pentru o vreme să ne uităm la ceață.

…meanwhile, in Munich…

…mă întrebam cînd va veni primul student, nemulțumit că a picat la examen, să-mi taie gîtul. 

„Stimate domnule profesor, oare cînd aș putea să-mi verific lucrarea de examen? Știți, imediat după, am avut un sentiment foarte pozitiv. Dar acum sunt foarte surprins să văd ca am picat. Cu respect etc., Melih Xulescu.”
„Stimată doamnă, îi raspund, cum am explicat în repetate rînduri la întîlnirile noastre de la curs, după nu mai am nimic de a face cu acele lucrări. Vă rog să vă adresați secretariatului. Cu același respect etc., etc., Dr. P.”
„Oh, îmi răspune prompt, și parcă îl vedeam roșind în fața displayului, vă rog să mă scuzați. Respect, etc. PS: Sunt de gen masculin :-)”
„Oh, îi răspund simetric, vă rog să mă scuzați. De vină este lipsa mea de cunoștințe în materie de limbi și culturi străine. Oare de unde vine prenumele dvs.?”
„’Melih’ înseamnă ‚dulce’ în limba arabă. Dar eu însumi sunt turc.”
„Aha, deci numele dvs. trebuie să fie înrudit cu cuvîntul latin ‚mel’, care înseamnă ‚miere’. Pînă la urmă suntem toți foarte aproape unii de alții.”
„Da, îmi răspunde, asta este și impresia mea. Suntem toți foarte aproape unii de alții.”

Domnu’ Inginer își face apariția spectaculoasă în grădină, cu două sticle de bere rece pe care le ciocnește una de alta, clincănind a invitație. La urma urmei, îmi spune, nu i-ar folosi la nimic să-ți taie gîtul, pentru ca l-ar împușca poliția și atunci n-ar mai putea să treacă examenul. Nu, sigur că nu, aprob eu, cum aș putea să-l trec cu gîtul tăiat?

Nikolaus Harnoncourt

Să fi fost prin 1981-82, ascultam în fiecare duminică dimineață, după teatrul radiofonic pentru copiii (pe care da, îl mai ascultam și la vîrsta studenției), concertul preclasic pe programul 2. Și am descoperit Anotimpurile lui Vivaldi. Ei bine da, am spus, asta este o interpretare așa cum ar trebui să fie. (Și nu mai vorbesc despre Frau Mutter cu Karajan și „Vibraato, aaah, vibraaaaaato!”.)

Cîteva zile mai tîrziu, în holul Atheneului, o domnișoară pe nume Antigona se indigna tragic despre acea interpretare: naturalistă, cu arcușuri scrîșnite pe coarde, ce-i aia, ăla nu-i Vivaldi. Între timp, Antigona (nu vreau să fiu lipsit de respect, nici să anonimizez transparent, dar chiar nu-mi aduc aminte numele ei de familie, era ceva neaoș) este un critic muzical pare-se cunoscut, iar Anotimpurile lui Vivaldi, cîntate de Harnoncourt și Concentus Musicus, sunt o interpretare devenită clasică.

Vă mulțumesc, Maestre!

Germana fără profesor: Schrebergarten

Apoi, ca un intermezzo între două sau mai multe concedii, s-a întîmplat acel lucru aproape improbabil. Am auzit chicotitul de la mare distanță: Era acea vecină, mereu pe bicicletă, mereu cu aerul că tocmai s-ar întoarce de la o petrecere care s-a terminat prea devreme. Domnu’ Inginer, zice ea, de ce nu faceți și dumneavoastră o cerere? Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, poate vine și mai repede, oricum e mai bine decît să le ocupe turcii pe toate.

Decît să dea turcii, voi fi desigur în asentimentul întregului Facebook de limbă și afiliație română, că mai bine să dea ai noștri. Dar să relevăm obiectul îndemnului. Schrebergarten este o grădină (germ. der Garten) amintind postum de Moritz Schreber (1808–1861), medic și profesor universitar din Leipzig, convins și activ promotor al obiceiurilor sănătoase, cum ar fi profilaxiunea masturbației prin practicarea exercițiilor fizice (în mod special a mișcărilor de spart lemne cu toporul și tăiat cu fierăstrăul), băi reci de șezut, clisme cu apă rece și utilizarea unor aparate inventate și experimentate de el însuși (cîteva exemple contemporane aici, aici și în multe alte locuri). Unul din acele obiceiuri sănătoase, destinate în mod special tineretului, a fost grădinăritul. Iată numai cîteva din avantajele enumerate de Office International du Coin de Terre et des Jardins Familiaux: calitate sporită a vieții în oraș pentru toată lumea, ocupație practică pentru familii, loc de joacă pentru copii și tineret (vezi mai sus), relaxare pentru cei din cîmpul muncii, sentimentul utilității pentru șomeri, contacte sociale pentru imigranți și invalizi, loc de stat de vorbă pentru pensionari (dar despre asta mai încolo).

