Diversitate sexuală: Moș Pinocchio reabilitează Statele Unite

citesc în ziar despre crime pasionale
și mă bucur ca un greiere trist
pe care în curînd îl vor înghesui, îngheța, înghimpa
gerul și fierul și gunoierul
(Liliana, poeta)

Înghesuit, înghețat, înghimpat, dar mai ales pisat pînă la refuz de Coana Mare, Moș Pinocchio spuse în cele din urmă da. Dar nu așa, în gura mare: DAAAA, nici măcar mai mezzo forte, Da, ci mai degrabă, în barbă, (mda), dînd impresia că ar mai spune și altceva pe lîngă, mărunțel din buze. Și-și depuse actele. (Ceea ce avea să aibă, nu peste multă vreme, consecințe mult mai interesante, dar asta-i altă poveste.)

Americanii, în frunte cu Coana Mare îl luară în primire, îl trecură printr-o birocrație față de care nemții și românii, birocrați din toate țările uimiți-vă! ar fi pălit de invidie, după care îl trimiseră la reciclare.

Cum fu reciclat Moș Pinocchio de americani, citiți pe blogul de specific. (Diversitate sexuală, be warned!)

Pielea în care locuiește Almodóvar

…și în care n-aș vrea să fiu. Am văzut filmul aseară (da, mai trăiesc, și o dată la cîțiva ani mai merg și la cinema) împreună cu Andrea. Concluzia a fost, pentru amîndoi: Ei, și?



PS Desigur că orice legătură între pielea în cauză și bomboana din postul precedent este cu totul întîmplătoare, chiar dacă pielea lui Almodovar era de porc, heh.

Intermezzo despre căsătorie, doișpe bis. O indicație erotică

„Simt trupul ăsta în care m-ai închis cum îmbătrînește și moare în jurul meu...” (Ultima licornă, din memorie)



Nu poți să găsești orice pe YouTube. Am vrut să vă arăt secvența din „My Fair Lady” în care Jeremy Brett, la 30 de ani, în rolul lui Freddy Eynsford-Hill cîntă „On the Street Where You Live”. L-am găsit doar pe Nat King Cole, care, la urma urmei, reînvie același sentiment. Vocea ușor aspră, radiind forță și tinerețe – poate mai aspră și mai fumurie la Nat King Cole decît la Jeremy Brett, și cu mai puțin din acea rotunjime și forță fără griji, la 25? 28? de ani? Alelei...

Este una din cele mai erotice figuri bărbătești pe care le-am văzut prin filme, Freddy Eynsford-Hill cîntînd „On the Street Where You Live”. (Și chicotesc de fiecare dată cu domnu’ Inginer cînd îl revedem, și el cîntă cu mîna dreaptă în buzunarul de la pantaloni, făcînd acolo nu se exact ce :-D ) Îl vedeți în persoană în secvența de mai jos, mult mai supus și mai naiv în fața Elizei Doolittle.



Dar ce vroiam să spun de fapt. Unul din DVDurile cu „My Fair Lady” are printre extras cîteva interviuri cu ultimii supraviețuitori ai filmului. Filmul este datat 1964, interviul trebuie să fi fost făcut prin anii 90, după moartea lui Audrey Hepburn și în ultimii lui ani, poate în ultimele lui luni de viața. Jeremy Brett, cîndva superb, acum răvășit de timp. Este una din cele mai triste figuri pe care mi le imaginez prin filme.

„...în rest doar această senzație
de unic supraviețuitor de pe un transatlantic de sentimente...”
(Mircea, tot din memorie)

Marcel. Un anunț pentru Vera

“Încă de dimineață, întors cu fața spre perete, și înainte să fi văzut, pe deasupra perdelelor mari ale ferestrei, de ce nuanță era geana zilei, știam cum era timpul. Mi-l vestiseră primele zgomote ale străzii, după cum ajungeau la mine înnăbușite și abătute de umezeală sau vibrante ca niște săgeți în aria răsunătoare și goală a unei dimineți vaste, glacială și pură; încă de la uruitul primului tramvai știam dacă timpul era rebegit de ploaie sau gata să se avînte spre azur…”

Am ajuns, deci aici: “Captiva”, partea a cincea din cele șapte ale “Timpului pierdut”.

