Pentru că lui Mădă îi plac unicornii. Bergen, 2 august 2015

Ce știau japonezii, în discreția lor tradițională, despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer. Și ce părere aveau ei despre homosexualitate în general

Citind în literatura de specialitate că sexualitatea în Japonia nu este un lucru despre care să vorbești în gura mare, și homosexualitatea cu atît mai puțin, Moș Pinocchio fu cît se poate de discret – atitudine de altfel lipsită de probleme și dificultăți, atîta timp cît nu avea nimic de afișat. Numai că un drăcușor (acela al sincerității excesive și provocante) l-a gîdilat totuși din cînd în cînd: Japonezii vroiau să știe ce face Moș Pinoccio prin Japonia (desigur ca să-l salveze în caz că s-ar rătăci prin Okinawa sau printre craterele muntelui Aso, sau chiar și la Hachihommatsu), drept care Moș Pinocchio a povestit cu lux de amănunte cum vine domnu’ Inginer în vizită și ce vor face.

Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.

Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.

În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.

Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.

Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.

Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.

Mîncare de inspirație tapiro-japoneză

La recomandarea Tapirului, inspirat de aici. Se iau trei plante de spanac întregi, se scufundă în apă fierbinte si se lasă vreo 5 minute. Se scot, se storc prin răsucire, ocazie cu care se lasă încolăcite, apoi se taie cu foarfeca partea cu rădăcina. Se pică peste ele ulei de susan, se presară semințe de susan, se așează felii de ghimbir în vîrf. Se fotografiază, ceea ce durează cel puțin de trei ori mai mult decît gătitul.

Și să nu uit: Se mănîncă neapărat cu bețișoare.

Cumpărături. Altă listă madelină

De la stînga la dreapta și de sus în jos:

Stafide și alune, de combinat.
Lamîi, banane și mandarine. Sau portocale?
Ulei de soia (recunoscut după ilustrația etichetei), roșii în suc propriu (de neconfundat).
Pîine mai puțin albă (trei felii, suspecte de a fi colorate cu caramel).
Muguri de soia cu și fără combinație, de prăjit în tigaie (wok n-am).
Ulei de masline (homeopatic), negroamaro de Salento (mai bun decît mă așteptam aici).
Lapte și iaurt (să sperăm).
Morcovi.
Căpșuni (miroseau de la o poștă).
Zarzavat de supă coreană (strange!).
Porumb mini pentru supă, musli, ciocolată.
Sushi să nu mor de foame pînă termin de gătit. Bame.
Carne de vacă în felii subțiri, aripi de pui decojite.
Un fel de spanac, ceapă verde.
Piper verde (între timp nu mai sînt așa de sigur, dar e genial).
Șuncă pentru micul dejun.
Și da, eternele, multicolore pungi de gunoi speciale și indispensabile.

În total: 6389 de yeni, bașca vinul 936. Himmelherrgott.

Tot despre timp

Moș Pinocchio adoră frazele care încep cu „în principiu”. În principiu nu se schimbase nimeni. Dar vai, cît am îmbătrînit în ultimii ani, spuse o fată cucuiată. Nici nu știi cînd a trecut o săptămînă, cîrcoti a doua, acuma’i luni, acuma’i duminică, acuma’i luni, acuma’i duminică... Moș Pinocchio presimți că a treia vrea să spună ceva despre contractarea timpului și, înainte ca discuția să alunece spre teoria relativității vulgarizate, spuse următoarea poveste cu gîndul la Madelin.

A fost odată ca niciodată un magician pe nume Schmendrick. În principiu, Schmendrick era nemaipomenit de talentat, dar cam tont pînă una-alta. Maestrul lui, marele Nikos, îi spuse: În tine sălășluiește o putere mai mare decît tot ce am văzut noi de multă, multă vreme încoace. Dar trebuie s-o găsești singur, eu nu pot să mare lucru: O să fac să nu mai îmbătrînești. Dar ține minte: Vei bate drumurile în lung și’n lat, vor trece secole și tu nu vei îmbătrîni. Dar în ziua în care îți găsești puterea – restul se știe din reclamele la produsele de tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

Nu se știe cîtă vreme a trecut. Vreme în care Schmendrick plecă la drum cu Ultima Licornă, o transformă în femeie ca s-o scape de Taurul Stacojiu, o transformă apoi la loc în licornă ca să învingă Taurul și să le elibereze pe celelalte licorne din Mare, și Schmendrick deveni un mare magician, mai mare decît însuși Nikos și decît alți magicieni de legendă. Și abia atunci timpul începu din nou să treacă peste el.

