Părerea domnului Doctor despre burka. Grenoble, 9 septembrie 2016

Îl vedeți în poza de mai jos pe domnu’ Inginer urcînd scările spre Musée Dauphinois. Cam din aceeași perspectivă, poate o idee mai apropiată, cîteva minute mai tîrziu aveam să vedem o tînără doamnă, domnișoară, duduie, cu proporții monumentale, purtînd niște blugi mai scurți decît foarte scurți, și nu tăiați, ci rupți. Ca să fie masa bogată, doamna, domnișoara și duduia se aplecară, nu se știe din ce motive, pînă la pămînt.

Părerea domnului Doctor despre burka este că nu trebuie neapărat să vedem pe stradă tot ce este vizibil, cu atît mai puțin anatomia intimă, egal dacă feminină sau masculină.

Hello, Sherlock Holmes! De’a rîsu’-plînsu’ prin oraș

Evadat din fața calculatorului, umblam teleleu prin oraș după talonete pentru papuci. Ce altceva? De Miercurea Cenușii, orașul e întotdeauna rece și dezolat după Carnaval. Poate nu atît de dezolat ca după Oktoberfest, în schimb februarie e întotdeauna mai rece decît octombrie. Și cefalopodele mai îndreptățite ca patrupedele să urască progresul.

– Oh, hello! intonă de la distanță o voce entuzuasmată.

Un bărbat pe la vreo 30 ș’un pic de ani, prea bine îmbrăcat, prea îngrijit și prea copil-mare ca să fie un cerșetor deghizat – prima chestie la care m-aș fi așteptat cînd cineva mă oprește pe stradă cu atîta entuziasm. M-am oprit în fața lui și l-am privit întrebător. Parcă îl cunoșteam de undeva, și chiar eram curios să văd ce-mi spune.

– Hello, Sherlock Holmes! strigă cu același entuziasm.

Cel tîrziu de cînd am început să pot pălării asiatice, ba prin drumeții pe munte, ba pe plajă în Okinawa sau, mai endemic, la săpat în grădină, m-am obișnuit cu muzikia lumii care simte nevoia să-mi spună cîte ceva din senin – de obicei bancuri nu din cale’afară de inspirate, dar amicale. De data asta purtam o caschetă de deerstalker, cumpărată de curînd din tîrgul de Crăciun de la Nürnberg. Scoțiană și autentică, fapt pentru care devenisem Sherlock Holmes II („...and I am Cinderella the second”) pentru trecătorii care mă vedeau.

Personajul se desumflă brusc.

– Hello Sherlock Holmes, îmi șopti. Totul e’n ordine, totul e’n ordine. S-a dus. Prietena mea s-a dus, slujba mea s-a dus. Totul e’n ordine…

Ca de obicei cînd cineva face bancuri binevoitor-amuzate despre pălăriile mele, am rîs politicos și am pornit mai departe. Ceva mai tîrziu mi-am adus aminte că Sherlock Holmes nu avea, nici în originalul lui Conan Doyle, nici în ecranizarea recentă, vreo legătură sentimentală cu personaje feminine sau vreo slujbă din cele care s-ar putea “duce”. Nu-l avea decît pe Dr. Watson, care era și el tot un fel de domn Inginer. Domnule pe tine, să te’ntreb îmi vine.

Pentru cetitorii mei la fel de detectivi ca și mine: De cercetat detaliile salonului din 221B, Baker Street și de găsit detaliile menționate mai sus.

Germana fără profesor. Dar cu domnu’ Inginer

Pentru că domnu’ Inginer este o sursă comunicativ-lingvistică (și nu numai) inepuizabilă.

Mutat înapoi în Vestul (nu mai puțin sălbatic), se ducea dimineața la servici pe bicicletă. Era încă întuneric și ploua. Din sens opus pe banda de biciclete venea ceea ce se cheamă Geisterfahrer, adică în principiu genul de participant la trafic care a nimerit dintr-un motiv sau altul pe contrasens (cel mai frecvent pe autostradă) și, cel puțin pe moment, nu mai poate să iasă de acolo. Fahrer, șofer, de la fahren, a conduce. Geister sunt spiritele, fantomele, stafiile, întîlnite într-o formă ilogică într-un loc neașteptat.

Ca să fim mai exacți, în cazul de față aveam de a face cu trei Geisterfahrerinnen. Terminația -innen este pluralul feminin: Trei fătuce în drum spre școală. Și toate trele fără lumină la bicicletă. Două reușesc să se dea la o parte din timp, a treia se întîlnește cu un tomberon de gunoi pe de o parte, și cu domnu’ Inginer pe de cealaltă.