Detalii practice. Grădina domnului Schreber se compune obligatoriu din trei părți de suprafețe îndeobște egale: o parte frumoasă (flori), o parte utilă (legume-fructe) și o parte locativă (coșmelie și gazon). Echipată cu apă curentă, dar nu și cu scurgere, canalizare, curent electric (cine vrea curent, trebuie să-și facă instalație solară). Sunt interzise, printre altele: gardurile vii de peste 1,40 m înălțime, gardurile moarte în totalitate, mașinile de tuns iarba cu benzină, grătarele cu cărbuni, creșterea animalelor (albine doar cu aprobare specială), plantarea de copaci nefructiferi, ignorarea sau tolerarea bălăriilor și buruienilor de orice fel, dar mai ales a păpădiilor.

Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, spusese vecina chicotitoare, și mă întreb dacă nu cumva îi făcuse cu ochiul domnului Inginer odată ajunsă la punctul sensibil. Am făcut cerere în toamnă, ni s-a aprobat prin martie, și am luat-o în primire cînd ne-am întors din Toscana. Are vreo 300 mp și costă cu aproximație un euro pe zi, plus apa. Am mai dat vreo 600 de euro pentru floră, unelte și coșmelie, sumă pe care o vom primi vreodată înapoi de la cel ce ne va urma. Să mai spunem că 600 de euro este o sumă modică, coșmelia fiind coșmelie și nu palat cum au alții, care ar fi costat eventual mai multe mii.

Voilà.

Meniul de duminică

Pentru completarea imaginii: 1. Supă de castravete cu ciuperci și 2. Porc cu broccoli, portocale și (ce altceva?) ghimbir și usturoi. Domnu’ Inginer este de părere că portocala a fost în exces, dar dă bine în poză. S-ar fi potrivit unul din vinurile nobile toscane roșii.

Interesant este că rețeta recomandă să tai cozile de la florile de broccoli în felii și să le prăjești mai întîi singure, și abia vreo două minute mai tîrziu să adaugi florile. Sucul de la portocală se combină cu sos de soia, și în el se pune niscaiva mălai. Se lasă o vreme la o parte, și se adaugă peste carne și broccoli spre sfîrșit. La urmă de tot vine coaja de portocală – evident, bio și netratată cu conservanți.

Provocarea Elvirei

Deunăzi, am primit provocarea culinară a Elvirei, de o calitate estetică greu de atins. Am promis, și m-am ținut de promisiune. Madamina, il catalogo è questo:

Un preludiu ce constă dintr-o supă de dovleac și fasole-teci. Plus o anumită plantă din camera frigorifică a magazinului de asiatice. Nu-mi amintesc numele (era scris pe pungă), dar gustul este oarecum mentolat. Plus ghimbir: Ghimbirul n-ar trebui să lipsească din nici o supă, cel puțin din repertoriul collodian. Se consumă cu apă de cireșe nemțești, în original Kirschwasser, pe romănește țuiculiță.

Apoi obiectul provocării: Sparanghel alb, fiert exact cum spune donna Elvira, fără să se fleșcăie. Garnitură în loc de sos, și mai ales în loc de sos olandez ubicuu și lipsit de fantezie: se rumenește mălai cu pesmet (în versiunea următoare ne vom lipsi de pesmet) în ulei încins (cred că domnu’ Inginer a folosit ulei de rapiță, dar asta e neesențial), se toarnă peste el ouă bătute și se amestecă pînă capătă ceva consistență, dar fără să ajungă anhidru. Exact atunci se încorporează leuștean tocat, proaspăt cules din grădină. Căci da, asta este de fapt noutatea cea mare, avem o grădină. Și încă un da, acolo crește leuștean. (Mai ales la vecini, și nu avem gard între, așa că. Hehe, dacă tot împărțim tufa de urzici, atunci s-o împărțim și pe cea de leuștean.) De o parte și de alta, însoțitorii: mămăliga domnului Inginer (și de asta ne vom lipsi în versiunea următoare, garnitura de mălai rumenit fiind întru totul îndestulătoare) și salata de sfeclă roșie cu muștar de Dijon, tot a domnului Inginer (care a constatat că muștarul de Dijon s-a terminat, și a folosit Bautz’ner). De nelipsit, în final, vinul rosé demisec de Pays d’Oc, Grappe de Lumière. Voilà. Toată afacerea e mai bună la gust decît arată în fotografii.

