Se afișează postările cu eticheta domnu' Inginer. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta domnu' Inginer. Afișați toate postările
30 iulie 2016
…meanwhile, in Munich…
…mă întrebam cînd va veni primul student, nemulțumit că a picat la examen, să-mi taie gîtul.
„Stimate domnule profesor, oare cînd aș putea să-mi verific lucrarea de examen? Știți, imediat după, am avut un sentiment foarte pozitiv. Dar acum sunt foarte surprins să văd ca am picat. Cu respect etc., Melih Xulescu.”
„Stimată doamnă, îi raspund, cum am explicat în repetate rînduri la întîlnirile noastre de la curs, după nu mai am nimic de a face cu acele lucrări. Vă rog să vă adresați secretariatului. Cu același respect etc., etc., Dr. P.”
„Oh, îmi răspune prompt, și parcă îl vedeam roșind în fața displayului, vă rog să mă scuzați. Respect, etc. PS: Sunt de gen masculin :-)”
„Oh, îi răspund simetric, vă rog să mă scuzați. De vină este lipsa mea de cunoștințe în materie de limbi și culturi străine. Oare de unde vine prenumele dvs.?”
„’Melih’ înseamnă ‚dulce’ în limba arabă. Dar eu însumi sunt turc.”
„Aha, deci numele dvs. trebuie să fie înrudit cu cuvîntul latin ‚mel’, care înseamnă ‚miere’. Pînă la urmă suntem toți foarte aproape unii de alții.”
„Da, îmi răspunde, asta este și impresia mea. Suntem toți foarte aproape unii de alții.”
Domnu’ Inginer își face apariția spectaculoasă în grădină, cu două sticle de bere rece pe care le ciocnește una de alta, clincănind a invitație. La urma urmei, îmi spune, nu i-ar folosi la nimic să-ți taie gîtul, pentru ca l-ar împușca poliția și atunci n-ar mai putea să treacă examenul. Nu, sigur că nu, aprob eu, cum aș putea să-l trec cu gîtul tăiat?
„Stimate domnule profesor, oare cînd aș putea să-mi verific lucrarea de examen? Știți, imediat după, am avut un sentiment foarte pozitiv. Dar acum sunt foarte surprins să văd ca am picat. Cu respect etc., Melih Xulescu.”
„Stimată doamnă, îi raspund, cum am explicat în repetate rînduri la întîlnirile noastre de la curs, după nu mai am nimic de a face cu acele lucrări. Vă rog să vă adresați secretariatului. Cu același respect etc., etc., Dr. P.”
„Oh, îmi răspune prompt, și parcă îl vedeam roșind în fața displayului, vă rog să mă scuzați. Respect, etc. PS: Sunt de gen masculin :-)”
„Oh, îi răspund simetric, vă rog să mă scuzați. De vină este lipsa mea de cunoștințe în materie de limbi și culturi străine. Oare de unde vine prenumele dvs.?”
„’Melih’ înseamnă ‚dulce’ în limba arabă. Dar eu însumi sunt turc.”
„Aha, deci numele dvs. trebuie să fie înrudit cu cuvîntul latin ‚mel’, care înseamnă ‚miere’. Pînă la urmă suntem toți foarte aproape unii de alții.”
„Da, îmi răspunde, asta este și impresia mea. Suntem toți foarte aproape unii de alții.”
Domnu’ Inginer își face apariția spectaculoasă în grădină, cu două sticle de bere rece pe care le ciocnește una de alta, clincănind a invitație. La urma urmei, îmi spune, nu i-ar folosi la nimic să-ți taie gîtul, pentru ca l-ar împușca poliția și atunci n-ar mai putea să treacă examenul. Nu, sigur că nu, aprob eu, cum aș putea să-l trec cu gîtul tăiat?