Pavana

Marcel

"Iar domnul de Charlus, căruia societatea în care trăise îi pusese la îndemînă, în acest moment critic, felurite pilde, alte arabescuri de amabilitate și, în sfîrșit, maxime că în anumite cazuri, cînd e vorba de niște simpli burghezi, trebuie să știi să scoți la iveală și să te servești de grațiile cele mai rare și pe care de obicei le păstrezi în rezervă, se îndreptă spre doamna Verdurin fîțîindu-se, cu prefăcută dulcegărie și cu aceeași amploare cu care o fustă i-ar fi lărgit și stingherit legănarea, cu un aer atît de măgulit și atît de onorat încît ai fi spus că a fi prezentat în salonul ei ar fi cea mai mare favoare. Fața lui în parte aplecată, în care mulțumirea se lua la întrecere cu buna-cuviință, se cuta cu mici zbîrcituri de afabilitate. Ai fi crezut că înaintează doamna de Marsantes, atît de mult ieșea la iveală femeia pe care o eroare a firii o pusese în trupul domnului de Charlus."

Sviatoslav și Mstislav

Sa lasam putin muzica la o parte. Inregistrarea de mai jos are o multime de amanunte amuzante. Hai sa vedem cine pe care le descopera.

Despre Sviatoslav Richter se stie bine ca a fost gay. Cit timp a fost un talent national (si vorbim aici de perioada stalinista), homosexualitatea lui nu a fost o problema atita timp cit a ramas pe linie. Devenind un talent de nivel mondial, probabil ca a contat si mai putin.

Despre Mstislav Rostropovich nu se stie nimic in sensul asta: Casatorit, doi copii, l-a adapostit pe Soljenitin, ceea ce i-a atras 20 de ani de dizgratie si exil.

Inregistrarea de mai jos am vazut-o de curind pe arte. Cu un comentariu amuzant (pe care regret ca nu mi-l mai amintesc foarte exact): Richter si Rostropovich au avut o relatie spirituala foarte strinsa, pe fondul careia au facut “tot felul de dracii”. Una din ele mi se pare mie ca a fost schimbatul instrumentelor (Richter, pianistul, a luat violoncelul si Rostropovich, violoncelistul, a trecut la pian) pentru o parte a concertului din 1950 de la Moscova cu sonata lui Prokofiev. Alta a fost, fara indoiala, interpretarea comuna a sonatelor pentru violoncel si pian de Beethven.



Si o anecdota draguta, gasita la tanti Wiki:

Born in 1915 to a father of German extraction and a Russian noble mother, Richter recounts how he told Herbert von Karajan that he (Richter) was "a German, too", and Karajan replied "then I am a Chinese". Richter commented on Karajan's reaction by saying, "How do you like that?" (Karajan was of part-Greek and Slovenian descent.)

Interesant ar fi de stiut cind a avut loc acest dialog. Karajan, in timpul razboiului, a fost in orice caz mai “pe linie” decit Richter dupa.

Brokeback Mountain meets Miorita

Bonus: La ce foloseste un cor gay?

PS: Tot de’ale bărbaților

Ar mai fi poate de spus, ca sa fim obiectivi si impartiali in cele rele ca si in cele bune, ca organizarea excursiei de ieri a lasat de dorit pe ici si colo, si anume prin punctele esentiale. Ghidul nostru cel atit de atent pare sa nu fi fost ceea ce s-ar chema un cadru de conducere cu aplecare si talent, drept care partea a doua a excursiei, consecutiva unei anumite schimbari de traseu si program, a stat sub semnul lui Heisenberg. Excelent exercitiu, i-am spus domnului Inginer.

Partea amuzanta a povestii (drama, tragedia si comedia fiind pure arhetipuri si tragicomedia genul naturel par excellence, de’asta ne dam noi in vint dupa Almodovar) ar fi fost combinatia dintre Heisenberg si Lu, cel din urma fiind adeptul organizarii perfecte, precum la birou asa si pe munte, astazi si miine si in vecii vecilor amin.