Îmi aduc aminte de o scenă ca din desene animate văzută cîndva la vîrsta acelor fătuce: Un băiat pe o bicicletă mare mergînd foarte încet pe un teren de fotbal, și un copchil pe o bicicletă mică, învirtindu-se în jurul celei mari. Pînă la urmă, intră în ea. Băiatul cu bicicleta mare se prăbușește pe-o parte, copchilul continuă să se învîrtească nevinovat pe bicicleta mică.

Cam așa și fătuca cu domnu’ Inginer. Pardon, zice politicoasă, eu acuma tre’ să merg la școală. O zi bună vă doresc. Și țuști! dă s-o zbughească. Domnu’ Inginer, cu amintirea încă proaspătă a scenei de pe camera de supraveghere în care, la 4 dimineața, cineva îi tamponează mașina în parcarea firmei, dă înapoi și pleacă (neprins de poliție nici în ziua de azi), se adună de pe jos și-i aplică una din acele expresii germane cu un echivalent foarte exact în limba engleză. Arschloch – asshole. În speță: Komm zurück, du Arschloch! Fătuca se conformează ascultătoare, se întoarce, domnu’ Inginer scoate telefonul, i-l pune în mînă și bombăne: Ruf deine Mutter an. Adică, traducînd și tonul propoziției de altfel cît se poate de corectă politic: sun-o pe mă-ta. Mă-sa apare cinci minute mai tîrziu pedalînd panicată, tot pe banda de biciclete, tot pe contrasens, și tot fără lumină la bicicletă. Patetică: Aber das ist doch nur ein zwölfjähriges Mädchen! Exact, avea să comenteze Moș Pinocchio la conversația telefonică de seară, tocmai pentru că nu e decît o fătucă de 12 ani, părinții răspund.

Cum bine cunoaștem acele tehnici de telecomunicație, contactul telefonic a fost de fapt un schimb de numere de telefon.

După două săptămîni de concediu medical și calmante (să reamintim cititorului că niște coaste scrîntite nu au alt remediu decît timpul, și anume o lună sau două) și alte vreo două de mișcări precaute și foarte limitate, domnu’ Inginer găsește în cutia de scrisori o invitație la poliție. Cum că a părăsit locul accidentului în mod nepermis.

O expresie germană greu traductibilă (dacă ținem cu tot dinadinsul să evităm mutilarea limbii române), zice așa: Der Schuss ging nach hinten los. Adică: Împușcătura o porni înapoi, spre cel care a tras, adică. Adică de exemplu în sensul următor: Mama cu accent est-european (domnu’ Inginer are, după 18 ani și mai bine, auzul muzical necesar) își exprimă anxietatea într-un debit verbal generos, fără consecințe practice. Tatăl neamț făcu reclamație la poliție. Cum că domnu’ Inginer a părăsit locul accidentului (chestie perfect acceptabilă după contactul cu persoana răspunzătoare și schimbul de adrese) și a folosit cuvîntul german Arschloch, martore fiind celelalte două fătuce (chestie pentru care știm deja din cazul lui Unspeakable că poliția nu se inflamează). În schimb, reclamația fu însoțită de declarații și amănunte din care reieșea atît vina fătucii, cît și sosirea mamei pe același contrasens ca și fiica. Poliția trimite cazul la procuratură.

Ce bine și frumos e să înveți limba germană cu domnu’ Inginer!

Crio

…în toamna asta am miocardul de aur, și toți doctorii poartă halat
iar sala de operație e făcută dintr-un celofan sacadat…

Acel moment în care doctorul îți spune în timpul celei de-a treia ședințe de cîrpeală: OK, m-am lămurit, nu merge cu laser, trebuie să vă operez. Stați un pic aici, că vă fac imediat formele de internare. Apoi sora Diesel: O zi în spital? Eu nu vreau să vă sperii, dar să știți că în medie se stă 3-4 zile după un crio. Ah da, și cînd vă trece anestezia și încep durerile, să nu vă jenați, să sunați imediat să vă aduc calmante. Că dacă le luați prea tîrziu, nu vă mai trece așa de ușor.

Sala de operație e un fel de lumea cealaltă. În purgatoriu, cineva dirijează circulația, altcineva mă parchează cu pat cu tot într-un loc liber. O asistentă mă încurajează, mă bate pe umăr, sinceră, îmi spune că totul o să fie bine. Și asta chiar îmi face bine. Cineva îmi pune robinet la mîna stîngă și îmi spune că urmează perfuzia cu calmante. N-o să dorm, o să fiu doar foarte calm. Și e bine. Cald și bine. Pe urmă pornim. Pe lumea cealaltă recunosc în spatele unei măști aceeași voce care spunea mai sus că s-a lămurit. Acum îmi spune că îmi face o injecție sub ochiul drept. Nu, nu sunt Cîinele Andaluz. Peste ochiul stîng îmi lipește un pansament care nu acoperă nimic. Apoi cearceaful verde, cu o gaură pentru ochiul drept. Care nu mai există. În partea dreapta a capului nu am nimic, și nici nu am avut vreodata ceva. Singura senzație sub reflector este a unui întuneric albastru.

