Zacuscă

Toamna, cam pe vremea asta, se adunau în bucătărie: bunica, mătușă-mea, și încă o cucoană pe care memoria nu reușește s-o mai identifice, probabil o identitate variabilă. Grămezi enorme, în primul rînd de roșii, cărate cu sacoșa (uneori cu căruciorul) de la piață. Se opăreau, se dădeau prin mașină – cu atenție, să nu rămînă sîmburi, că se acrește sucul. O parte se conserva ca atare (borcane opărite, celofan înmuiat, bărbații invitați în mod excepțional și pentru scurtă vreme să țină celofanul în timp ce cucoanele îl leagă), restul merge la zacuscă. În bucătărie e cald (septembrie la margine de București), cucoanele sunt transpirate și obosite, dar entuziaste. Recolta e bogată, cămara se umple.

München, anul 2014: Fereastra larg deschisă în bucătărie, vremea e îndurătoare, nori pufoși-bulbucați pe albastru. Am convenit de comun acord asupra numelui „ratatouille”. Domnu’ Inginer e invitat în mod special să guste: Se aprobă. Rezultatul se poate studia mai jos.

(Și mi-aș dori foarte tare ca Prinzessa și Gogoscharski să știe și ei asta, pentru că nu tot ce e suc de roșii și conserve de legume vine de la supermarket.)

Urmează un mesaj (cifrat) de maximă importanță

Un mesaj pe care nu-l veți înțelege, vă previn, cel puțin la început. Lektorul ar trebui să-l descifreze primul.

Am spus asta și asta, apoi Jurnalul s-a oprit, pentru că aveam altceva de făcut. Și pe cei trei profesori-megastar, care mă priveau în ochi.

Iată, am făcut. S-a încheiat cu succes. Ieri.

Mă bucur, mă simt ușurat? Habar n-am. Asta a fost pe vremea doctoratului. Probabil că greul abia acum începe. Japonia e un dulce intermezzo.

Dacă acum două săptămîni Moș Pinocchio s-a transformat în Pinocchio Pacifistu’, iată, ieri domnu’ Doctor s-a transformat în dom’ Profesor.

Participare vs. detașare critică

De ieri încoace am stat să mă gîndesc. Directorul departamentului m-a privit mîncînd (privire de obicei ironică, cu un ochi aproape închis și zîmbet permament), și mi-a spus că arată beautiful cum folosesc bețișoarele. Am ezitat să scriu nota asta, nu din prea multă modestie, ci pentru că părea să fie unul din bancurile lor (seci) pe care nu cred că e cazul să le iei în serios. Am scris-o totuși pînă la urmă pentru că am găsit o urmă de coerență care sună a cultură japoneză. Și anume.

Există o diferență fundamentală între artele japoneze și cele europene. Cum bine se știe, în Japonia există artele marțiale, care, împreună cu ikebana, caligrafia și alte chestii mai pe înțelesul europenilor, reprezintă concepția niponă despre artă. Iar diferența constă în poziția celor care le practică.

În artele japoneze, artistul și consumatorul de artă (o barbarie să folosesc termenii ăștia) sînt unul și același. În artele europene, distincția este clară, dură și irevocabilă. Ești ori de o parte, ori de cealaltă a tranșeelor, iar încercarea de a trece în partea cealaltă presupune condamnarea la moarte – și resurecția norocoșilor.

Diferența este fundamentală și strîns legată de dihotomia colectivism vs. individualism, est vs. vest. Dar despre asta mai vorbim.

Inima lucrurilor. Povestită de Gogoscharski

Se știe că la orice oră de muzică instrumentală este nevoie de un creion scurt: Explicațiile despre interpretare se notează de-a lungul portativelor. La o oră cu pian a tînărului Louis, povestește Gogoscharski, pianistului i-a căzut creionul în claviatură. A încercat să-l scoată, dar locul era prea îngust, n-a reușit, s-a enervat (temperament românesc), a demontat claviatura (nu e greu) – și ce-a găsit înăuntru? Douăzeci și cinci de creioane scurte.

Senzații. Note de examen

Cîndva o să-mi lipsească, poate, senzația asta de dat examene, de scris pe rupte, de căutat într-o parte și alta: sprijin, înțelegere, adevăr. Poate o să-mi lipsească și întrebarea de ce fac toate astea cînd cei trei stau cu ochii pe mine mai puțin decît mi-ar place, decît m-ar face să mă simt sigur pe mine. Bestiile.

Senzația că, deși am luat un examen, tot bîlciul ăsta nu s-a terminat încă. Senzația (iluzorie) că voi da odată, curînd, ultimul examen din viața mea. Haha.

Răsfoim, trei: Cum văd țiganii școala

Astăzi răsfoim un articol ceva mai vechi, scris de doi australieni:

Lee, K. W. & Warren, W. G. (1991). Alternative education: Lessons from Gypsy thought and practice. British Journal of Educational Studies, 39 (3), 311-324.