Despre binefacerile tehnicei moderne

Voi ați încercat vreodată căștile alea Bose cu noise reduction, făcute să nu auzi nimic pe lîngă muzică (sau pur și simplu nimic) cînd zbori cu avionul? Gogoscharski și le-a cumpărat de mult (ba chiar de mai multe ori, că și le-a uitat în avion), acum și-a cumpărat și domnu’ Inginer o pereche, ca să nu mai audă pălăvrăgelile vecinilor de compartiment pe linia München-Berlin.

Sunt geniale! Mai ales cînd faci curățenie cu unul din aspiratoarele alea moderne, care fac o gălăgie infernală.

Și acum, dragi părinți, bunici, unchi, mătuși, nași și alte rubedenii reprezentate îndeobște pe post de portofel umblător, știți ce condiție să puneți cînd vi se cere ajutorul financiar la achizitionarea unui asemenea aparat.

Zacuscă

Toamna, cam pe vremea asta, se adunau în bucătărie: bunica, mătușă-mea, și încă o cucoană pe care memoria nu reușește s-o mai identifice, probabil o identitate variabilă. Grămezi enorme, în primul rînd de roșii, cărate cu sacoșa (uneori cu căruciorul) de la piață. Se opăreau, se dădeau prin mașină – cu atenție, să nu rămînă sîmburi, că se acrește sucul. O parte se conserva ca atare (borcane opărite, celofan înmuiat, bărbații invitați în mod excepțional și pentru scurtă vreme să țină celofanul în timp ce cucoanele îl leagă), restul merge la zacuscă. În bucătărie e cald (septembrie la margine de București), cucoanele sunt transpirate și obosite, dar entuziaste. Recolta e bogată, cămara se umple.

München, anul 2014: Fereastra larg deschisă în bucătărie, vremea e îndurătoare, nori pufoși-bulbucați pe albastru. Am convenit de comun acord asupra numelui „ratatouille”. Domnu’ Inginer e invitat în mod special să guste: Se aprobă. Rezultatul se poate studia mai jos.

(Și mi-aș dori foarte tare ca Prinzessa și Gogoscharski să știe și ei asta, pentru că nu tot ce e suc de roșii și conserve de legume vine de la supermarket.)

Vedere de pe masa de scris

...și toată lumea mă întreabă dacă e ziua mea...

Amintiri din conced, patru. Miyajima, liniște

Variațiuni japoneze cu pește, doi. Ce mîncăm în Japonia pe căldura de foc

De preferință nimic, dar să nu exagerăm. A venit timpul în care lăsăm baltă toate planurile mărețe geografic-culturale, închidem ușile și ferestrele, dăm drumul la aer condiționat (fără să ne mai gîndim la Fukushima) și ne vedem de treburi casnice. De blogărit, de exemplu.

Mîncăm desigur sashimi de producție proprie (conform imaginii), ceea ce nu înseamnă că sînt gone fishing, ci doar că am cumpărat peștele crud de la magazin și l-am asezonat cu mîna proprie. Oare Tapirul mănîncă sashimi în Elveția? mă întreb en passant.

Mai întîi, repartizăm frunzele alea aromatice care seamănă cu urzica și habar n-am cum se cheamă, pe farfurie. Peste ele, se rade ridiche uriașă (din cea albă și lungă, de obicei iute) în felii subțiri. Din cînd în cînd, operațiunea se întrerupe și se rade ghimbir proaspăt. Cînd mormanul de furaje atinge înălțimea dorită, ne oprim și punem peste el peștele, tăiat în hapuri pe care să le poți mînca, obligatoriu, cu bețișoarele. Alături, sos de soia (eventual cu puțină zeamă de lămîie) și wasabi (eventual niscaiva pastă de hrean în loc). Orez pentru cine nu rezistă, dar Moș Pinocchio e tare de caracter. Gata.

Și ce se bea la asta, în Japonia pe căldura de foc? O bere. Sună blasfemic, dar japonezilor le place. Bere japoneză, se subînțelege.

Ehei, dunele de la Năvodari, pe vremea studenției...

Asta nu numai din motive de nostalgie, ci și amintită de însemnarea lui FireMan...

Ghiciți unde sînt! Viața secretă a lui Moș Pinocchio

O primă indicație: fotografia de mai jos. Și nu, nu mai sînt acolo, pentru că “acolo” era aeroportul Kansai din Osaka.
Apoi, pentru că drumul a fost lung, Moș Pinocchio a vărsat lacrimi de crocodil la filmul lui Ferzan Özpetek, pe care vi-l recomandă ca film gay oferit fără falsă pudoare la bordul unei companii de transporturi aeriene ce se vrea onorabilă.