(Unul din instrumentele de bucătărie preferate ale domnului Inginer este un fel de foarfecă din jumătate de metru de sîrmă groasă, terminată cu două bucle cu care apucă și întoarce fripturile în tigaie și cîrnații pe grătar. Cam așa îmi închipui instrumentele cu care bănuiesc că îmi manevrează ochiul.)

În cele din urmă aud cum se declară mulțumit. Cineva mă parchează înapoi în purgatoriu. Două brațe subțiri, acoperite cu păr negru. Ceva mai sus, o barbă deasă sub masca verde. Îmi deslipește electrozii de pe piept, odată cu părul. La al doilea sau al treilea încep să rîd. Își cere scuze. Ridic capul și mă uit în stînga și în dreapta, eram ultimul. Domnu’ doctor P., zice altcineva, dacă vreți să vă scoatem de la intensivă, trebuie să respirați de cîteva ori adînc. Cineva urmărește succesul operației: 49. 49 de ce? întreb. Oxigen în sînge, îmi răspunde. Trebuie să fie cel puțin 51.

Pe seară, ochiul revine la locul lui. O femeie bondoacă îmi spune că ea e anestezista de dinainte, îmi scoate robinetul și îmi pune un plasture pe care îl apăs cu gestul colierului dublu. Mă bucur să vă văd fără mască, îi spun. Mă întreabă cum mă simt. Mă gîndesc la sora Diesel și răspund prudent: Parcă se simte ceva, dar nu știu dacă îmi trebuie calmante. E normal să se simtă ceva, zice, că doar ați fost operat. Dar nu vă dau nici un calmant, că n-are de ce să vă doară chiar așa. Aha. Îmi mănînc cu poftă porția de pîine cu brînză. De dimineață, domnu’ Inginer trage mașina în fața spitalului. Mă instalez mulțumit și o pornim amîndoi spre casă.

Ontologia mustății albastre

Într-un alt episod de academic bitching, experimentul mustății albastre fu demarat, și Moș Pinocchio se transformă în Dr. Blaubart. Rezultatul fu un val de proteste (în primul rînd Gogoscharski), apoi un val de întrebări ontologice: De ce există cea care este?

Dr. Blaubart se simți bine. Întîi de toate, mustața albastră era o mască funcțională avînd miraculoasa proprietate de a transforma mimica de tip pissed-off în zîmbete amabile. Fu, de exemplu, acea întîlnire pe coridoare, în care Șeful Comisiei (majusculele explică suficient) bloca drumul. Văzînd cine vine, se întoarse spre Dr. Blaubart cu un zîmbet ironic à la George Double You, iradiat de la înălțimea celor o sută nouăzeci și cinci de centimetri, fiecare din ei absolut conștient de importanța și frumuseștea lui fără egal. Interpretăm acel zîmbet ca pe o întrebare: Ei, mai ai ceva de spus? („...și încă mai trăiești, bătrînă doamnă?”). Dr. Blaubart nu dădu semne că ar binevoi să-și încetinească viteza de croazieră, sau să-și modifice traiectoria, și răspunse la rece: Guten Tag.

Pentru studenții siderați (sau poate numai îngrijorați), Dr. Blaubart compuse următoarea filosofie, consultînd dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrand: Barbă-Albastră este păzitorul unei cunoașteri absolute. Firele de păr sunt rădăcinile prin care capul își trage seva spirituală din Univers (era cît pe’aci să spunem: din Internet), iar albastru este culoarea nesfîrșitului și a profunzimii reci. Combinația de albastru cu alb (pentru că firele albe se descopereau imediat singure) este culoarea Fecioarei însărcinate și deci a licornei. Nevestele prea curioase (și desigur că nu numai ele) au fost pedepsite pentru accesul nepermis la cunoaștere. În fine, uciderea lui Barbă-Albastră de către frații văzuți de Sora Mea Ana din turn în norul de praf nu este un happy-end prin restabilirea dreptății și ordinii universale, ci ocultarea cunoașterii prin dispariția Păzitorului, deci o dramă fundamentală a umanității.

Moș Pinocchio, în dulce-amarul tîrg al Crângașilor, se aplecă în fereastra unui taxi și puse întrebarea: Mîine dimineață la 4, găsesc eu oare pe cineva aici? Taximetristul își împodobi răspunsul cu formula barocă: Oh, frate al meu întru mustață. Șase ore mai tîrziu, la ora pomenită, fu luat din acel loc un taxi către Aeroportul Otopeni. Alte 24 de ore mai tîrziu, Moș Pinocchio, de lîngă domnul Inginer dormind, se strecură tiptil în baie și se bărbieri. Experimentul a durat o jumătate de an.