Articolul fiind publicat acum 20 de ani, să tragem cu ochiul la statisticile timpului – adică la populația (desigur estimată) în valori absolute și procentuale. Romania (pe locul doi după Iugoslavia): 850.000 de țigani (care astăzi sînt estimați la 2,5 milioane). Spania: 745.000; Ungaria: 560.000; Italia: 120.000; Marea Britanie: 90.000; Germania Federală: 84.000; Elveția: 35.000; Suedia: 15.000 etc., etc. Valori pricentuale: pe primul loc Bulgaria (5.30% din populația totală), apoi Ungaria (5,21%), Iugoslavia (3,73%), România (3,35%), Albania (2,75%), Spania (1.95%), Grecia (1,40%), Elveția (0.54%), Irlanda (0.53%), Franța (0.47%) etc. (p. 314) Sursa: PUXON 1987.

Lee și Warren amintesc mai întîi de oralitatea culturii roma, față de care scrisul și cititul sînt noțiuni străine. Apoi, citînd diverse surse, descriu școala văzută din punctul de vedere al țiganilor:

“Schooling is an alien institution, and an integral part of a universe which has for centuries been a threatening one; a threatening institution since by definition a school is ‘inherently geared towards the inculcation of new values’. Further, Romani culture ‘constantly focusses attention on the need to separate the Roma from the Gaje’.” (p. 315)

Ceva îmi aduce aminte de Nică al lui Ștefan a Petrei. Dar iată, în concluzie, cinci motive pentru care țiganii “Kalderas” (grupă de țigani europeni trăind în Statele Unite, probabil căldărari) nu ar trebui (din punctul lor de vedere) să meargă la școală:

“1. the need to identify oneself as a ‘Gypsy’, with the resultant discrimination and official oppression
2. that school practices are repugnant to the Kalderas sense of cleanliness and morality
3. the aim of schooling was to ‘Americanise’ and thus to deculturalise the Kalderas (as well as all other minorities)
4. the method of treating people in groups rather than as individuals was contrary to Kalderas practice
5. the resultant treatment of children in schools was humilitating and thus inhumane”

Și acum, cu mîna pe inimă: N-au dreptate? Măcar așa, puțin?

Va urma.

Răsfoim, doi: Țiganii și matematica

Iată de astă dată un articol care mi-a plăcut:

Chronaki, A. (2005). Learning about ‘learning identities’ in the school arithmetic practice: The experience of two young minority Gypsy girls in the Greek context of education. European Journal of Psychology of Education, 20 (1), 61-74.

Fără să am pretenția să dau cuiva mură’n gură marile adevăruri publicate aici, iată cîteva idei compilate după gustul și vederile personale.

“As a rule, young boys are encouraged to become actively involved in their father's work (i.e., individual businessmen selling goods in the streets and music players), whilst girls mostly stay at home, leaming to do the housekeeping” (p. 62). De unde se vede că da, țiganii mai și învață – și să nu ne închipuim că e neapărat ușor ce învață ei. Să ne gîndim, de exemplu, la muzica instrumentală care cere eforturi și sacrificii de timp enorme. Deci ei sînt capabili de performanță, la fel ca oricine. În particular, capacitatea de performanță este valabilă și pentru matematică: “Most men (and sometimes women who are actively involved in their husband's or father's work) use arithmetic operations in relevant work practices (e.g., street commerce) quite competently” (p. 63). Aici se arată clar și calea (!) pe care ajung ei la acea performanță, anume luînd exemplu și participînd la practica părinților. (În articol se vorbește de practica tatălui ca mediu de învățare pentru fiu, dar afirmația poate să fie la fel de valabilă și pentru relația mamă-fiică, numai că aici este vorba de puțin altă practică.)

Pe de altă parte: “Their 'home' dialect does not possess words for many mathematical concepts (numeric or spatial), since these mathematical concepts have not been developed as part of the Gypsy culture. Examples of number words: l=ek, 2=dui, 3=trin, 4=star, 5=pants, 6=siov, 7=epta, 8=okto, 9=enea, 10=des, 11=desiek, 12=desidui, 13=desentrin, 14=desistar, 15=desipants, 16=desisiov, 17=desepta, 18=desokto, 19=desenia, 20=bis, 30=trianta, 100=sel, 200=dui sel, 1000=papin, etc. We see here that the numbers between 1 to 6 as well as number 10 are words in their dialect, whilst the numbers 7, 8 and 9 (as well as 30, 40, and up to 90) are words from the Greek language. As a result, numbers like 17, 18 or 19 are composed of words from both languages” (p. 63). Lipsa vocabularului adecvat este un handicap evident. “Adecvat” pentru ce? Desigur pentru comunicarea în școală, pentru că în practica de fiecare zi nu pare să le lipsească nimic.