Trei fete cucuiete căzură pe gînduri, zîmbind îndepărtat.

Scene dintr-o căsătorie, patru bis, la cerere. Rețeta de tartă cu lămîie

Rețeta provine nu tocmai din Provence, în cartea de bucate este trecută la Coasta de Azur: Ca să-mi apăs, fragil și dur, coasta mea de fildeș peste coasta ta de azur.

Pentru o formă cu diametrul de 28-30cm. Aluatul:
o jumătate de lămîie netratată
200 făină
50 g zahăr
sare
100 g unt
1 gălbenuș de ou

Umplutura:
2 lămîi netratate
1 baton de vanilie
4 ouă
200 g zahăr pudră
125 g frișcă nebătută

Glazura:
1 lămîie netratată
4 linguri de zahăr
2 lingură de zahăr pudră
2 linguri semințe de pin

Pentru aluat, se rade lămîia; făina se amestecă cu zahărul, coaja de lămîie și un praf de sare. Untul se mărunțește și se freacă cu gălbenușul; dacă e nevoie, se adaugă puțină apă. Aluatul se întinde între două folii de plastic, apoi se căptușește cu el forma, trăgînd marginile în sus. Forma cu aluatul se pune 30 min. la frigider. Între timp, se încălzește cuptorul la 180 de grade (ventilator: 160 de grade).

Pentru umplutură, se rade coaja de lămîie, se stoarce sucul. Batonul de vanilie se taie pe lungime și se scoate miezul. Aluatul se bagă 10 min. la cuptor. Ouăle se bat spumă împreună cu zahărul pudră. Frișca se bate, se adaugă sucul și coaja de lămîie, și vanilia. Crema se toarnă peste aluat. Cuptorul se reglează la 150 de grade (ventilator: 130 de grade). Tarta se coace 50 de min., pînă cînd se întărește crema.

Între timp se face glazura. Se spală lămîia și se taie în felii subțiri. Zahărul se dizolvă în 4 linguri de apă și se încălzește. Feliile de lămîie se fierb 5 min. în sirop, apoi se lasă să se răcească. Tarta se scoate din cuptor și se lasă și ea să se răcească. Înainte să o servim, feliile de lămîie se scurg și se așează peste tartă. Se încinge grătarul cuptorului. Tarta se pudrează cu zahăr și se presară cu semințele de pin, apoi se pune 3-5 min. la grătar (cca. 10 cm distanță de rezistența incandescentă), pînă cînd se caramelizează zahărul. (Atenție, zahărul se arde ușor!) Se servește imediat.

PS Moș Pinocchio nu-și asumă nici o răspundere pentru poza de mai jos. E din Internet, inclusiv mileul de plastic galben și sîmburii din feliile de lămîie.

Scene dintr-o căsătorie, patru. Ospățul dintîi

Mai întîi, tapenade în trei culori: negru, verde, roșu, după culoarea măslinelor cu sau fără roșie. Două ore de lucru în total: sudoarea frunții. Se întinde pe felii de baguette, proaspăt cumpărată din Viktualienmarkt, cum se vede și din poze. Se constată că fiecare musafir preferă altă culoare, Gogoscharski par examplu verde „cu foarte puțin roșu”.

Urmează o salată de bălării, tot din Viktualienmarkt. Pre numele ei: mesclun. Cartea de bucate zice aici laconic: se folosește ce oferă piața în sezon. Nu mă întrebați cum s-au numit; a fost ceva păpădie, și ceva ștevie și ceva rucola, dar buruienile cele mai gustoase rămîn incognito. Se adaugă ulei, lămîie (nu cumva oțet, pușche!), sare piper, și crutoanele pe care Moș Pinocchio le-a făcut și le-a uitat în tigaie pe plită. Bonus, mici flori de anghinare movă, fragede și numa bune crude.

Apoi supa de usturoi. În farfuria goală se pune o felie de pîine albă, supa se servește peste, felia se umflă și supa dispare treptat. Dacă domnu’ Inginer nu uită, peste ea se rade și niscaiva brînză.

[Moș Pinocchio mușcă sănătos dintr-un măr și continuă enumerarea.]