16 februarie 2016
Am visat că aveam un căluț
Mai întîi aveam 600 de studenți înscriși la un examen scris pe care trebuia să-l organizez în trei amfiteatre în același timp. (Bineînțeles, trebuia să am – să avem – grijă să nu copieze.) Și mai aveam un șef care îmi povestea la fiecare întîlnire ce catastrofe se puteau întîmpla la un asemenea examen: Dacă studenților nu le era clar ce se întîmplă, puteau să intre în panică și să facă revoluție.
N-au făcut, au fost cuminți. M-am întors în birou cu cîteva zeci de kile de hîrtie, pe care am încuiat-o în dulap. Apoi m-am dus la culcare.
Am visat că aveam un căluț. Era un roib tandru, care mă adulmeca cu botul, și mă gîdila.
Asta-i tot. (Avea pe grumaz o urmă, probabil o cicatrice veche, nimic dramatic, doar un loc unde cîndva se întîmplase ceva, și rămăsese semn. Cu toții avem semne, mai ales semnele timpului.)
Gîndindu-mă ce poate să însemne asta, și amintindu-mi cum îl băteam amical pe grumaz, mi-am dat seama că trebuie să fi fost domnu’ Inginer.
N-au făcut, au fost cuminți. M-am întors în birou cu cîteva zeci de kile de hîrtie, pe care am încuiat-o în dulap. Apoi m-am dus la culcare.
Am visat că aveam un căluț. Era un roib tandru, care mă adulmeca cu botul, și mă gîdila.
Asta-i tot. (Avea pe grumaz o urmă, probabil o cicatrice veche, nimic dramatic, doar un loc unde cîndva se întîmplase ceva, și rămăsese semn. Cu toții avem semne, mai ales semnele timpului.)
Gîndindu-mă ce poate să însemne asta, și amintindu-mi cum îl băteam amical pe grumaz, mi-am dat seama că trebuie să fi fost domnu’ Inginer.
09 decembrie 2015
Germana fără profesor. Dar cu domnu’ Inginer
Pentru că domnu’ Inginer este o sursă comunicativ-lingvistică (și nu numai) inepuizabilă.
Mutat înapoi în Vestul (nu mai puțin sălbatic), se ducea dimineața la servici pe bicicletă. Era încă întuneric și ploua. Din sens opus pe banda de biciclete venea ceea ce se cheamă Geisterfahrer, adică în principiu genul de participant la trafic care a nimerit dintr-un motiv sau altul pe contrasens (cel mai frecvent pe autostradă) și, cel puțin pe moment, nu mai poate să iasă de acolo. Fahrer, șofer, de la fahren, a conduce. Geister sunt spiritele, fantomele, stafiile, întîlnite într-o formă ilogică într-un loc neașteptat.
Ca să fim mai exacți, în cazul de față aveam de a face cu trei Geisterfahrerinnen. Terminația -innen este pluralul feminin: Trei fătuce în drum spre școală. Și toate trele fără lumină la bicicletă. Două reușesc să se dea la o parte din timp, a treia se întîlnește cu un tomberon de gunoi pe de o parte, și cu domnu’ Inginer pe de cealaltă.
Îmi aduc aminte de o scenă ca din desene animate văzută cîndva la vîrsta acelor fătuce: Un băiat pe o bicicletă mare mergînd foarte încet pe un teren de fotbal, și un copchil pe o bicicletă mică, învirtindu-se în jurul celei mari. Pînă la urmă, intră în ea. Băiatul cu bicicleta mare se prăbușește pe-o parte, copchilul continuă să se învîrtească nevinovat pe bicicleta mică.