Rezultatul: “The participation of Gypsy children in school is unsystematic, emotionally traumatic and can be described as an experience of continuous cultural conflicts (mainly rejection)” (p.63). Participarea în școală este pentru copiii țigani un eșec (dureros!), și asta din cel puțin două motive: Unul este handicapul vocabularului, care, repet, nu afectează abilitățile matematice în sine, ci abilitatea de a “vorbi matematică” cu învățătoarele și colegii aparținînd etniei majoritare. Celălalt este stigmatizarea, pe care o regăsim și în Grecia ca și în alte țări, și pe care autoarea grecoaică o vede așa: “The Gypsy community in Europe is perhaps the most stigmatised and marginalized due to its semi-nomadic lifestyle and its strong cultural identity that is visible physically (i.e., ways of dressing, ways of building and decorating their houses, ways of expressing their feelings, ways of celebrating and mourning)” (p. 62).

Concluzia: Da, țiganii eșuează adesea în încercarea de a învăța la școală. Dar asta nu pentru că n-ar putea sau n-ar vrea, ci pentru că școala este formată după chipul și asemănarea populației majoritare, și nu corespunde culturii lor. Eu unul văd aici în primul rînd eșecul școlii ca instituție, mai degrabă decît eșecul unor indivizi sau al unei etnii minoritare.

Va urma.

Muzică și gesturi. Muzică

Eu nu trebuie să muncesc pentru banii mei, spuse regele ridicînd elegant o mînă fină (sau grăsuță) cu dantele la manșetă și mînecă de brocart. Așa se cîntă un menuet, asta trebuie să fie atitudinea, am fost învățat. Mă gîndesc la asta, și atunci menuetul suna ca un menuet.

Trebuie să cînți bucata asta ca și cînd ai cînta la vioară, îmi spunea Agata din cînd în cînd. Cu mîna stîngă, își sprijinea capătul flautului pe umăr, cu dreapta făcea gestul arcușului peste flaut. Și atunci flautul meu suna ca o vioară.

Nu poți să accentuezi fiecare timp în parte, m-a certat David, uite cum sună – și începu să maimuțărească ce cîntasem. Sigur că da, am spus, e heavy metal. (Era, în principiu, Bach.) David se prăpădi de rîs ținînd flautul ca pe o chitară electrică și țopăind prin cameră ca pe o scenă de concert. (L-am scuzat, nu avea decît 29 de ani.)

Gogoscharski să fi tot avut vreo 15 ani cînd repeta la vioară cu tînărul Louis, care avea vreo 7 sau 8. Colombina asculta din bucătărie. La un moment dat, calitatea sunetului se schimbă. Colombina, alarmată, veni prompt să vadă ce se întîmplă: Gogoscharski continua să explice, cîntînd fragmentele respective, numai că acum stătea cu picioarele în sus.

Somnul dulăilor de pază

Alaltăieri v-am povestit cum a fost afară, acum v-aș povesti un pic despre cum a fost înăuntru.

Publicul fiind compus din monștri (monștri sacri, se înțelege), mi-am închipuit că or să vină toți cît mai aproape și-or să mă sfîșie din priviri. Și asta n-a avut darul să mă liniștească. Stăteam în fața lor, vorbeam, și nu știam prea bine ce să fac cu transpirația care mi se scurgea pe frunte. M-am șters cu dosul palmei și pe urmă mi-am scuturat mîna cu un gest, probabil, mitocănesc. Îi vedeam ca prin ceață: Sala era lungă, iar ei se așezaseră în spate, care cum venise. Prea departe ca să-i văd clar cu ochelarii de lucru. Madam S. stătea cel mai în față, adică prin treimea din spate a sălii, și căsca de-i trozneau fălcile.

Și iată madlena: Acum o veșnicie, îmi venise o idee despre ce să fac la doctorat. Aveam o întîlnire cu șeful și mentorul meu de atunci, pe care țineam neapărat să-l conving: ideea mea era mult mai interesantă pentru mine decît ideea lui. M-am dus și am început să explic. În timp ce vorbeam, am văzut cum i se închid ochii încet-încet, era ora 2 după masă. Ar fi fost o nepolitețe din partea mea să mă opresc și eventual să-l întreb: Ați adormit? Așa că am vorbit pînă la capăt și, cînd am terminat, m-am oprit. M-a întrebat încet, fără să deschidă ochii:

– Și cînd e gata?

A fost gata după cinci ani. La fiecare discuție a tras cîte un mic pui de somn. Se trezea, mă întreba cîte o chestie nevinovată, la care nici măcar nu aștepta vreun răspuns. Mă minunam ce-i vine să mă întrebe așa o chestie. După cîteva zile îmi dădeam seama că tocmai în acea “chestie” mă poticnisem. Exact asta era problema. Mă despoticneam pe loc.