Cotlete de miel cu mult rozmarin și usturoi apoi, și nu, usturoiul nu miroase dărîmător dacă e proaspăt și prăjit împreună cu carnea, ca în cazul de față. Garnitură: Orez verde de la pătrunjel și busuioc. Cu vin roșu pentru contrast.

Aici intră în joc doamnele numite mai sus, cu vin roșu. (Vinul a fost italienesc, ca signora Taleggio să nu se simtă singură și stingheră. Din Calabria.)

Tartă de lămîie cu semințe de pin, făcută de domnu’ Inginer care e specialist. În rest, o risipă de fructe (pepeni galbeni minusculi, banane idem și coapte la soare, zice-se, rodii perverse, portocale) și cafea pentru musafirii noctambuli.

Meniul a fost carevasăzică provansal, de unde de-abia ne întorseserăm din săptămîna prenupțială. (Cu miere de levănțică și castan în portbagaj, ca să nu mai vorbim de vin.) Iar musafirii neprețuiți: Colombina cu Arlechinul ei, Gogoscharski-Romeo cu Julieta lui, și tînărul Louis în centrul atenției tuturor.

I’m Julia Child. Bon apétit!

Leapșa antícă

A venit din nou vremea lepșelor, dragilor. Vă ofer o leapșă puțin altfel:

Cum vă imaginați voi anticariatul ideal? Descrieți trei lucruri care nu trebuie să lipsească din el. Și nu vorbesc de buchinistul din colț de la Universitate, ci de anticariatul adevărat, în care intrați mai întîi de “hai să vedem ce mai e și pe’aici” și, odată intrați, uitați de timp, vă pierdeți în el, ajungeți într-o altă lume.

Ce este altfel? Hehe: Doamna Nartica vă va citi și își va aranja anticariatul așa cum îi spuneți. Ideea va prinde viață.

Ce și cum?

Descrieți pe blogul vostru cele trei obiecte de anticariat: 1, 2, 3. Nu uitați culori, mirosuri, senzații. Dați leapșa mai departe, nu uitați să spuneți cui. Ca să găsim mai ușor ce ați scris, numiți și destinatarul cu link: Doamna Nartica, http://narticanticar.blogspot.com/

Cine?

În primul rînd, Madelin, de bun venit.
Vlad, pentru aerul parizian.
Tapirul, pentru aerul elvețian.
Ionuca, pentru că e îndrăgostită de cărti.
Diacritica, pentru că e îndrăgostită de limbă și scris.
Cuvinte și Fluturi, pentru că e îndrăgostit de filosofie și muzică.
Arhitectul, pentru că e îndrăgostit de desene și anticariate.
Mihaela, pentru că e îndrăgostită.
Cristian Sîrb, pentru Proust.
Urmuzz, pentru suprarealism.
Zaza, pentru călătorii exotice.
Lekktor, pentru matematici.
Veșnic visător, pentru vise.
Surorile Marx, pentru miuzici, filme și alte răutăți cu patină.
Mircea Popescu și Blegoo, pentru cu totul altceva.
Incze Klara, cu care de mult nu am mai vorbit, și căreia știu că o să-i placă ideea.
Și pentru toți ceilalți, pe care cuvîntul “anticariat” îi face să viseze.

Cît despre Moș Pinocchio:

1. Cărți, multe și vechi, cu hîrtie îngălbenită de timp, ortografie demodată, legate în carton și piele, cu cotorul rotund cu nervuri, scris cu litere aurii. Pe rafturi prăfuite. (Dar, vă rog, fără păianjeni!)
2. Hărți vechi de navigație pe pereți. Pot să fie și ale vreunui oraș frumos, dar să aibă măcar vreo 100 de ani.
3. Un ceainic cu ceai parfumat și cești de Rosenthal.

De’ale gospodăriei

Atentie, urmeaza o intrebare de mare importanta gospodareasca: Va place usturoiul? Sau va place ceapa? Una, alta, amindoua sau nici una? Raspundeti in dreapta sus.

Misiune îndeplinită (cu prisosință)

Numele de familie din scrisoarea Hapsînei (“se aduce la cunostinta familiei Cutare”), prenumele vazut in trecere pe kitschul atirnat la usa (tatal, mama si fiica pirogravati si dati cu lac pe o placa ovala de placaj), un clic, si nu imi vine sa-mi cred ochilor: Realitatea depaseste asteptarile mele cele mai optimiste.