Cam așa și fătuca cu domnu’ Inginer. Pardon, zice politicoasă, eu acuma tre’ să merg la școală. O zi bună vă doresc. Și țuști! dă s-o zbughească. Domnu’ Inginer, cu amintirea încă proaspătă a scenei de pe camera de supraveghere în care, la 4 dimineața, cineva îi tamponează mașina în parcarea firmei, dă înapoi și pleacă (neprins de poliție nici în ziua de azi), se adună de pe jos și-i aplică una din acele expresii germane cu un echivalent foarte exact în limba engleză. Arschloch – asshole. În speță: Komm zurück, du Arschloch! Fătuca se conformează ascultătoare, se întoarce, domnu’ Inginer scoate telefonul, i-l pune în mînă și bombăne: Ruf deine Mutter an. Adică, traducînd și tonul propoziției de altfel cît se poate de corectă politic: sun-o pe mă-ta. Mă-sa apare cinci minute mai tîrziu pedalînd panicată, tot pe banda de biciclete, tot pe contrasens, și tot fără lumină la bicicletă. Patetică: Aber das ist doch nur ein zwölfjähriges Mädchen! Exact, avea să comenteze Moș Pinocchio la conversația telefonică de seară, tocmai pentru că nu e decît o fătucă de 12 ani, părinții răspund.
Cum bine cunoaștem acele tehnici de telecomunicație, contactul telefonic a fost de fapt un schimb de numere de telefon.
După două săptămîni de concediu medical și calmante (să reamintim cititorului că niște coaste scrîntite nu au alt remediu decît timpul, și anume o lună sau două) și alte vreo două de mișcări precaute și foarte limitate, domnu’ Inginer găsește în cutia de scrisori o invitație la poliție. Cum că a părăsit locul accidentului în mod nepermis.
O expresie germană greu traductibilă (dacă ținem cu tot dinadinsul să evităm mutilarea limbii române), zice așa: Der Schuss ging nach hinten los. Adică: Împușcătura o porni înapoi, spre cel care a tras, adică. Adică de exemplu în sensul următor: Mama cu accent est-european (domnu’ Inginer are, după 18 ani și mai bine, auzul muzical necesar) își exprimă anxietatea într-un debit verbal generos, fără consecințe practice. Tatăl neamț făcu reclamație la poliție. Cum că domnu’ Inginer a părăsit locul accidentului (chestie perfect acceptabilă după contactul cu persoana răspunzătoare și schimbul de adrese) și a folosit cuvîntul german Arschloch, martore fiind celelalte două fătuce (chestie pentru care știm deja din cazul lui Unspeakable că poliția nu se inflamează). În schimb, reclamația fu însoțită de declarații și amănunte din care reieșea atît vina fătucii, cît și sosirea mamei pe același contrasens ca și fiica. Poliția trimite cazul la procuratură.
Ce bine și frumos e să înveți limba germană cu domnu’ Inginer!
Mutat înapoi în Vestul (nu mai puțin sălbatic), se ducea dimineața la servici pe bicicletă. Era încă întuneric și ploua. Din sens opus pe banda de biciclete venea ceea ce se cheamă Geisterfahrer, adică în principiu genul de participant la trafic care a nimerit dintr-un motiv sau altul pe contrasens (cel mai frecvent pe autostradă) și, cel puțin pe moment, nu mai poate să iasă de acolo. Fahrer, șofer, de la fahren, a conduce. Geister sunt spiritele, fantomele, stafiile, întîlnite într-o formă ilogică într-un loc neașteptat.
Ca să fim mai exacți, în cazul de față aveam de a face cu trei Geisterfahrerinnen. Terminația -innen este pluralul feminin: Trei fătuce în drum spre școală. Și toate trele fără lumină la bicicletă. Două reușesc să se dea la o parte din timp, a treia se întîlnește cu un tomberon de gunoi pe de o parte, și cu domnu’ Inginer pe de cealaltă.
Îmi aduc aminte de o scenă ca din desene animate văzută cîndva la vîrsta acelor fătuce: Un băiat pe o bicicletă mare mergînd foarte încet pe un teren de fotbal, și un copchil pe o bicicletă mică, învirtindu-se în jurul celei mari. Pînă la urmă, intră în ea. Băiatul cu bicicleta mare se prăbușește pe-o parte, copchilul continuă să se învîrtească nevinovat pe bicicleta mică.