Acum, întorcîndu-ne la monștrii din sala cea lungă, căscatul lui madam S. și indiferența celorlalți erau la fel de fățarnice ca și somnul șefului la ora 2. Dacă aș fi spus cel mai mic cuvințel greșit, mi-ar fi sărit la beregată instantaneu. Bestiile.

Scenă de gen într-un pătrat perfect

Adevărul e că nu prea aveam ce căuta acolo. Indiscreția era aceeași cu a pictorilor prezenți într-o scenă de gen. Unele personaje îl ignoră conștient și puțin crispat, altele sînt prea ocupate ca să se poată gîndi la el, în fine altele îl privesc în ochi. Oricum ar fi, există întotdeauna un mic detaliu, o reflexie într-o oglindă, într-un ceainic de argint, în ochii cuiva, în care îl vedem.

1. Pe latura din stînga stătea Robert, visator, înalt și drept în costumul lui negru, ca un copil mare pe care îl învățasem cîndva să scrie. Ca întotdeauna, explica pe un ton egal. Dacă era un vis, ce fel de vis ar fi fost? Erau explicații perfecte.

2. Pe latura din dreapta, publicul. Tatăl lui Robert, într-o ținută care trăda multă experiență cu situații asemănătoare. Soția lui Robert, cu ditamai burdihanul. Un tip tînar, cu ochelari mici și rotunzi, pe care l-aș fi dezbrăcat și devorat bucățică cu bucățică dar în momentul acela aveam, nu-i așa, altceva de făcut.

3. Pe latura din față, cei trei examinatori. Și nu niste examinatori oarecari, nu, trei gigastaruri. Erau la fel de visători și puneau întrebări: Grele. Altă dată, în altă scenă, m-aș fi temut pentru candidat, pentru oricine. Chiar nu știu de ce nu m-am temut deloc pentru Robert. Pentru că stăteam față în față, examinatorii mă priveau în ochi.

4. Eu.

Aceste note se tipăresc și se pun la dosarul examenului de doctorat.

Plecarea în străinătate

– La cucurigu, raspunse Pinocchio urcind scarile. Vazut de sus arata mult mai simpatic.

Domnu’ Inginer privi ironic-intrebator, dar nu protesta. Apoi, cind totul se termina, spuse doar:

– Perfect.

Pentru ca fusese perfect. Lipseau de data asta marile poloneze briliante, rapsodiile cintate pe doua voci, una foarte de jos, intoarsa spre pamint, alta foarte de sus, aproape rupta, demonstratiile de forta pe care orice student la Muzica le ofera publicului. Era un program mai degraba modest: Sonata lui Leclair; sonata lui Prokofiev; un poem de Andersen. Iar el parea sa spuna: Vezi, muzica nu e altceva decit note si pauze, ritmuri si modulatii, game si arpegii, ornamente, iluzii si surprize. Dar uite, mai spune punind degetul pe doua sau trei note simple si lungi, pe care le-ar putea cinta oricine, aici: e adevarul.

In timpul recitalului, Pinocchio se gindi la stratul de osînza de pe burta Maestrului. Exercitii de respiratie: Eu suflu, tu sufli, eu suflu, tu sufli, eu suflu... pe Pinocchio il ia ameteala, iar Maestrul il priveste cu o multumire ghidusa. Cu diafragmul, ii spune, si ii aseaza pumnul in dreptul stomacului: Sufla! Pinocchio sufla. Nu asa, pune mina la mine sa vezi. Pumnul lui Pinocchio se scufunda intr-un strat moale. Iar dedesubt...

Diotima va protesta: Dar asta este ca si cind te-ai apuca sa vorbesti despre Eminescu descriindu-i unghiile de la picioare. Oopera, unde e oopera? Preainteleapta Diotima, aici nu e vorba de opera. E vorba de apropierea Maestrului, peste care iata, in curind se va asterne Oceanul.

Amantul

De miercurea cenușii

La miezul noptii, balurile mascate s-au oprit, mastile au cazut, nebunii au plecat zgribuliti la ei acasa, lalaind inca pe strazi. Iar eu am gasit un citat care continua in mod ideal discutia inceputa acum citeva zile cu George Hari Popescu, Alex Leo Serban si cu voi toti. Cultura, carevasazica.

Thorstein Veblen publica in 1899 o “teorie a lumii bune”, dupa care elita culturii banilor (parca mai auzisem undeva un sinonim) se pune in evidenta pe ea insasi prin pierderea timpului cu lucruri lipsite de utilitate practica. Si cum aceasta pierdere de vreme nu poate fi expusa in mod permanent privirilor celorlalti, aceeasi elita si-a cultivat deprinderi care arata in mod indubitabil ca isi poate permite sa-si ocupe timpul ani de zile cu lucruri totalmente inutile, cum ar fi:

“...die Kenntnis toter Sprachen oder der okkulten Wissenschaften, eine fehlerfreie Orthographie, die Beherrschung von Grammatik und Versmaßen, die Hausmusik und andere häusliche Künste, Mode, Möbel und Reisen, Spiele, Sport, Hunde- und Pferdezucht.”