Oferim cui dorește să-l repete: o jumătate de sticluță de vopsea albastră de păr, și un tub cu vax englezesc pentru mustață. Rugăm seriozitate.

Farewell to Mary. Bloody Mary

Se dedică lui Mihai Alexandru Pâslariu, necunoscut frate al meu de suflet întru Dada.

Comisia își avea ședința de constituire de ziua mea, și asta trebuia să însemneze ceva. Drept care mi-am imaginat invitația venind chiar în seara zilei. A venit trei zile mai tîrziu un mesaj siderant: Deoarece ne-ați înmînat dosarul pe cale electronică, este de datoria mea ca membru invitator al comisiei să vă aduc la cunoștință că datele dvs. personale vor fi transmise codificat.

Carevasăzică ne vedem în decembrie? M-a întrebat Madam Cuțit, draga mea colegă și colaboratoare, pe tonul nemțesc caracteristic. Pentru a doua oară i-am adresat mental calificativul de vacă încălțată. Prima fusese cînd mi-a spus că și ea. Și tu, nu-i așa…? Tu nu…? Nu? Vai dragă ce măgari.

Madam Cuțit fu invitată cu preciziune corespunzătoare la data și ora, ca și în locul unde îmi aveam seminarul, și asta trebuia să însemneze ceva. Nimeni nu și-a imaginat că sunt acolo, nici măcar membrul învitator, de a cărui datorie ține și programarea sălii. Surprize, surprize. Nu voi fi acolo numai eu, ci și studenții mei.

Restul e o problemă de sociologie, prezice dragul de Mircea. Date sunt: O prelegere cu accent vienez în care Johann Strauss (nepotul) își va bea cafeaua melange cu copertă de frișcă și lux de amănunte cu pompă. Un purcel rozaliu expunînd cu mîinile în șolduri o tocmeală de precupeață. Cîțiva invitați insignifianți, deoarece silitori și cuminți. Și dată mai este, trecînd printre plante, o femeie cu șolduri interesante. Fardată, rujată, cătărămată și fîță, cu lănțișorul pe țîță. Madam Cuțit în clișeu negativ arătînd cu stiletul spre o revoluție de manechine ieșite în stradă.

Alles hat ein Ende, nur die Wurst hat zwei, cîntec de Carnaval. La capătul celălalt, lucrurile cărora nu li se poate spune pe nume. Spuneți-mi numărul și am să vă spun jocul.

Nu. La capătul celălalt al mesei, Gogoscharski își înclină capul să-mi vadă mai bine mustața. Mă privește printr-un telescop, microscop, periscop și repetă: Nunu. Cu mustață nu ești tatăl meu. Vezi tu, dragul meu, mustața nu e decît o consecință. Ceva trebuia să se întîmple.

O ciocnire. O madlenă

“fardată, cătărămată, citită și fîță
cu lănțișorul pe țîță…” (Mircea)

Eram cu domnu’ Inginer duminică la sauna din centrul olimpic și aruncam după doi tineri sportivi niște priviri de lupi hămesiți. Deși, dacă stau să mă gîndesc, nu tocmai hămesiți, ba chiar sătui bine, dar care parcă-parcă tot ar mai fi avut loc pentru un pic de ceva.

Dumneaei, supranumită de Jean-Noel Katzenfrau, Femeia-Pisică, era puțin distrată. Numai puțin. Și foarte spontană. Drept care își schimbă brusc direcția și se ciocni cu unul din sportivi.

– Oh vai, vă rog să mă scuzați, îmi parte foarte rău, am auzit-o din colțul unde stăteam întinși și observam.
– Nu zău, am rînjit amîndoi la unison cu o sclipire de canin.

O cunoșteam din vedere, chiar foarte bine. Fardată, sigur, oricînd și oriunde, vara la lac, iarna la saună, nudistă eternă. Cătărămată, fără doar și poate, și cataramele își imprimaseră traiectoriile în piele și straturi adipoase. Citită, uneori, căci avea o voce gravă și răsunătoare, mi-o imaginam citind teatru radiofonic. (Roluri de bărbați, se înțelege.) Fîță, o, și’ncă cum, la nevoie într-un chimono negru fluturînd ca o flacără. Lănțișorul atîrna ca și pielea, numai țîța era suspect de fermă și de rotundă dedesubt, dar aici domnu’ Inginer deja nu mai vroia să știe de nimic. (Iar eu chicoteam mai departe de unul singur în dosul Sodomei și al Gomorei.)