Cam așa și fătuca cu domnu’ Inginer. Pardon, zice politicoasă, eu acuma tre’ să merg la școală. O zi bună vă doresc. Și țuști! dă s-o zbughească. Domnu’ Inginer, cu amintirea încă proaspătă a scenei de pe camera de supraveghere în care, la 4 dimineața, cineva îi tamponează mașina în parcarea firmei, dă înapoi și pleacă (neprins de poliție nici în ziua de azi), se adună de pe jos și-i aplică una din acele expresii germane cu un echivalent foarte exact în limba engleză. Arschloch – asshole. În speță: Komm zurück, du Arschloch! Fătuca se conformează ascultătoare, se întoarce, domnu’ Inginer scoate telefonul, i-l pune în mînă și bombăne: Ruf deine Mutter an. Adică, traducînd și tonul propoziției de altfel cît se poate de corectă politic: sun-o pe mă-ta. Mă-sa apare cinci minute mai tîrziu pedalînd panicată, tot pe banda de biciclete, tot pe contrasens, și tot fără lumină la bicicletă. Patetică: Aber das ist doch nur ein zwölfjähriges Mädchen! Exact, avea să comenteze Moș Pinocchio la conversația telefonică de seară, tocmai pentru că nu e decît o fătucă de 12 ani, părinții răspund.
Cum bine cunoaștem acele tehnici de telecomunicație, contactul telefonic a fost de fapt un schimb de numere de telefon.
După două săptămîni de concediu medical și calmante (să reamintim cititorului că niște coaste scrîntite nu au alt remediu decît timpul, și anume o lună sau două) și alte vreo două de mișcări precaute și foarte limitate, domnu’ Inginer găsește în cutia de scrisori o invitație la poliție. Cum că a părăsit locul accidentului în mod nepermis.
O expresie germană greu traductibilă (dacă ținem cu tot dinadinsul să evităm mutilarea limbii române), zice așa: Der Schuss ging nach hinten los. Adică: Împușcătura o porni înapoi, spre cel care a tras, adică. Adică de exemplu în sensul următor: Mama cu accent est-european (domnu’ Inginer are, după 18 ani și mai bine, auzul muzical necesar) își exprimă anxietatea într-un debit verbal generos, fără consecințe practice. Tatăl neamț făcu reclamație la poliție. Cum că domnu’ Inginer a părăsit locul accidentului (chestie perfect acceptabilă după contactul cu persoana răspunzătoare și schimbul de adrese) și a folosit cuvîntul german Arschloch, martore fiind celelalte două fătuce (chestie pentru care știm deja din cazul lui Unspeakable că poliția nu se inflamează). În schimb, reclamația fu însoțită de declarații și amănunte din care reieșea atît vina fătucii, cît și sosirea mamei pe același contrasens ca și fiica. Poliția trimite cazul la procuratură.
Ce bine și frumos e să înveți limba germană cu domnu’ Inginer!
01 decembrie 2015
De ce mă iubește pe mine domnu’ Inginer
Pentru că uite, i-am arătat ce cadou mi-au făcut cei de la ASE astă vară în iulie: un ou de Paști din Maramureș. (Și de atunci se tot hăhăie de fiecare dată cînd trece prin fața vitrinei.)
08 septembrie 2015
Românii față în față cu refugiații. O conversație
– Ce mai face Moș Pinocchio? întreabă colega de birou cu legături sentimental-familiale spre România.
– Eh, răspunde domnu’ Inginer, îi sare țandăra cînd citește pe facebook cum se isterizează lumea din România pe tema refugiaților.
– Păi da, comentează colega, românilor le e frică să nu le ia sirienii locurile de muncă din Germania.
– Eh, răspunde domnu’ Inginer, îi sare țandăra cînd citește pe facebook cum se isterizează lumea din România pe tema refugiaților.
– Păi da, comentează colega, românilor le e frică să nu le ia sirienii locurile de muncă din Germania.
29 august 2015
Din bucuriile vieți campestre
„K is for Kate who was struck with an axe”
(Edward Gorey – Alphabet)
Cum bine se știe, românii aflați în străinătate preferă să nu se știe că sunt români, fapt care descrie una din asemănările lor principale cu nemții.