Familia Cutare se mutase intre timp in locul nostru, iar fiica in virsta de opt ani se juca “cu mare placere in gradina”, conform descrierii patetice trimisa in scris avocatului nostru si forwardata apoi noua fara comentarii. Placerea fiicei era insa inghimpata de trandafirii mei cataratori, drept care eram somat sa mi-i iau de acolo pina la sfirsitul lunii octombrie, altfel Hapsîna va fi de acord cu transferarea lor la curtea de deseuri din apropiere. No, daca’i musai, atunci cu placere. Placerea constind intr-o eventuala intilnire si o conversatie plina de acele amanunte incomode pentru apropitari, pe care insa Madelin ma ruga cu lacrimi in ochi sa le comunic parintilor: igrasia ascunsa in camera copiilor, agresiunile lui Mr Unspeakable si alte placeri ale vietii campestre.

O astfel de actiune trebuie desigur stabilita si programata de comun acord. Chiar daca Mama Soselei Stefan cel Mare, apropitarul si mai ales clownul de agent imobiliar pastrasera cu mare grija discretia asupra noilor chiriasi, o simpla cautare pe Internet avea sa faca lumina. Descriam mai demult sanatatea proletara de care plesnea domnul Cutare. Acum aveam confirmarea. In cartea de telefon electronica scria clar: Cutare Cutarescu, proprietarul cafenelei H., ce purta acelasi nume cu cartierul rau famat in mijlocul caruia se afla. Mi-l si inchipuiam luînd pe sus vreun client incomod si dindu-l afara discret, dar cu o eficienta exemplara. (Inutil sa mai spun cine era acel client incomod in fantazia mea.)

Nu am dat telefon la cafenea pentru ca mi-a venit o idee mai buna: Am sunat Soseaua. Stimata doamna, va multumesc pentru scrisoarea dumneavoastra si ma grabesc sa ma conformez. Doriti sa mijlociti dumneavoastra intilnirea sau, mai simplu, imi dati numarul de telefon al noilor chiriasi sa aranjez cu ei direct? Soseaua, intepata si categorica: Voi fi acolo personal! Simbata la ora 11!

Simbata la ora 11, Mama Soselei vine intirziata si, in mod surprinzator, singura. In asteptarea ei, conversatie cu Jana, vechea vecina de la mansarda: Draguta ca intotdeauna, dar de data asta mohorita. Mama Soselei apare triumfatoare, zimbeste scheissfreundlich, modereaza discutiile si stabileste pasii de actiune: Apropitarul nu mai trebuie decit sa calculeze cheltuielile de intretinere; asta mai dureaza putin, pentru ca deocamdata e in spital. Noi, ingrijorati: Vai doamna, dar ce are? Ea, debordanta: Isi schimba capetele de femur. Dar intretinerea – nicio problema – asta trebuie s-o mai faca.

N-as putea sa spun de ce, probabil din cauza intonatiei, aici mi-a lipsit a doua jumatate a frazei. Asta trebuie s-o mai faca, inainte sa...?

Pina la urma ne-a parasit pentru o ocupatie mai importanta: S-a dus in vizita la Jana. Desigur ca nu de curtoazie; Intelegeam acum de ce era Jana amarita. Tot de majorarea chiriei era vorba.

Cu familia Cutare ne-am inteles perfect. In timp ce eu am scos trandafirii explicind copilei fiecare operatie in parte si lasind-o pe ea sa mai taie cite o crenguta sau sa mai puna cite o radacina pe gramada corespunzatoare, domnu’ Inginer s-a intretinut pe cit de amical pe atit de amanuntit cu parintii. Madelin, poti fi linistita: Au aflat tot ce trebuie sa stie. Ba chiar mai mult.

Oh da, mult mai mult.

România pe care o merită Madelin

Se facea, ca in povestirea Madelinei, ca urma sa plec definitiv din Romania.

Fusese greu, tare greu. Facusem o cerere. Aveam nevoie mai intii de recomandarea Oamenilor Muncii, si a colectivului muncitoresc din care cu onoare faceam parte. Era o cerere nevinovata: o mica excursie, in concediu, o data in viata. Seful, tronind pe scaunul lui scîrtiitor de la birou, m-a privit incruntat si m-a intrebat: Asculta ba, spune drept, tu ai de gind sa te mai intorci, sau o sa te hartuiesti cu ai nostri sa-ti trimita si nevasta si copilu’ acolo? Eu (inghetat): Vai de mine dom’ sef, cum asa, sigur ca ma intorc, cum altfel etc. El (plecind capul, jucindu-se cu un rest de creion si vorbind aproape numai pentru el): Esti fraier.