Adica:

“...cunoasterea limbilor moarte sau a stiintelor oculte, ortografia fara greseala, stapinirea gramaticii si a prozodiei, muzica de camera si alte arte casnice, moda, mobila si calatoriile, jocurile, sportul, cresterea ciinilor si a cailor.”

Eu insumi am inceput sa citesc “Timpul pierdut” al lui Proust, la recomandarea domnului Serban. Dintre cei care vorbesc despre Proust, aflam, unii l-au citit cindva, demult, ceilalti deloc. Iar eu faceam parte, pina mai ieri, din a doua categorie. Imi pun, iata, cenusa in cap, asa cum se cuvine in aceasta zi a regretelor fatarnice.

Tristețea perspectivei

“...ce tristețe în aceste triste ținuturi...”
(Liliana, poeta)

Cultura generala este o inventie recenta, anume din perioada Renasterii: abia daca au trecut trei secole de atunci. Ea se refera la dezvoltarea personalitatii, in mod special din perspectiva spirituala si cu accent pe dimensiunile etice si estetice. Doamnele, domnisoarele si domnii din lumea buna purtau pe atunci peruci pudrate, stateau pe scaune Louis Quinze si purtau discutii spirituale. Cine nu era spiritual, era pierdut.

In ziua de azi ne aflam in (sau macar pe drumul spre) societatea cunoasterii. Mass media si Internetul ne ofera pe tava acele cunostinte cu timp de injumatatire din ce in ce mai scurt, drept care, la fel ca Alice in Tara Oglinzii, trebuie sa alergam din rasputeri ca sa raminem intr-un loc, si sa alergam inca de trei ori mai repede ca sa avansam de la un loc la altul. Ne rezervam atunci capacitatile noastre limitate pentru cunostintele profesionale, specializate si ele pe o felie din ce in ce mai ingusta.

Cei care mai au timp si de altceva (nu se stie de unde), isi mai permit luxul sa se intrebe ce invata jurnalistii la un masterat inainte sa intre in piine sau ce s-a mai intimplat cu sloganul lui Obama dupa ce a iesit de pe rol. Nu stim prea bine ce sa facem cu rezultatele: Sa-i spunem domnului Hari ca masteratul dumnealui, la care isi face treaba cit poate de bine ca simplu asistent, e prost conceput? Sa le spunem co-editorilor, nici unul dintre ei fara PhD, ca se fac de ris cu o lozinca degradata? Apreciez (sincer si fara urma de ironie!) cumpatul pe care si l-a pastrat George Hari Popescu, lasindu-ma sa-mi dau in stamba cit poftesc; colegii mei au reactionat putin altfel.

Undeva exista o tristete, tristetea perspectivei.

Asa cum am aratat in zicerile trecute, masteratul de jurnalism si lozinca rasuflata au ceva in comun: Masteratul imi aduce aminte de tehnologizarea (si deci ingustarea) culturii generale. Punct concret: anul 1975, cind s-a descis desfiintarea liceelor teoretice, fie ele reale sau umaniste. O statie a unui traseu avind la un capat invataturile lu’ taica Lenin si la celalalt victoria socialismului asupra poporului. Utilizarea lozincilor electorale (ca si lozincile in sine) imi aduc aminte de propaganda comunista. Si ce curios ca o lozinca electorala din Statele Unite, preluata in Germania Federala Anno Domini 2009, sa-ti aduca aminte de Epoca de Aur, nu-i asa?

E o chestiune de perspectiva: Cind ai mai vazut si alte timpuri, pe alte meleaguri, nu te poti abtine sa compari. Alte glasuri, alte incaperi. Alte guri, aceeasi gama.

Din comentariile multe si pertinente la ultimele doua articole, il retin pe cel al lui pushthebutton: O carte serioasa trebuie sa fie o parafraza. Desigur, am spus, o parafraza a Cartii sau, mai mult, a Cuvintului – iar amindoua, ca si ideea de a le parafraza, sint mult mai vechi decit bietele noastre trei secole de cultura generala.

Divertisment: Puțină caterincă

Nu sint lucruri de scris pe blog dar, pentru intelegerea contextului, o sa spun ca editez impreuna cu citiva colegi o carte cu continut academic. Majoritatea capitolelor trimise de autorii nostri au tinuta si continut corespunzatoare. Una din colege, in schimb, fiind si autoare, trimite un articol pe doua pagini (celelalte avind intre 10 si 15) formulat ca o parafraza la “Yes we can”.