“…a trecut moartea, și a vrut să fie puțin și a noastră” (tot Mircea)

“Începînd de azi te numești Sara”

„...și asta pentru că ești evreică și pe toți evreii trebuie să-i cheme Israel sau Sara, ca să se deosebească de arieni și lumea să-i recunoască.” Sîntem în 1938 în Germania și respectiv în piesa cu numele de mai sus („Ab heute heißt du Sara”) la Teatrul de Stat din Gärtnerplatz, München.



Povestea originală este scrisă de Inge Deutschkorn, care a petrecut anii războiului în Berlin, mereu pe fugă împreună cu mama sa, și este o poveste cunoscută. Spectacolul este făcut sub formă de musical și jucat de trupa de tineret a teatrului. Chiar dacă nu aflăm nimic nou, în afara istoriei binecunoscute și a filmelor de calibrul Listei lui Schindler, faptul că o astfel de piesă se joacă – și se joacă bine – face parte din ritualul memoriei holocaustului, omniprezent în Germania postbelică.

Și totuși există două lucruri noi, care nu țin de scenariul original, anume prima și ultima scenă.

În prima scenă, cortina de ridică și vedem în semiîntuneric mulți oameni care tușesc, sugerînd o cameră de gazare. Apoi se întorc toți spre public, reflectoarele se aprind, se cîntă și se dansează „Springtime for Hitler and Germany, Deutschland is happy and gay”, cîntec preluat din filmul lui Mel Brooks „The Producers”. Germania se pare că a fost într-adevăr „happy and gay” cînd Hitler a ajuns la putere, și entuziaștii trebuie să fi fost tocmai cei care citaseră pînâ atunci un fel de „cum de nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd pîna pe ei”, pe care parcă-parcă îl mai auzim și azi din cînd în cînd.



În ultima scenă, după ce un supraveghetor nazi primește semnătura unui evreu colaboraționist pe ceea ce urma să fie un certificat de disident antifascist, toată lumea în frunte cu el cîntă „Tomorrow belongs to me”, din „Cabaret”. Cum că adică acoliții fostei dictaturi reușesc să se schimbe la față și să se prezinte drept progresiști însetați de dreptate. Un fenomen binecunoscut și mult discutat în Germania, pe care, din nou, parcă-parcă l-am mai văzut undeva.

Iar acest déja-vu nu ne miră, pentru că unul din realizatorii spectacolului se numește Liviu Petcu și provine, ați ghicit, din România.

Despărțirea de România. Telegrame

Să-mi fie cu iertare, doamnele mele, am zis. Nu înțeleg prea bine ce faceți aici, dar mă văd nevoit să mă retrag. Primul motiv este că, odată luat un angajament cu valoare de contract, am fost lăsat să-mi fac jumătate din treabă, ca să mi se spună apoi că nu voi fi plătit. Nu atît banii, căci suma era oricum simbolică, cît gestul contează. Următoarele motive sînt de profunzime: mentalități, ifose, haos, probleme de comunicare, paranoia, condiții în care nu se poate lucra – sau mă rog, eu unul prefer pînă la urmă să nu. Vă asigur nu mai puțin de stima și considerațiunea mea, ca și de plăcerea cu care am cooperat în ultimii 13 ani, și rămîn același, al dvs. etc., etc., P.

Răspunsul prompt, deși cu o mică întîrziere aproape meditativă: Dragă domnule P., înțelegem și regretăm. Poate vei reveni asupra deciziei, ne-am bucura.

„în această bătălie
pielea obrazului
a fost un scurt triumf”
(Liliana, poeta)

Domnu’ Inginer în tren spre casă…

…într-un tren foarte punctual în întîrzierea lui, îmi spune la telefon. Cum că adică respectivul tren avea deja trei ore întîrziere cînd s-a urcat în el. Fără îndoială același “Werner Heisenberg Express”. Moș Pinocchio, manifestîndu-se încă o dată ca fan al lui “Brokeback Mountain”, își imaginează weekendul cam așa:

Ce i-a adus Moș Niculae lui Moș Pinocchio

Avocata de divorț
cînd gătește poartă șorț.
Și zice:

Nu că Moș Pinocchio n-ar fi fost cuminte, dimpotrivă. Dar din motive absconse, Moș Niculae i-a adus un băț sub formă de majorare de chirie. Zice: Orașul München, ca și alte orașe, are statisticile și standardele lui de chirie, și raportată la ele (urmează un șir de calcule), chiria domniilor voastre este prea mică, drept care v-o mărim. Domnu’ Inginer, ca într-un banc vechi, calculează, și calculează, și calculează. Nu că ar ști să calculeze chirii, dar știe să adune. Și zice:

– Au greșit la calcule.