Mi se pare că vecinii noștri vorbesc românește, zise domnu’ Inginer în timpul muncii educative în grădină, într-o duminică ce trebuie să fi fost a Floriilor ortodoxe. Mimînd nepăsarea, am ciulit urechea. Vecinii cei noi vorbeau un amestec de germană de adopțiune cu română rurală. Gata, am terminat cu cartofii, spuse una din cele două tinere doamne ca în Glissando. („Unde e doamna? La vaci.”) Mi-au rămas ăștia, ce să fac cu ei? Dă-i la vecini, răspunse unul din tinerii domni.
Domnul Inginer avea să descrie relațiile din cele două cupluri ca pe o lume încă în ordine, în acea ordine patriarhală quasiparadisiacă: Ele seamănă cartofi și plivesc buruieni, ei se ocupă de grătar și bere, în rest își pun burta la soare – și au de ambele din belșug. Copilele (pentru că erau și două copile) le ignoră pe ele (cînd e vorba de interdicții) și îi privesc în ochi drăgăstoase pe ei (mai ales cînd e vorba de interdicții), oferindu-le sentimentul unei mîndrii paterne sedative. Una din doamne mi se adresă în germană: Nu vreți să vă dau niște cartofi? Haideți, că sunt nemaipomeniți. Hăă? Păi să știți, n-au văzut pesticide în viața lor (de cartofi), că vin din România. Aha? Luați aici. La plecare, le-am spus (pe românește) la revedere și mulțumim pentru cartofi. Ei n-au sesizat (în continuare paterni, sedați și satisfăcuți), ele și-au păstrat prezența de spirit (cu plăcere).
Dar ce vroiam să spun. Cîteva săptămîni mai tîrziu, de partea cealaltă a grădinii, Doamna Cămătăreasă, Minunata Pantofăreasă, pe scurt vecina de la vest (doamnele de la vaci fiind evident de la est) începu să șușotească cu domnu’ Inginer. Șușușușușu... buruieni... șișișișiși... reclamație la conducere... șoșoșoșoșo... cum o fi putut să facă așa ceva? În traducerea domnului Inginer, vecina de la nord li se plînsese celor doi domni că, în somnolența lor paternă, au neglijat buruienile în așa hal, încît nici nu se mai vedea granița dintre grădini: E primăvară, buruienile îi vor năpădi și ei grădina, apoi vor veni și melcii limax și vor mînca tot ce a mai rămas neacoperit. Domnii îi răspunseseră: Doamnă dragă, buruienile se întind, ce să le facem, dar cînd melcii limax trec granița la dumneavoastră în grădină, să ne spuneți neapărat. Vecina de la nord facu prompt reclamație la conducere, conducerea îi atenționă cu avertisment, iar domnii și doamnele de la vaci și cartofi reziliară la fel de prompt contractul de închiriere în semn de protest. Grădina era temporar orfană. Cum a putut, oh, cum a putut?
Nu trebuie totuși, dragii moșului, să rămîneți cu impresia că vecina de la nord, o nemțoaică get-beget cu nume cehesc, ar fi o vrăjitoare rea, eventual una din alea care poartă pantofi zburători de argint și se tem de apă. Dumneaei mă vizită a doua zi ca să mă întrebe dacă nu cumva vreau o ferigă limbă-de-cerb. Cum feriga îmi amintea de învățămintele și pedagogia bunicii, am spus că da, iar ea m-a luat de mînă și m-a dus la ea în grădină. Aici e, îmi spuse arătîndu-mi un conglomerat verde într-un colț umbrit; mă duc să iau toporul s-o despart. Am intrat în panică, imaginîndu-mi cum dă pe-alături cu toporul, își taie piciorul și moare, la cei aproape 80 de ani pe care îi avea, în brațele mele, cîntînd pe românește „Maria Maria oprește emoragia” fără pic de ureche muzicală și decență. Nunu, lăsați că o despart eu cu cazmaua, uitați aici.