Apoi la seful de personal: Explicatii cusute cu ata alba, de unde aveam doua sute de marci fara sa fi intretinut relatii cu persoane din strainatate, mai rau: din Vest. Germania Federala, brrrr. Cu generozitate aristocrata, seful de personal trece peste. Imi deschide dosarul si incepe sa-l rasfoiasca. Aaaa, tata socru lucreaza chiar aici, la noi, peste deal? Da. Bravo, bravo. Si il cheama Hans Christian. Da. Si pe tatal lui tot asa. Da. Si pe mama lui o cheama Gertrud. Da. Da’ numele asta de familie...? Ce natie e? Pai ce sa fie, e unguresc. Aha. Bine, bine.

Daca as fi primit atunci pasaportul, poate ca setea nu ar fi fost atit de mare. L-am primit cind “s-au dat”, la vreo doua luni dupa revolutie. Si atunci, pentru ca despre asta mi-a adus aminte povestirea Madelinei, si despre asta vroiam sa vorbesc, am avut unul din marile momente de facut ordine.

Asa stiam ca se face: lucrurile se lasa in ordine. Daca te intorci, le gasesti in ordine. Daca nu te intorci, le gasesc ceilalti in ordine, tu poti sa spui la telefon ce sa faca cu ele.

Si prietenii? Pentru ca erau prieteni buni, traisem impreuna cu ei anii aia cumpliti. Iar acum traiam impreuna cu ei amestecul ala de entuziasm si neincredere, ca lucrurile s-au schimbat acum, si ehehei, ce-o sa mai fie in Romania... Si pentru ca nu puteam sa le spun nici macar lor. Pentru ca nu stiam.

In ultima saptamina inainte de plecare m-am intilnit cu fiecare din ei, pe rind, si le-am facut fiecaruia cit un mic cadou din lucrurile mele. Am pastrat atita cit sa incapa in trei geamantane, si am plecat.

Devirtualizarea revirtualizată

Completind relatarea lui Vlad, trebuie sa amintesc de micile cadouri (mari) pe care ni le-a facut Madelin. Nu se va mira nimeni daca unul din ele, tricoul cu licorna, va fi revirtualizat in poza de blogroll. Multumesc astfel inca o data.

Chelia domnului Inginer

Am convenit cu Madelin ca marea se vede de peste tot. Si (hehe) nu numai...

Prima vizita

Spuneam deunăzi cât imi doresc să intre clasa muncitoare în apartamentul nostru. Imaginea fiind o combinație între intrarea lui Christos în Bruxelles, pictată de Ensor, și intrarea minerilor în București, de la emisiunile de știri internaționale. Pentru asta, Zaza îmi recomanda să mă rog la sfinții mucenici Filofteia, Pandele și Mardare, iar Madelin la Maria (mare și mică), Varvara și omnipotentul Dorel. Mai ales cel din urmă, zic eu, trebuie să fie tare potent, pentru că... ei bine, pentru că...

Iată o mică imagine din Internet. În alte condiții aș fi lasat-o pe serverul original și aș fi pus numai linkul aici. Dar nu, imaginile istorice nu se lasă la voia întâmplarii și pe mâna unor gazde pasagere. 16 kB pe serverul blogspotului sunt un obol dintre cele mai modeste aduse Adevărului și Istoriei.

Ei bine da, Adevăr și Istorie, cu majuscule și in sensul fichetului Zazei: Câte povești, câte vieți, câte destine în cele câteva amănunte prinse în nunanțe de sepia!



Ce vedem aici? Este intotdeauna un experiment interesant, de văzut cum se poate răspunde la o asemenea întrebare. În primul rând, vedem o poză. Și anume una din pozele de reclamă ale apartamentului nostru, făcuta la timp de vară. Domnul Westermann s-a plimbat dintr-o cameră în alta cu aparatul de fotografiat, a evitat cu generozitate dormitorul cu patul conjugal și maldărul de rufe de călcat, si a tras in poza... ce a putut. Aici de față, foarte semnificativă, balustrada balconului, văzută din camera de zi. În prim plan, un vârf de frunză de la palmierul domnului Inginer. Pe măsutza Ikea 1992 (aproape o antichitate) ghiveciul alb cu dafin si levănțică. Pe jos, vasul de teracotă cu amarylis. Deasupra balustradei, cultura mea de rucola, mărar si pătrunjel.

