Moș Pinocchio nu face sport

..., astă seară fiind închis la gym. La ușă scria ceva cu cifrele 30, 3, 31 și iarăși 3, plus niște cuneiforme. Cum nu se poate mai potrivit, Moș Pinocchio avînd o vagă răceală de la crivăț și aer condiționat, complicată cu o acută lipsă de chef sportiv. Facem în schimb mujdei de usturoi la pulpa de pui prăjită – din ăla de te trăznește, dar mai ales de-i trăznește pe ceilalți.

Altfel, azi am fost luat pe sus și dus. La masa de prînz, într-un restaurant tradițional japonez. O parte din mîncare s-a servit într-un fel de sufertaș ca un scrin portabil de lemn cu trei sertare negre încuiate cu o țeapă de lemn roșu. Înăuntru era un fel de sushi, care demonstrează că running sushi de la München nu are nici în clin, nici în mînecă cu Japonia. Tare aș vrea să mai merg acolo, la restaurant zic, dar mă întreb foarte tare cum să comand, restaurantul nefiind din categoria celor care își pun meniul de plastic la ușă ca să-l fotografieze analfabeții. Niscaiva idei?

O listă madelină

Am făcut cunoștință cu un bulgar, o rusoaică de la Vladivostok (era aproape acasă) și un mexican.

Ah da, și cu unul din vestiții băieți japonezi frumoși pe care nu reușești să-i vezi niciodată: Nu l-am văzut pentru că nu aveam ochelarii, cine ce vroia să-mi spună în japoneză? De altfel nu aveam nici haine, eram amîndoi în pielea goală. La gym, în vestiar, după antrenament. În rest, e în clădirea în care lucrez, cu trei etaje mai jos. Carte de vizită, etc.

Cartea de vizită se numește carte de vizită pentru că o dai cuiva care vine cîndva să-ți facă o vizită. Să nu uităm.

Dacă restaurantul e în Japonia și se cheamă italienesc, să nu te aștepți să găsești acolo italieni. Să ai toată înțelegerea pentru vinul roșu care ți se servește de la gheață, mai ales cînd afară e frigu’ dracului. Ții paharul în mînă (stil american) pînă se încălzește.

– Eu predau engleză, spuse unul din acei japonezi excentrici. Metoda mea se cheamă shadowing.
– Hăă? zise Moș Pinocchio inteligent.
– Păi uite ce e. Spune ceva, orice.
– Hăă? Ce să spun?
– Hăă? Ce să spun?
– Ceva, orice?
– Ceva, orice?
– Aha.
– Aha.
etc.

Mai tîrziu, Moș Pinocchio se gîndește cu vagă părere de rău că ar fi putut să recite unul din limerickurile lui preferate. Ocazia fiind pierdută, îl recită aici:

There was a young lord of Japan
Who wrote verse that never would scan
When they said: But the thing
Doesn’t go with a swing, he answered:
Yes, I know it doesn’t, but you know, I always try to put in the last line as many words as I possibly can.

Ah da, iese soarele, deci mă tem că nu am nici o scuză dacă stau acasă și scriu, cum îi ziceam aseară la telefon domnului Inginer. (Și mă mai întreb încă pe ce culmi de progres și civilizație o să ajungă nota de plată ciripind în fiecare zi la telefon Japonia-Germania pentru că domnului Inginer i s-a terminat pachetul de date pe luna asta – i s-a terminat după 2-3 zile – și la birou are firewall și paranoia...)

Moș Pinocchio face sport. O ghicitoare pentru ascultătorii noștri și ascultătoarele noastre

Moș Pinocchio face sport. Fără să se grăbească. Și mai face Moș Pinocchio comparații: cum e la gym în Germania, la München în speță, și cum e în Japonia la Hiroshima.

Păi să vedem, mai întîi vestiarul. Nemții își lasă de obicei pantofii afară. Te uiți la ei: nu costă nici unii sub 300 de euro. Zonă de afaceri, deh. Cînd se întîlnesc și stau de vorbă între ei (lucru rar), nimeni nu pierde ocazia să arate ce tare e el. Îi și vezi cum își umflă pepturile. Pe urmă se duc la sală. Și acolo arată ce grozavi sînt; dar cînd sînt doar ei cu stepperul sau cu cross-trainerul, se uită la televizor. Și ce văd? Păi în primul rînd afaceri: Afaceri și finanțe. În al doilea rînd: știri. Știri despre afaceri și finanțe. În al treilea rînd, The Simpsons.

Boooon, și acum ghicitoarea: La ce se uită japonezii la gym cînd fac antrenament de rezistență?

a) la afaceri și finanțe
b) la Simpsoni
lalalalala…
c) la sumo
d) la kabuki și nô
e) la „Lost in Translation”
ăăăăă…
f) la vînat balene
g) la rețete de gătit

Mai ziceți și voi, să vă văd.

Ce curios. Ficțiune

În timp ce făceam duș după antrenament, am auzit din whirlpool un chicotit care putea foarte bine să fie al domnului Inginer. Ceea ce altfel nu m-ar fi mirat din cale’afară, dacă n-ar fi toți atît de japonezi în jurul meu.

Un decor ieftin de teatru

…cînd brusc, nimic nu se’ntîmplă
brusc, totul fu la fel ca foarte ‘nainte
(Mircea)

Între Europa de Vest și Orientul Îndepărtat există desigur o graniță pe care nu poți să o treci uite’așa, cu mîinile în buzunare și fluierînd de parcă ai fi la plimbare pe ștrase. Și nici să sari peste ea ca peste o băltoacă. În primul rînd pentru că nu poți să știi exact unde e.