A privit rezultatul cu vizibilă satisfacție și mi-a mărturisit la ureche: Așa sunt eu, încerc mai întîi cu vorba bună, și, dacă nu merge, iau toporul.
(Edward Gorey – Alphabet)
Cum bine se știe, românii aflați în străinătate preferă să nu se știe că sunt români, fapt care descrie una din asemănările lor principale cu nemții.
Mi se pare că vecinii noștri vorbesc românește, zise domnu’ Inginer în timpul muncii educative în grădină, într-o duminică ce trebuie să fi fost a Floriilor ortodoxe. Mimînd nepăsarea, am ciulit urechea. Vecinii cei noi vorbeau un amestec de germană de adopțiune cu română rurală. Gata, am terminat cu cartofii, spuse una din cele două tinere doamne ca în Glissando. („Unde e doamna? La vaci.”) Mi-au rămas ăștia, ce să fac cu ei? Dă-i la vecini, răspunse unul din tinerii domni.
Domnul Inginer avea să descrie relațiile din cele două cupluri ca pe o lume încă în ordine, în acea ordine patriarhală quasiparadisiacă: Ele seamănă cartofi și plivesc buruieni, ei se ocupă de grătar și bere, în rest își pun burta la soare – și au de ambele din belșug. Copilele (pentru că erau și două copile) le ignoră pe ele (cînd e vorba de interdicții) și îi privesc în ochi drăgăstoase pe ei (mai ales cînd e vorba de interdicții), oferindu-le sentimentul unei mîndrii paterne sedative. Una din doamne mi se adresă în germană: Nu vreți să vă dau niște cartofi? Haideți, că sunt nemaipomeniți. Hăă? Păi să știți, n-au văzut pesticide în viața lor (de cartofi), că vin din România. Aha? Luați aici. La plecare, le-am spus (pe românește) la revedere și mulțumim pentru cartofi. Ei n-au sesizat (în continuare paterni, sedați și satisfăcuți), ele și-au păstrat prezența de spirit (cu plăcere).
Dar ce vroiam să spun. Cîteva săptămîni mai tîrziu, de partea cealaltă a grădinii, Doamna Cămătăreasă, Minunata Pantofăreasă, pe scurt vecina de la vest (doamnele de la vaci fiind evident de la est) începu să șușotească cu domnu’ Inginer. Șușușușușu... buruieni... șișișișiși... reclamație la conducere... șoșoșoșoșo... cum o fi putut să facă așa ceva? În traducerea domnului Inginer, vecina de la nord li se plînsese celor doi domni că, în somnolența lor paternă, au neglijat buruienile în așa hal, încît nici nu se mai vedea granița dintre grădini: E primăvară, buruienile îi vor năpădi și ei grădina, apoi vor veni și melcii limax și vor mînca tot ce a mai rămas neacoperit. Domnii îi răspunseseră: Doamnă dragă, buruienile se întind, ce să le facem, dar cînd melcii limax trec granița la dumneavoastră în grădină, să ne spuneți neapărat. Vecina de la nord facu prompt reclamație la conducere, conducerea îi atenționă cu avertisment, iar domnii și doamnele de la vaci și cartofi reziliară la fel de prompt contractul de închiriere în semn de protest. Grădina era temporar orfană. Cum a putut, oh, cum a putut?
Nu trebuie totuși, dragii moșului, să rămîneți cu impresia că vecina de la nord, o nemțoaică get-beget cu nume cehesc, ar fi o vrăjitoare rea, eventual una din alea care poartă pantofi zburători de argint și se tem de apă. Dumneaei mă vizită a doua zi ca să mă întrebe dacă nu cumva vreau o ferigă limbă-de-cerb. Cum feriga îmi amintea de învățămintele și pedagogia bunicii, am spus că da, iar ea m-a luat de mînă și m-a dus la ea în grădină. Aici e, îmi spuse arătîndu-mi un conglomerat verde într-un colț umbrit; mă duc să iau toporul s-o despart. Am intrat în panică, imaginîndu-mi cum dă pe-alături cu toporul, își taie piciorul și moare, la cei aproape 80 de ani pe care îi avea, în brațele mele, cîntînd pe românește „Maria Maria oprește emoragia” fără pic de ureche muzicală și decență. Nunu, lăsați că o despart eu cu cazmaua, uitați aici.