Mai departe, vedem fațada casei de alaturi. Să spunem doua lucruri: Primo, Herr Westermann și-a intitulat capodopera “Loggia. Vedere spre sud”. (Pentru că există și o vedere spre vest, unde se vede grădina. A se remarca articolul hotarît și dublul g.) Secundo, pâna la un an după ce ne-am mutat, în aceeași direcție am văzut numai grădinile vecinilor, pe o distanță de vreo 2 km. Apoi zidul din poza lui Westermann, după regula: trei metri, gard, trei metri, zid. Iar după ce am spus aceste două lucruri, să ne amintim că o casă nu se demolează și nici nu se reconstruiește nici într-o zi două, nici intr-o luna două. Și nici fără știrea vecinilor. Dar eventual fără știrea chiriașilor in spe. Asta se poate, dacă apropritarul este dotat cu o anume discreție.

Ce ne spune domnul Westermann cu ochelarii lui de clown pe vârful nasului? Ne spune, cu înduioșatoare modestie: “Vermietet beim Erstbesuch”, semnul exclamării. Pe romanește, “Închiriat la prima vizită”. “Prima vizita”, așa cum pronunța cineva (nu spun cine) prima vista. (Prinzessa si Gogoscharski zâmbesc ironic de fiecare dată când își aduc aminte, oglindind desigur ironia distinsului lor tată.) Închiriat, așadar, la prima vedere.

Și ne-am dori acum să o aflăm și pe-a doua. Dar pentru asta mai trebuie ceva timp și răbdare.

Vom mai înștiința distinsul cititor și mai ales distinsa cetitoare, pe scurt, că azi de dimineață am primit oficial noul apartament. La masa de prânz, la cafea, am sărbatorit evenimentul dublu cu o bucată mare de prajitură cu vișine, în aluat cu ciocolată.

Filofteia, Pandele, Mardare, Maria mare, Maria mica, Varvara sau omnipotentul Dorel

Se apropie sfirsitul de saptamina si clownul deghizat in agent imobiliar nu a mai anuntat nici o vizita. Sa fie oare deja inchiriata?

I-am scris un mail diplomatic si nevinovat, in care il intreb daca mai vine cineva, cum ca noi suntem acasa si va asteptam cu drag si dor. (Mai ales in eventualitatea in care noii chiriasi ar prelua frigiderul, sifonierul, hota si trandafirii.)

Simbioze

“Nu sunt un om ranchiunos, dar daca zeii nemuritori iti dau o mina de ajutor intr-o asemenea chestie, poti fi iertat daca privesti rezultatele cu o anumita multumire. Doamna cintareste astazi o suta cincizeci de kilograme.”
(W. Somerset Maugham, “Prânzul”)

Una din dificultatile pe care le intimpina intelegerea cauzelor si proceselor fluctuatiei habitationale si nomadismului este legata de contradictiile la nivel individual. Cum poate cineva sa persiste in cerinte care nu se sustin sau care duc eventual la autodistructie? In principiu, lucrurile ar trebui sa functioneze behavioristic: Daca o cerinta oarecare aduce un raspuns pozitiv sau favorabil din afara, ar trebui sa fie confirmata si intarita. Din contra, daca raspunsul este negativ sau nefavorabil, atunci cerinta ar trebui sa slabeasca si sa dispara in timp record. Realitatea arata insa altfel, exista cazuri in care cerinte cu raspuns negativ se sustin. Explicatia se gaseste la nivel de cuplu, in simbioze.

Pe de o parte, Mama Soselei Stefan cel Mare, bunaoara, proprietareasa latifundiara, vrea liniste si cere in acelasi timp bani, bani, bani. Liniste, adica chiriasii sa plateasca chiriile si sa nu ceara nimic, respectiv ea sa se poata face ca nu aude daca cer ceva. Bani bani bani, adica sa mareasca periodic chiriile. Si cum pot chiriasii sa accepte majorarile chiriei, cind nu li se da curs cerintelor?