Acum, că lucrurile mai importante sînt, pentru moment, rezolvate, Moș Pinocchio se avîntă – chiar cu urme de entuziasm, am putea zice – în așa numitele futilități. Revederea cu avocatul a fost o plăcere de ambele părți. Dumnealui butonează calculatorul cel mare, butonează calculatorul cel mic, butonează dictafonul. Și zice:

– Reprezentînd domnul Doctor și domnul Inginer în chestiunea majorării de chirie, constatăm că cererea dumneavoastră conține greșeli de calcul, drept care nu i se va da curs. Punct și de la capăt. De asemenea, vă atragem atenția că în locuința numită liniștea este tulburată în timpul nopții de zgomotul pompei de încălzire, pe care vă poftim să o reparați de urgență. În caz contrar, clienții noștri își rezervă dreptul unei reduceri de chirie. Cordiale salutări, etc., etc.

Moș Pinocchio este și la ora actuală căzut în admirație.

O scrisoare de la Scump. Pierdută

Pentru cele care au înțeles exact care este, sau a fost, relația mea cu Scumpul, dar și pentru ceilalți, iată continuarea poveștii.

Exact la cinci zile după întîlnirea în cauză, am primit o scrisoare pe hîrtie verde:

Preastimate domnule Doctor, consultîndu-ne fișierul am observat că sînt mai bine de cinci luni de cînd ne-ați vizitat ultima dată. Din motive profilactice, este în interesul dvs. să reveniți cît mai curînd. Ne-am bucura corespunzător dacă ne-ați suna la numărul… să aranjăm o întîlnire. (Și să nu uitați cumva să aduceți taxa de cabinet de 10 euro.)

Și o mențiune, pe care o traduc cu toată atenția și fidelitatea: Ah, și dacă cumva mesajul nostru de reamintire, din cine știe ce fel de motive, nu mai este de actualitate pentru dvs., vă rugăm să ne dați de știre într-un fel sau altul, ca să vă tăiem din fișier.

Cu salutări cordiale, toată echipa, de la vlădică pînă la opincă.

Și o ilustrație: Atenție la minutul 0:35.

La pește

Tonul cucoanei nu admitea nici un fel de contrazicere:

– Zece euro optzeci. Asta e.

Cu o mînă mi-a întins peștele, cu cealaltă a înfășcat banii. Am zis politicos mulțumesc și la revedere, apoi m-am întors pe călcîie, și anume heh, cu 360 de grade. Prețul din vitrina frigorifică era bine ascuns vederii, dar era exact atît cît bănuiam: 14 euro kilogramul. Și întîmplător văzusem (și reținusem) greutatea: 500 și ceva de grame. La urma urmei, nu era decît un păstrăv, unul singur, și nu o balenă. Bon nu-mi dăduse. I-am spus la fel de politicos:

– Sînteți drăguță să-l mai puneți o dată pe cîntar?

M-a inundat cu o cascadă de politețuri exagerate și pretins binevoitoare. Prețul a scăzut la cinci euro optzeci. Altă cascadă. Și tot fără bon. Accentul fiindu-mi cunoscut, m-am întrebat preț de cîteva secunde dacă să-i spun ceva de dulce pe românește. Nu i-am spus.

* * *

Venind acasă în miez de noapte (de la înot și saună, pare-mi-se) l-am găsit pe Marx uitîndu-se cu interes la televizor. Un eveniment de o dublă raritate: să-l găsesc acasă, și să se uite la televizor. Merita deci tot interesul.

Era o emisiune despre vrăjitoare, ghicitoare, astroloage, prezicătoare. Pentru o imagine cît mai realistă, fusese invitată în studiou cîte o reprezentantă a fiecărei specii. Prima era o cucoană impozantă care ghicea în cafea. Nu o chema Popescu sau Ionescu, dar nici nu avea un nume la care să mai ai dubii asupra provenienței.

– Ah, i-am spus lui Marx, ca madam asta pot să-ți ghicesc și eu, e specialitate românească. Singura problemă e cafeaua, trebuie măcinată fin.

Marx m-a privit cu neîncredere amuzată.

* * *

Regăsindu-l pe domnu’ Inginer la casa supermarketului de lîngă pescărie, l-am luat revoltat de toartă și i-am spus pe drum toată povestea. În timp ce povesteam, printr-o sclipire de memorie, mi-am adus aminte scena cu Marx și ghicitoarele, și mi-am dat seama că heh, vînzătoarea de pește și ghicitoarea în cafea trebuie să fi fost una și aceeași persoană. Cîntărind datele problemei, domnu’ Inginer trase concluzia în termeni manageriali:

– Ghicitul (convingător!) în cafea și creativitatea în materie de prețuri presupun amîndouă aceeași competență. Care competență, adăugă el cu tandră prudență privindu-mă în ochi, mă tem că-ți lipsește.