Numai ca dis-de-dimineata inaintea plecarii, Lu mi-a dat telefon cu voce pierduta ca a mincat prea mult in seara de ajun, a facut indigestie si nu poate sa vina. Seara, cind am ajuns in sfirsit acasa, Lu a sunat din nou sa ma intrebe cum a fost. “I-ai fi tras palme, ma’ntelegi?” am racnit in receptor stind pe tron. Lu m-a inteles si si-a cerut scuze ca nu a venit sa sufere cot la cot cu noi, apoi a promis solemn ca o sa-i spuna cele potrivite lui Wieland, actualul partener al fostului sau partener (Wieland urmat de Wiegand) si una din persoanele cu influenta la GOC. De la uter ni se trage, cum spuneam mai sus.

* * *

Bine-bine ma veti intreba, una peste alta la ce foloseste totusi un club turistic gay? Intrebarea este la fel de fireasca si manifesta aceeasi incomprehensiune ca si intrebarea Colombinei, care (dupa ce n-a rezistat acum [indescifrabil] ani sa ma intrebe daca sint activ sau pasiv) a declarat ca nu poate sa inteleaga la ce foloseste un cor gay.

Raspuns mai simplu abia daca se mai poate: Un club turistic gay foloseste la acelasi lucru ca si un cor gay. Pentru exemplificare, un numar plin de cucernicie al primului cor gay din Germania, cu ocazia aniversarii a 25 de primaveri. Pentru necunoscatorii limbii germane, sa mentionam ca avem pe ecrane ceea ce se cheama un Männerchor, adica un cor barbatesc.

Film gay: Homo Father

Primul film gay polonez, zice reclama de la amazon, si asta in 2005. Asa ceva trebuie vazut chiar si numai de dragul inceputului. Pai sa vedem:

Robert si Gabriel, amindoi pe la 20 si ceva de ani, traiesc impreuna. Robert e genul “hetero look”, barbat in casa (adorabila naivitate!) si isi cauta o slujba de manager. Gabriel e nevasta, sta acasa, face exercitii de aerobic cu televizorul, atirna perdele la usa apartamentului ca sa nu intre mustele de la borcanele goale (si probabil murdare) puse de vecina pe jos in casa scarii (Robert injura, aici auzim acel cuvint atit de frecvent si in limba romana), si, cind se plictiseste, isi suna barbatul la birou si il intreaba enervant: Ma iubeeeeesti?

Asta e fundalul. Ceva trebuie sa se intimple. La intrarea blocului stau neonazi cu sticlele de bere, observa si asteapta. (“De ce te ascunzi? Nu ma ascund, mi-e frica.”) Dar nu asta e problema. O fosta prietena care ii facuse curte lui Robert, dar nu reusise pina la urma decit sa se culce cu Gabriel, vine in vizita. Vine de mina cu o fetita care ii spune lui Gabriel: Eu sint Amelia si tu esti tatal meu, haha. Prietena se duce la baie si pare sa fi gresit usa. Cind ajunge pe strada, da telefon: Stii, trebuie neaparat sa-mi caut de lucru, sper sa ma lase sa trec granita, pentru trei luni, poate mai mult, ai grija de Amelia. Bravos natiune. Gabriel are grija de Amelia, Robert face scene, Gabriel face crizulite, parca am mai vazut asta undeva. Dar amindoi se ocupa de copil, nimeni nu se gindeste nici o clipa la altceva. Asta pina cind, eh, pina cind neonazi de la scara blocului isi lasa sticlele de bere și.

Prima impresie: Un film sarac in mijloace de expresie, imagine de calitatea filmelor de acum 30 de ani reconditionate cum o da Domnu’, plin de locuri comune si clisee enervante, cu o poveste care iti da dureri de stomac. A doua: E suficient, stim prea bine despre ce e vorba. Si, ma gindesc eu, trimiterea la deceniile saraciei si comunismului pune o intrebare. Totul arata ca atunci, calitatea filmului e ca atunci, dar stai putin, parca moda e putin altfel, si toata lumea vorbeste la telefoane mobile. Asta e tot ce s-a schimbat intre timp?

Si alta intrebare, pe cit de ieftina, pe atit de irezistibila: Pe cind primul film gay romanesc?



NB Pentru cei care nu inteleg germana, traducerea citatului cu care incepe filmul:

“Daca perversii incep sa demonstreze, trebuie luat ciomagul si ciomagiti.”
“Nu avem voie sa ii lasam sa-si arate fața in public si sa faca reclama la anormalitatea lor.”
Wojcieh Wierzejski, vicepresedintele partidului de guvernamint LPR