Pe de alta parte, The Unspeakable refuza si respinge tot ce este prezenta umana in apropierea sa. Tulburare de personalitate antisociala, zice Psihologul Amator: Sa nu vada pe nimeni, si reciproc, nimeni sa nu-l vada pe el. Eventuale coincidente de traiectorie sa fie strict functionale si cit mai scurte. Gardurile vii sa fie cit mai multe, mai inalte si mai opace de jur imprejur. Dar cum nu este un pustnic (si nici nu si-a permis, deh, vila personala, individuala si proprie), umanitatea il inconjura din toate partile si la distante minime. Pensionarul tipic, fie el si la 50 de ani, care nu are nimic de facut, sta toata ziua acasa, face cuvinte incrucisate in gradina si trage cu coada ochiului, apoi face reclamatii. Aplica metode nu dintre cele mai ortodoxe, cam tot asa cum anumite animale imprastie mirosuri neplacute sau cel putin foarte personale ca sa-si tina eventualii dusmani la distanta. Cum se face atunci ca Unspeakable continua sa locuiasca intr-o casa posedata si locuita de oameni, de oameni vii, care merg si respira, unii din ei cinta chiar si la flaut?

Si iata simbioza: The Unspeakable plateste tot, orice si oricit, fara verificari si fara discutii. De fapt, nu plateste el, pentru ca nu are venituri proprii semnificative: Dupa ce a facut patru copii si a divortat de mama lor, nu are rost sa lucreze pe bani, pentru ca lui nu i-ar mai ramine nimic. Atunci nu lucreaza, pe caz de boala obscura; si este intretinut de Mrs Unspeakable, care lucreaza din zori si pina in noapte, ce coincidenta, la traininguri de reintegrare dupa psihiatrie. Profesional, Mrs Unspeakable are intelegere pentru handicapurile de orice fel, inclusiv de ordin psihic si inclusiv ale sotului. Mrs Unspeakable plateste, pentru ca isi cunoaste clientul. Plateste si fumeaza cit e ziua de lunga. Prieteni personali nu are, pentru ca deranjeaza.

In momentul in care domnu’ Inginer si domnu’ Doctor refuza majorari de chirie ilegale, Mama Soselei iese din neutralitate si favorizeaza familia Unspeakable. Familia Unspeakable, avind spatele acoperit, imprastie mirosuri de zile mari, dominante si fetide. Domnu’ Inginer si domnu’ Doctor strimba din nas si parasesc teatrul de razboi domestic. Toata lumea e multumita: Mr Unspeakable isi satisface fobia sociala, Mrs Unspeakable a mai scapat de o problema si mai ales de reprosuri conjugale (cum poate sa stea de vorba toata ziua cu...? ce gaseste ea la...?), Mama Soselei are liniste si mai ales bani bani bani in perspectiva concreta si apropiata, iar domnu’ Inginer si domnu’ Doctor ridica toate pinzele spus si spun ca Jack Sparrow si Keith Richards clatinindu-se discret pe puntea de comanda: Bring me that horizon!

Jocul simbiotic al intereselor continua in toata splendoarea: Inaintea vizitei, domnu’ Inginer fiind programat la pilit masele (desigur pentru mai tirziu, cind va fi nevoie de o voce dulce si convingatoare la usa celor trei iezi cucuieti), domnu’ Doctor, singur acasa, dezlantuie furtuni purificatoare de-a lungul si de-a latul universului casnic. Nici o pata de calcar pe chiuveta de inox, nici o umbra de atingere pe sub intrerupatoare, nici o celula epiteliala pe peretii cazii. Totul trebuie sa fie nu perfect, ci mai mult ca perfect: Dupa ce vor fi vizitat gradina si vor fi lipait prin gazonul proaspat tuns, vor aduce in casa smoc de flori la subtiori. Nu numai ca vor deborda de dorinte si nostalgii rezidentiale, dar vor avea si crunte remuscari la vederea urmelor pe care le-au lasat pe covoarele impecabil aspirate. Iar apropitarul va spune: Vai, domnu’ Doctor, se poate, ce sa mai renovati in apartamentul asta? Totul este mai mult ca perfect, puteti sa va mutati cind doriti.

* * *

Masina cu numar provincial opreste in fata casei. Ma mut de la o fereastra la alta. Nu e nevoie sa aud ca sa stiu ce spune: Recunosc gesturile, imi amintesc replicile de acum patru ani. Gradina, blabla, opt sute de metri patrati, blabla, de la cires incolo e parcela dumneavoastra, blabla, totul foarte comod, blabla. Intr-un tirziu suna la usa, cobor si deschid, salut ceremonios. Mama Soselei Stefan cel Mare ma priveste ca o mater dolorosa. Vorba Zazei, poate ca o stringeau pantofii? Se scuza scheissfreundlich pentru defilare si intrusiune, dar tine sa adauge: ...ca trebuie. Daca trebuie, trebuie, ii raspund cu zimbet stereotip.