 

La München în fundu' gol. O operă de artă

Tocmai am aflat despre asta via skype de la unul din protagoniști care nu, nu este domnu' Inginer. Detalii și alte poze aici.

Variațiuni japoneze fără pește

Știu că mă veți întreba, ingredientele sînt: dovleac (chiar nu știu de ce mi-am bătut capul și tocit cuțitul japonez autentic, handmade să-i cojesc predecesorii), prăjit cu felii de usturoi și ghimbir, felii de carne de porc tăiate subțire (à la japonaise), sparanghel verde (dacă e japonez nu trebuie cojit, vezi mai sus), sos de soia dark, un praf de pulbere de chili în care, mi se pare mie și se vede în poză, plutesc semințe de susan negru. Decor. Alături, veți remarca, vin desigur roșu: Chianti DOCG din 2010, da Vinci, un vin care mă făcea în orice supermarket nemțesc să mă interesez brusc de alte rafturi, în alte încăperi. Chateau Migraine; descrierea domnului Inginer. Aici, la 800 de yeni sticla (ieftin, adică), i-am dat cîteva tîrcoale, și am mușcat în plin, încă nesigur că merită. Uitînd téatrul (corespondență cu sefu’, deh; oarecum mai bine de la distanță), acasă, l-am gustat și am rămăs încremenit: Da, exact. Ecco. Vorba japonezilor: Vi-l recomand. (Mîine mă duc să mai cumpăr neapărat.)

Și da, recunosc cu umilință, unele lucruri le mănînc încă cu cuțitul și furculița. Va urma.

Tapirul are dreptate

Budele japoneze sînt adictive. Salutări din Osaka.

Petrecere în cinstea lui Moș Pinocchio

În Japonia se dau neobișnuit de multe petreceri, n-am avut nicăieri atît de multe pînă acum. Am spus, iar ei s-au amuzat copios să audă asta în discursul de mulțumire.

S-a băut sake, fiecare și-a ales cîte un vas de pe peretele din poză. Din nou s-au amuzat, de data asta pentru că mi-am ales un vas pătrat. Dintr-unul rotund bei mai bine, mi-a spus directorul departamentului rîzînd. Da, dar ăsta e frumos.

Directorul a comandat o sticlă de sake din cel mai scump, iar colegul de alături mi-a adus un al doilea vas: tot pătrat, doar ceva mai mare.

Tot directorul m-a însoțit pînă în fața casei. A chicotit puțin cînd ne-am despărțit de ceilalți. See you tomorrow?! Haha, dacă reușește să se trezească la timp. Respectivul se clătina, dar am crezut că e tot banc.

Altfel toate bune: Aparatul de fotografiat al domnului Inginer a fost gata la timp, eliberat de sosul de stridii de la Miyajima, cartea de credit a venit și ea în sfîrșit, cam în ultimul moment, mîine îmi iau biletul de shinkansen pentru Tokyo și, pentru la vară, biletul de avion pentru Frankfurt…

Mîncare de inspirație tapiro-japoneză

La recomandarea Tapirului, inspirat de aici. Se iau trei plante de spanac întregi, se scufundă în apă fierbinte si se lasă vreo 5 minute. Se scot, se storc prin răsucire, ocazie cu care se lasă încolăcite, apoi se taie cu foarfeca partea cu rădăcina. Se pică peste ele ulei de susan, se presară semințe de susan, se așează felii de ghimbir în vîrf. Se fotografiază, ceea ce durează cel puțin de trei ori mai mult decît gătitul.

Și să nu uit: Se mănîncă neapărat cu bețișoare.

Santana

Cumpărături. Altă listă madelină

De la stînga la dreapta și de sus în jos:

Stafide și alune, de combinat.
Lamîi, banane și mandarine. Sau portocale?
Ulei de soia (recunoscut după ilustrația etichetei), roșii în suc propriu (de neconfundat).
Pîine mai puțin albă (trei felii, suspecte de a fi colorate cu caramel).
Muguri de soia cu și fără combinație, de prăjit în tigaie (wok n-am).
Ulei de masline (homeopatic), negroamaro de Salento (mai bun decît mă așteptam aici).
Lapte și iaurt (să sperăm).
Morcovi.
Căpșuni (miroseau de la o poștă).
Zarzavat de supă coreană (strange!).
Porumb mini pentru supă, musli, ciocolată.
Sushi să nu mor de foame pînă termin de gătit. Bame.
Carne de vacă în felii subțiri, aripi de pui decojite.
Un fel de spanac, ceapă verde.
Piper verde (între timp nu mai sînt așa de sigur, dar e genial).
Șuncă pentru micul dejun.
Și da, eternele, multicolore pungi de gunoi speciale și indispensabile.

În total: 6389 de yeni, bașca vinul 936. Himmelherrgott.