L-am privit cu neîncredere amuzată, apoi am chicotit și i-am dat dreptate. PS: Peștele a fost un delicates.

Christopher Street Day, urmare și sfîrșit

Costumul meu preferat de la parada de anul ăsta, fără poză: Pe lîngă înotătorii gay, baschetabliștii gay. Printre ei, o “damă” care își completase corsajul cu un coș mare de baschet, la spate. În urma ei veneau dumnealor și aruncau mingi la coș. Farmecul discret al obscenității.

Christopher Street Day (2)

A good cast is worth repeating… Alte cîteva impresii de la paradă. Pozele nu-s grozave: Dați vina pe Marx, e predestinat :-)

Parada este deschisă tradițional de dykes on bikes. Dykesurile sînt drăguțe în felul lor, numa’ de n-ar puți bikesurile și de n-ar face atîta hărmălaie…



După dykes, primarul general al orașului München (cel cu mustață și sacou), întotdeauna de față și cu atît mai mult la a 30a paradă. Aici strînge mîna (cam sceptic) unui tip pe care eu unul l-am categorisit drept fără adăpost. Dar cine știe.



Urmează tradiționala grupă “Schwuplattler” de dansuri populare bavareze.



Nelipsiții Mr Leather, cel din mijloc la categoria surdo-muți. Dacă nu mă înșel, unul dintre ei a fost bătut crunt de niște huligani acum vreo două luni.



Pe margine, doi spectatori, fără îndoială frați gemeni, se tratează cu șampanie.



Grupa de înotători pe post de cheerleaders. Coada de pește e de la numele grupei: Isarhechte, Știucile din Isar. (Și Isar, continuăm germana fără profesor, e Dîmbovița de la München.) Tipul în sandale, dacă nu mă înșel, este una din primele mele cunoștințe din comunitate; partenerul lui, l-am cunoscut mai tîrziu, era chiar un coleg de-al meu; sînt cîțiva ani buni de cînd n-am mai auzit nimic de ei.



În rest, lume veselă și o grămadă de costume pestrițe, glamouroase și țicnite.

Exhibiționism internațional

După ce am citit pe pinKpong despre homosexualitatea bărbaților și a femeilor, și am discutat în ce fel amenință ele societatea și moralul, aflăm cu interes din surse demne de toată încrederea despre Expoziția Internațională a Educației care va avea loc la Sofia între 15 și 17 octombrie sub deviza “Exhibiționism fără granițe”. Vă oferim un sceenshot al sitului oficial, versiunea germană. Dresscode: fără.

Christopher Street Day

Trei poze de la parada gay de ieri, făcute de, hehehe, Marx. Cu mulțumiri.

La prima: Avanposturile impozante ale doamnei cu rochia în formă de carusel erau de plastic. Da’ tu ce-ai crezut? m-a întrebat Marx cu reproș.

La a doua, alta mai bună: Am găsit undeva prin oraș (și n-a fost Marx acolo cu camera) o parafrază la poza cu Marilyn Monroe pe grătarul de aerisire care-i suflă poalele’n cap. Anume o poză cu Papa Razzi pe grătarul de aerisire care-i suflă poalele’n cap.

La a treia, nu știu care a fost de fapt poanta, dar mi-am adus aminte de bancul românesc din anii 80: Draga mea, luna asta am primit un elefant pe post de salariu. (Întorcîndu-și pe dos buzunarele goale:) Uite-i urechile! Vrei să vezi și trompa?

No Smoking

Dragul de tine, n-ai să-nțelegi niciodată esența democrației, spuse domnu’ Inginer privindu-mă cu tandrețe după ce trîmbițasem locul în care pusesem un X pe buletinul de vot. În anumite chestii e mai bine să rămîi naiv, m-am gîndit. Pff, rezultatul contează, am răspuns tare.

Rezultatul m-a făcut să rîd în hohote: 60% au votat pentru noua lege de protecție a nefumătorilor. Cum că adică să nu se fumeze în public. Fumătorii, siguri de ei sau poate pur și simplu distrași de campionatul de fotbal, n-au fost la vot.

Azi de dimineață se discuta la radio despre excepții la legea anti-fumat.

Mașina de stors bani

Pina la urma intrebarea este cine are asigurarea mai buna si nervii mai tari. Se cere o despagubire cit mai mare, egal pe ce motiv, apoi se lasa din pret putin cite putin. Se arata bunavointa la mediere. Daca medierea functioneaza, agresorul a cistigat jumatate din suma ceruta, ceea ce poate sa fie inca foarte mult; prea mult, daca paguba nu este reala.