Ce intrebare draguta pentru un blogoconcurs: Ce parere aveti despre asta? O carte serioasa (da’ serioasa!) isi mai poate permite sa parafrazeze sloganul electoral al lui Obama? Tare as vrea sa aflu parerile voastre. Ca sa nu va mai fierb (si sa pot reveni mai repede la tema culturii generale, pentru ca de asta e vorba de fapt), parerea mea este:

Nu. Chestia e cel putin demodata, fumata, stoarsa de continut, ca pantofii Prada de anul trecut de la solduri, ca un chistoc de fara filtru zvirlit in balta, ca lamîia stoarsa din Florile Malului. Si, ca sa imi conving colegii si tovarasii de editare, am facut azi de dimineata o vizita via Google pe la citiva “usual suspects”. Va ofer rezultatul.

Pe invers. Inca din timpul campaniei electorale, numitul slogan a fost inversat cu toata seriozitatea: No, you [McCain] can’t. Am facut piele de gaina, ghiciti la care din intrebari.

Rap. Tot serios (dar dirty!), un rap olandez.

Sora mai mare a Academiei Catavencu. “Le canard einchaîné” il pune pe Sarkozy sa spuna “Yes je crâne”. Pe romaneste: “Yes ma laud”. (Vedeti in josul paginii “Jurnalul Carlei B.” si recunoasteti aerul de familie. La surorile Catavencu ma refer.)

Titanic Vals. Poate n-ati stiut, exista si o a treia sora, teutona, pe nume Titanic. Dumneaei fantazeaza cu articolul (de scandal): “America ingrozita: Negru [Schwarzer] la presedentie!” Pentru neinitiati (germana fara profesor): Acea doamna (vesnic) tinara care ne zimbeste ferice din poza si spune ca “accepta alegerea” este Alice Schwarzer, cea mai cunoscuta feminista germana, cea care a pus pentru prima data poze cu barbati despuiati pe coperta revistei “Emma”, ca de ce numai femeile sa fie sex-obiecte. Urita-foc, simpatica, ingrozitor de inteligenta si cu o gura cit o sura.

Catavencu lui même. Scuze, n-am gasit ilustratia in internet, dar cine stie cunoaste: “Odata cu instalarea unui nou presedinte la White House, Guvernul Basescu imprumuta din optimismul lui Obama: Yes, we can’t”. Anul XIX nr. 3 (891) 21-27 ianuarie 2009, 24 pagini – 2,50 lei.

Premiera. La Frankfurt, The Forsythe Company danseaza pe aceeasi tema. (Desigur de inspiratie academico-catavenciana.) Whatever.

Si cite si mai cite.

Concluzia: Ca la telegraful fara fir din copilaria noastra, o expresie purtata din gura in gura in jurul lumii isi pierde sensul si devine altceva. In cazul de fata, o mare caterinca, mai ales dupa ce a trecut pe rind pe la Canard, Catavencu si Titanic. Doar nemtii mai iau inca in serios yeswecana lu’ Obama. Sa fie asta un semn de respect si seriozitate? Sau lipsa de humor german? Egal. Mai degraba mai devreme decit mai tirziu or sa treaca si nemtii la caterinca globala. Dupa care toata tarasenia va fi uitata.

Iar noi sa ne intoarcem la cultura noastra generala.

Despre ziariști și cultură generală

Afara ninge orizontal, la o fereastra de la stinga la dreapta, la cealalta de la dreapta la stinga, trombele de zapada se intilnesc la mijloc, in troiene verticale, iar eu simt nevoia sa va povestesc ce am visat.

Nu, nu am visat. (Asta e problema.)

Studentii domnului George Hari Popescu au descoperit infinitul: E aici. L-au descoperit sub forma de hypertext: De la un cuvint ajungi la toate cuvintele. Ce definitie abstracta, nu-i asa? Ca sa o concretizeze, au pus-o in forma Andreei Marin. Am pornit de la “jurnalism online” si am ajuns la Andrea Marin, fosta participanta la Miss România, explica autorul clipului exemplar.

Intr-o fireasca pornire cognitiva, pre numele ei curiozitate epistemica, m-am intrebat la ce fel de curs o studiaza ce fel de studenti pe distinsa doamna. Un cuvint nu e toate cuvintele, ci, in cazul de fata, o multime finita: Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Masterat Productie Multimedia si Audiovizuala. Acolo se invata, sub egida unor nume sonore ca G. Drula si C. Curus: productii, tehnologii, precum si scriitura pentru mediile digitale.