Capul familiei pretendente admira pardoseala de pe balcon: Substanta casei, veche si admirabila. (Pe romaneste: gresie.) Cind a fost construita casa? In anii 50. (La mai putin de zece ani dupa razboi.) Extinsa acum zece ani. Aha. Mama Pardoselei se grabeste sa declare: Si peste tot avem parchet, dupa cum puteti vedea. (...in restul casei asezat pe grinzi elastice de lemn, substanta veche si admirabila, bineinteles, mai ales cind vecinii de dedesubt fumeaza in casa, basca Doamne fereste in cazurile de incendiu.) Expeditia paraseste apartamentul in grup compact. In urma lor, paharele din vitrina clinchetesc discret, unul in celalalt.

Dar poate doriti totusi sa vedeti si subsolul? Avem aici cazanul de incalzire centrala. Si pentru dumneavoastra, nu-i asa, o incapere foarte mare. Ea trebuie sa ramina tot timpul descuiata, din cauza tabloului electric. Nu este nici o problema, comunitatea locatarilor este atit de grozava, incit nu s-a intimplat niciodata nimic. Si apropitarul arata spre sticlele culcate pe rafturi: Pina acum nu s-a intimplat niciodata sa se serveasca cineva din colectia de vinuri a domnului Doctor, nu-i asa? Ho, ho, ho. Intr-adevar, recunosc in sinea mea, asta nu s-a intimplat pina acum.

Si cit costa toata afacerea? reia cuvintul capul tinerei familii. Dar chestiunile pecuniare nu se discuta in prezenta persoanelor neavizate, drept care ne luam ramas bun. La revedere stimate domn, la revedere scumpa doamna, la revedere domnisoara – I-a placut apartamentul domnisoarei? intreb cu voce mieroasa. Domnisoara are sase luni si nu vorbeste inca. Da, i-a placut foarte tare, raspunde mama in numele ei.

Toata lumea face calcule. Afara, in gradina, se numesc cifre, se impart la suprafete rotunjite generos (suprafata balconului nu se mai imparte la doi, ca doar acolo vrem sa va facem o sera, ca si la parter, daca doriti, cind doriti, numai sa platiti...), se compara chirii pe metru patrat. Rezultatele le cunoastem. Inauntru se socotesc virste: Tinara domnisoara are sase luni. Peste alte sase, va merge si va alerga. Deci in decembrie. Fiind iarna, va prefera sa mearga si sa alerge prin casa. Pe vechea si frumoasa, dar mai ales pe elastica substanta a casei. Desigur ca nu sunt ranchiunos. Domnu’ Inginer se intoarce de la dentist cu zimbet de vedeta, iar eu ii prezint raportul vizitei, sistematic si amanuntit.

Cine este Pinocchio?

Pinocchio poate fi orice, ca si Madelin. Pina si papusarul care trage de atele legate de degetele lui cind isi scrie blogul pe laptop, pina si el e uimit: Iata, Pinocchio are cross dressing tendencies. No, pai daca trebuie, trebuie.

Si nu, Shrek II nu l-am vazut cu Gogoscharski impreuna.

Mai tirziu, apropo de cross dressing tendencies si thong:

Ne regrette rien

Desi vremea’i mizerabila, intors de la inot si saptamina culinara africana din parcul olympic, raspund la telefon cu voce de zile mari si insorite. Apropitarul. Adica, ce spun eu, sotul apropitesei, ca sa fiu mai egzact. Domnu’ Doctor, zice, am primit scrisoarea matale, am dat oarece telefoane si as avea pe cineva care. E cumva posibil sa vizitam apartamentul miercuri seara?

Si atit, Madelin draga. Fara intrebari existentiale si mai ales fara regrete exprimate. De usturoi si guri corespunzator mirositoare ce sa mai vorbim. Pe cind sampania? ;-)

În grădină

Iata rododendronii pe care Madelin i-a vazut in vis. Apoi macul urias, ceapa si doua soiuri de trandafiri: Harlequin si Golden Cover. Restul se fandosesc inca. Dar ii asteptam cu rabdare.

Mămăliga domnului Inginer

...iese mai buna daca e invirtita in sens opus fortei Coriolis. (Cum forta Coriolis mi-a lipsit din curicula, am incercat sa inteleg ce este. Nu am reusit.)