Vineri am fost la tribunal, actiune cu mult mai putin interesanta decit ar parea. Mama Soselei Stefan cel Mare a ramas acasa, The Unspeakable idem. Am avut onoarea cu apropitarul si cu un avocat tinar si cam increzut. Scopul intilnirii, dictat de procedura, a fost sa ne impacam, iar judecatoarea, o duduie cu țopi, a facut socoteala ca ne-am putea intilni la jumatatea drumului, adica la 800 in loc de 1800 de euro. Dind din cap ca nu, avocatul nostru ne-a intrebat daca acceptam.

A ramas ca avocatul nostru ii scrie judecatoarei o scrisoare, iar judecatoarea se aseaza in biroul ei si citeste, in sfirsit, tot dosarul. In varianta minima, ii pune pe proprietari sa plateasca si inchide circoteca. In varianta maxima, cere expertize, martori si circul continua.

Ma intreb unde ajung cheltuielile de judecata. Dar cum spuneam la inceput, probabil ca nu are nici o importanta. Decit daca se gaseste cineva de la vreo asigurare sa spuna ca nu plateste.

Specialități

Citatie la trebunal, asezonata cu expresii amenintatoare. Cel putin la prima vedere. A fost unul din cazurile de exceptie in care domnu’ Inginer ma suna la birou. Era deja tirziu, am inchis pravalia si am plecat acasa. Ne-am luat cite o bere de ceea, fara alcohol, si ne-am pus pe citit.

Din cei trei copaci pentru care Mama Soselei Stefan cel Mare reclama initial o despagubire de 3000 de euro, au ramas doar doi. Nu e ce ar ingrijora sufletele pesimiste: Al treilea copac, anume prunul, nu s-a ofilit, ba din contra, a crescut in mai putin de un an atit de mult, incit noul expert angajat sa dovedeasca ravagiile pe care le-am facut l-a taiat de pe lista pagubelor.

Iar asta e o problema: Despagubirea, coborita picatura cu picatura, euro cu euro, cent cu cent, din lipsa de motive si dovezi, de la 3000 la 1800 de euro, ameninta sa coboare si mai departe: E criza, parol. Mama Soselei recurge la asii din mineca.

Mai intii, artarul caruia domnu’ Inginer i-a taiat doua moate din fata ferestrei, in timp ce Mr & Mrs Unspeakable erau in concediu si ne lasasera intreaga gradina in grija. Dupa care, gradinarul adus de apropitar rade de pe fata pamintului numitul artar, neinregistrat la Primarie cu imagini din satelit. Ca artarul lipseste, instantei judecatoresti i se ofera fotografii: Vedeti aici, onor dumneavoastra, un artar care nu e. Ca din cauza noastra nu e, depun marturie sincera Mr & Mrs Unspeakable ca au vazut cu ochii lor cum l-am taiat.

Mai apoi, gardul viu de linga poarta de masina: Domnu’ Inginer i-a decupat un dreptunghi de adincime corespunzatoare, astfel incit poarta de masina sa se poata deschide din nou si el sa poata intra cu masina in garaj (50 de euro la chiria lunara). Apropitarul de acord, la vremea respectiva.

Ambele puncte, mari cit China, n-au deranjat pe nimeni cind am predat apartamentul si am semnat protocolul. Acuma deranjeaza. Si, ce ‘ntimplare ’ntimplatoare, despagubirile sint aceleasi ca pentru prunul iesit din discutie, plus 12,66 euro.

Pagubele sint evaluate de un oarecare domn Nellen, specialist.

Nu-mi vine sa cred, au facut-o?! Prima expertiza a Hapsînei era oferta unei crescatorii de copaci. A doua era adeverinta unui gradinar, pardon: maistru gradinar. (Cu aceeasi intonatie ca Herr Dokter P., cu $ $ in ochi) A treia venea de la un arhitect peisagist. A patra de la Herr Nellen. Fiecare cu cite 50 de euro mai scumpa decit precedenta.

Cu degete tremurinde, aproape vazind sabia lui Damocles, de altfel bine fixata la locul ei, cum cade si Mama Soselei cum cere expertiza administratiei publice, adevarata amenintare, Pinocchio porneste calculatorul si domnu’ Inginer baga modemul in priza.

Nellen... specialist...

Ask Google, daca nu stie Google nu stie nimeni. Nea Nellen ocupa locul al doilea pe lista, dupa un specialist in insolvente si evaziuni fiscale: Specialist (celebru) in ingrijirea copacilor.

– Trebuie sa recunosc, ii spun domnului Inginer dupa o inghititura mare si adinca de bere fara alcohol (dar rece si acidulata), ca tot circul asta e distractiv in felul lui.

– Mda, recunoscu si domnu’ Inginer, numa sa nu ne coste biletul de intrare mai mult decit face.