Prin nu stiu care asociatie de idei (si imi veti vedea desigur aureola de inger cind scriu asta), m-am gindit la cultura generala. Binebine, am intrebat, am gasit infinitul, am gasit-o pe Andrea Marin, da’ cultura? Unde-i cultura?? Domnul Hari Popescu raspunde cititorilor:

Pai ce treaba are masteratul cu cultura generala? Mai mult, care e legatura dintre facultate si cultura generala? Sper ca nu confunzi universitatea cu scoala generala si cu liceul…

La aceasta zicere am inteles fenomenul in toata profunzimea lui: Un cuvint este toate cuvintele. In primul rind, acele cuvinte care [Pinocchio ofteaza din adincul rarunchilor] au transformat liceele de cultura generala in licee de matematica-fizica, de filologie-istorie si mai ales in industriale. De la aceste cuvinte, la cuvintele orelor de tehnologii. De la tehnologii la invatamintul politic. De la invatamintul politic la invataturile marelui canducatuor, Vladimir Ilici Lienin. Victoria socialismului asupra poporului.

Principial vorbind, continua domnul Hari, facultatea oricum nu are drept scop formarea culturii generale, transmiterea acestor cunoștințe intrînd în responsabilitățile profesorilor de liceu.

Cultura generală, în ziua de azi, nu este o condiție pentru a fi un bun jurnalist, ci mai curnd deprinderile jurnalistice, cunoștințele tehnice, principiile etice. Gîndirea conform căreia ziaristul este un filozof holist este depășită de vreo două secole.

Call me oldfashioned, possums. Demodat, depasit. Cu pretentii exagerate. Lipsit de orice urma de realism. In final mi-au dat lacrimile:

Sunt un simplu asistent care-si face treaba cit poate mai bine si incearca sa arate lumii ceea ce face, initiativa pe care putini profesori din mediul universitar o au.

Si aici dialogul s-a incheiat, domnul Hari considerind prea lung mesajul adresat unei persoane care se teme sa-si dea numele.

Acum spuneti voi:

Spuneti-mi ca un bun jurnalist nu are nevoie de cultura generala.
Spuneti-mi: Pinocchio. Dragule, micutzule, naivule: Cultura generala ti-o fac profesorii de liceu una-doua. Doare putin, da’ dupa aia gata, trece. Si daca nu ti-au facut-o, eh, asta e.
Spuneti-mi ca nu, incultura nu se invata. Ca ziaristii nu sint modelul boborului si ca boborul recunoaste si intelege greselile ziaristilor si nu face la fel, nuu.
Spuneti-mi ca Andrea Marin e alfa si omega, inceputul si sfirsitul, numai eu nu am aflat asta inca.

Dar o sa aflu intr-o buna zi, cind o sa fiu un baiat adevarat. Si tot atunci stiu ce fac: O sa ma cheme Alex Leo Serban. Chiar asa. O sa am un nume, si atunci domnul Hari Popescu o sa-mi scrie in fiecare zi cite o scrisoare luuunga-lunga.

Germana fără profesor: Alles hat ein Ende

Incursiunea noastra in Cimitirul Central se incheie aici, in vechiul cimitir evreiesc, parasit, inundat de lumina si frunze uscate. Domnu’ Inginer cânta: Alles hat ein Ende, nur die Wurst hat zwei... Un calambur ieftin, acelasi cuvânt, Ende pentru sfârsit si pentru capăt. Totul are un sfirsit/capăt, numai cârnatul are doua. Cârnatul pronuntat “Wurst” si nu “Wurscht”, pentru ca suntem dintr-o data la Köln: Cântecul asta se cânta la sfârsit de Carnaval, câteva minute inainte de miezul noptii si de Miercurea Cenusii.

Autoportret într-o piatră funerară

Germana fără profesor: Haben und sein

Haben und sein, a fi si a avea: Nu contenim sa ne miram ce au fost si ce au avut unii si altii, si mai ales ce si-au scris pe placa funerara ca au fost si au avut. Unii desigur cu voia lor, altii cu voia urmasilor si urmasilor urmasilor lor, cum bine se stie, in fine altii cu voia intimplarii.

Ce poate lumea sa aiba? Pai in primul rind case: Chestiunea este atit de banala, incit nici nu mai merita reprodusa. Dar iata un caz mai special: Johann Heinrich Steudel, viceprimar al Vienei, consilier orasenesc si imperial, deputat, dar in primul rind Bürger und Realitätenbesitzer, cetatean si posesor de realități.



Aproape la fel de impunator este monumentul lui Ignaz Gridl. Numele ne duce cu gindul la englezescul grid, gratar. Iata inca unul din acele nume fatale, căci dumnealui este kaiserl. Rath, k. und k. Hofschlosser und Eisenconstructeur: Consilier imperial (de care cimitirul e plin, majoritatea consilieri secreti, Geheimrath), lăcătuș al curtii imperiale si regale, constructor metalic. Remarcam frantuzismul constructeur, ceea ce ne duce cu gindul la un Anghel Saligny vienez avant la lettre. Corespunzator, monumentul este din fier forjat.