La Viena m-am suit în avionul de Tokyo (ce chestie, să treci prin poarta aia cum ai mai trecut de mii de ori, și să citești deasupra: Tokyo), mi-am pus imediat ceasul după fusul orar japonez și, cînd s-a făcut timpul, mi-am băgat dopurile în urechi (n-au folosit la nimic, dar la absolut nimic), mi-am tras căciula pe ochi și m-am culcat.

Nu dormeam eu cine știe ce, dar nici nu mi-a plăcut să aud gălăgie. M-am uitat la ceas: patru. Stewardesele serveau ceva. Vreți alune sau biscuiți? Hăă? Nuts or cookies? *@$^#... mmmmdbnuci. Și-o bere.

Peste cîteva minute s-a făcut liniște din nou, așa că am mai dormitat o vreme. Era undeva între Baikal și Vladiwostok. Am ridicat jaluzeaua la un colț și m-am uitat afară: Un motor de avion ireal de mare și de butucănos, o pardoseală cețoasă, un cer kitsch. Nu se mișca nimic, absolut nimic. Nici un norișor. Nici măcar avionul nu vibra. Zgomotul uniform putea foarte bine să vină de pe bandă. Un decor ieftin de teatru.

Lucrurile au tot stat așa, nemișcate, vreo săptămînă. Nici nu-i de mirare că valiza mi-a venit abia cine știe cînd. Au început să se miște din nou abia acum cîteva zile, cînd m-am dus din nou la antrenamente. Și nici asta nu-i mirare: La antrenamentul ăla, cînd lumea s-a pus din nou în mișcare, am făcut o febră musculară ce n-am văzut în viața mea.

Țigarea de după. Pentru nefumători

Afară la ușă așteaptă doi candidați cu sufletul la gură. Unul din ei e Moș Pinocchio. Vorbesc amical și aleatoriu despre ceva; întreabă-i mîine, ba nu, întreabă-i peste o jumătate de oră despre ce au vorbit și nici unul din ei n-o să știe. Diferența dintre ei e că Moș Pinocchio a terminat și așteaptă rezultatul, pe cînd celălalt așteaptă să înceapă. În mijlocul unei fraze a lui Moș Pinocchio, iese Președintele pe ușă și poftește la interogatoriu. Moș Pinocchio se uită lung după catindat. Președintele dă să plece inapoi, apoi se întoarce scurt la Moș Pinocchio. Ca și cum ar fi spus: Ach da, mai erați și dumneavoastră. Zice fluturînd dintr-o mînă:

– Eh, s-a aprobat. În unanimitate. Pff.

– Oh, răspunde Moș Pinocchio. Mulțumesc.

Asta e. Acuma nu prea știu ce să fac. Aș trage țigarea aia de după, dar nu fumez. Mă duc să trag puțin de fiare, poate folosește.

Întîlnirea cu Fostul. Cu Scumpul

După ani de intimități exploatate, conflicte nerostite, părăsiri tragice, și mai ales uitări, uitări fără fund ca niște găuri negre, o întîlnire neașteptată cu Fostul te răvășește ca o zguduire tectonică. Ai crezut că gata, trecutul a trecut, n-ai să te mai întîlnești cu el niciodată. Dar viața! Dar viața! Oh.

Ironia memoriei este că, neașteptîndu-te să-l vezi, pur și simplu nu-l vezi. Trebuie să se bage în tine insinuînd erotismul trecut, să ți se uite violent în ochi, să te apuce de bărbie, să-ți pipăie dinții de parcă ar sta să te întrebe: Ei, ia să vedem, ai curajul să mă muști? Și tu abia să-l vezi: Ah, tu erai? Ce bine-mi pare.

M-am întîlnit ieri cu el la studioul de fitness. Nu în vestiar, nu la duș, ci doar pe undeva, printre aparate. Stătea de vorbă cu altul. Adevărul este că îl văzusem întotdeauna de jos în sus; de sus în jos arată cu totul altfel. Mai mic, mai banal. Mai suplu. Ochii lui albaștri cu cercuri aurii nu mai concurează cu lampa stridentă care avea întotdeauna grijă să nu mi-o bage chiar în ochi; numa așa, puțin.

Și cum am așteptat să mă întrebe cînd ne mai vedem! Ca să-i răspund, cu patetism de telenovelă:

– Nu ne mai vedem. Scumpule! Ești prea scump! Te las cu politicienii tăi, să le faci lor dinți de vedetă. Să le trimiți lor notele tale de plată. Àdio!

Seara, la telefon, domnu’ Inginer comentă sec:

– Sigur că nu te-a întrebat. Un om de afaceri nu pune niciodată asemenea întrebări.

Salon

Salonul de croitorie al lui Madame Draga era locul de întîlnire a unor adevăruri în stare nudă și a unor ficțiuni rezultate prin îmbrăcare.
(Saki – Femeia care spunea adevărul)

Analog, salonul de fitness. (Și mai ales, oh, vestiarul…)

Am făcut-o și pe’asta

Nu-mi rămăsese decît să semnez. Managereasa însemnă locul cu un x și îmi oferi pixul. Pentru o secundă, privirea îmi alunecă peste umărul ei, și un mic zîmbet ironic îmi ridică colțul stîng al gurii preț de vreo trei secunde. Cizme pînă la genunchi, pantaloni băgați în cizme fără să fie pană, pulover lălîu, fular drapat artistic. Poză. Un tip chic la recepție.

La distanță sigură de zîmbetul meu (ceea ce a însemnat vreo jumătate de minut), managereasa a întors capul – și s-a lămurit. Bine ați venit la salonul de fitness. Pentru că da, am făcut-o și pe’asta.

(…dragă domnule Negrescu!)