Asa cum le sta bine inginerilor de traditie germana, membrii familiei nu sunt scrisi de-a valma. Dumnealui cu sotia pe placa centrala, fiul cel mare de-a dreapta, fiul cel mic de-a stinga. Adevaratul Saligny vienez este fiul cel mare: Inginer, desigur tot metalic, conform cu traditia familiei, drept care si poarta prenumele tatalui – si din aceeasi generatie cu adevaratul Saligny.



Dar sa nu uitam nevestele: Cu totii stau alaturi de ele, in viata ca si in mormint si pe placa, in vecii vecilor amin. Ce ti-e si cu nurorile astea – amintirea familiei mele pastreaza vecinatatea temporara a unei batrine doamne Saligny incercind sa comande o convorbire interurbana unei telefoniste surde sau mai degraba stupide: Saligny. Saligny! SALIGNY!!! S-A-L-I-G-N-Y. Saligny domle, nora podului de peste Dunare. Dintre nurorile de față o remarcam pe cea mare, Anna Gridl, nascuta Waissnix. Un admirabil nume de fată pe care il putem traduce cu suficienta fidelitate: Habarnam.

Nu cu mult mai incolo, intilnim o doamna Windhaber. Ce mai poate lumea sa aiba intr-un asemenea loc: Vânt.

Germana fără profesor: Wiener Titelwaltzer

La 1521, ne povesteste tante Wiki, existau in Sfântul Imperiu Roman (de natiune germana) 144 de reichsgrafi: Acestia erau conti, dar nu de orice fel, ci unii in legatura nemijlocita cu imparatul. La 1792 ramasesera numai 99, iar cel de fata pare sa fie printre ultimii si respectiv: Der letzte seines Stammes, ultimul din neamul lui. Mort in 1882 in virsta de 76 de ani, va fi avut parte nestirbita de onorurile rangului care avea sa fie desfiintat, de-a valma cu toate titlurile nobiliare, in 1919.



Șamberlan imperial si regal, colonel in retragere, cavaler de onoare al Ordinului Suveran de Malta, comandant al ordinului rusesc al Annei, decorat cu medalia de razboi – si aici ni se taie rasuflarea: Etc., etc. Ce altceva?

Dar ameteala nu dureaza mult si ne prindem in valsul vienez al titlurilor. Wiener Titelwaltzer, spunea Kishon, observind probabil ca tocmai austriecii, care au facut titlurile nobiliare sa dispara fara urma (spre deosebire de nemti, care au desfiintat numai privilegiile), le-au si dus lipsa cel mai tare. Citiva pasi de vals mai incolo descoperim baronii, baroanele si baronesele von Bach.



A se privi cu atentie, exista o diferenta. Una sunt baroanele, Baronin sau Freifrau, si alta baronesele, adica Baronesse sau Freiin. Daca primele nu sunt altceva decit sotii de baron (trecind sub tacere meritele si rangul propriu), cele din urma sunt nobile prin nascare, adica fiice de baron. Pe cind biata Josefa, bunaoara, nu era decit Hof u. Gerichts Advocatens Witwe, vaduva de avocat al curtii adica (si desigur mama celor doi baroni, Eduard si Alexander), iar Therese artist. Directors Gattin, adica sotie de director artistic (si nu de proprietar de Tanzinstitut, vezi bine, ci de director de Mozarteum), in generatia a doua si a treia regasim o baroneasa si respectiv o baroana cu merite proprii: Lenore Freifrau von Bach era Oratoriensängerin, cântareata de oratorii. (Trecem cu vederea ca Marietta Freiin von Bach era baroneasa prin alianta, ceea ce contrazice definitia.)

Partea cea mai poetica apare in generatia a patra: Prof. Maria Freiin von Bach (si aici suntem deja in epoca moderna, definitia baroanei si a baronesei s-au stabilizat prin desfiintare) este Tondichterin, adica poeta a sunetelor.



Nu pot decit sa las aceste nume sa mi se topeasca pe limba: Marie Emilie Freiin von Bach, fiica lui Robert Bonaventura Michael Wenzel Dr. Freiherr von Bach si a Eleonorei Josepha Maria Auguste Theresia Feriin von Bach. Fiica unei “cântarete de oratorii” este compozitoare, profesor universitar (biograful nu ne spune la care universitate, suntem in Austria) si, nu uitati, poeta a sunetelor. Iat-o in poza meditativ-languroasa, cum numai la 1920 se mai faceau.



Maria Bach a murit in 1978 in urma unei intoxicatii cu fum. Biograful nu ne spune daca a fost un incediu si un accident tragic, sau daca nu cumva consortul dumneaei, pictorul italian Arturo Ciacelli, a fumat excesiv. Pentru cei mai curiosi dintre noi, acelasi biograf ne spune insa nemilos: Johann Sebastian Bach als Vorfahre wird nicht bestätigt. Johann Sebastian Bach nu este confirmat drept stramos. Nici al ei, nici al intregii familii. Heh.