A privit rezultatul cu vizibilă satisfacție și mi-a mărturisit la ureche: Așa sunt eu, încerc mai întîi cu vorba bună, și, dacă nu merge, iau toporul.
27 august 2015
Germana fără profesor: Schrebergarten
Apoi, ca un intermezzo între două sau mai multe concedii, s-a întîmplat acel lucru aproape improbabil.
Am auzit chicotitul de la mare distanță: Era acea vecină, mereu pe bicicletă, mereu cu aerul că tocmai s-ar întoarce de la o petrecere care s-a terminat prea devreme. Domnu’ Inginer, zice ea, de ce nu faceți și dumneavoastră o cerere? Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, poate vine și mai repede, oricum e mai bine decît să le ocupe turcii pe toate.
Decît să dea turcii, voi fi desigur în asentimentul întregului Facebook de limbă și afiliație română, că mai bine să dea ai noștri. Dar să relevăm obiectul îndemnului. Schrebergarten este o grădină (germ. der Garten) amintind postum de Moritz Schreber (1808–1861), medic și profesor universitar din Leipzig, convins și activ promotor al obiceiurilor sănătoase, cum ar fi profilaxiunea masturbației prin practicarea exercițiilor fizice (în mod special a mișcărilor de spart lemne cu toporul și tăiat cu fierăstrăul), băi reci de șezut, clisme cu apă rece și utilizarea unor aparate inventate și experimentate de el însuși (cîteva exemple contemporane aici, aici și în multe alte locuri). Unul din acele obiceiuri sănătoase, destinate în mod special tineretului, a fost grădinăritul. Iată numai cîteva din avantajele enumerate de Office International du Coin de Terre et des Jardins Familiaux: calitate sporită a vieții în oraș pentru toată lumea, ocupație practică pentru familii, loc de joacă pentru copii și tineret (vezi mai sus), relaxare pentru cei din cîmpul muncii, sentimentul utilității pentru șomeri, contacte sociale pentru imigranți și invalizi, loc de stat de vorbă pentru pensionari (dar despre asta mai încolo).
Detalii practice. Grădina domnului Schreber se compune obligatoriu din trei părți de suprafețe îndeobște egale: o parte frumoasă (flori), o parte utilă (legume-fructe) și o parte locativă (coșmelie și gazon). Echipată cu apă curentă, dar nu și cu scurgere, canalizare, curent electric (cine vrea curent, trebuie să-și facă instalație solară). Sunt interzise, printre altele: gardurile vii de peste 1,40 m înălțime, gardurile moarte în totalitate, mașinile de tuns iarba cu benzină, grătarele cu cărbuni, creșterea animalelor (albine doar cu aprobare specială), plantarea de copaci nefructiferi, ignorarea sau tolerarea bălăriilor și buruienilor de orice fel, dar mai ales a păpădiilor.
Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, spusese vecina chicotitoare, și mă întreb dacă nu cumva îi făcuse cu ochiul domnului Inginer odată ajunsă la punctul sensibil. Am făcut cerere în toamnă, ni s-a aprobat prin martie, și am luat-o în primire cînd ne-am întors din Toscana. Are vreo 300 mp și costă cu aproximație un euro pe zi, plus apa. Am mai dat vreo 600 de euro pentru floră, unelte și coșmelie, sumă pe care o vom primi vreodată înapoi de la cel ce ne va urma. Să mai spunem că 600 de euro este o sumă modică, coșmelia fiind coșmelie și nu palat cum au alții, care ar fi costat eventual mai multe mii.
Voilà.
Decît să dea turcii, voi fi desigur în asentimentul întregului Facebook de limbă și afiliație română, că mai bine să dea ai noștri. Dar să relevăm obiectul îndemnului. Schrebergarten este o grădină (germ. der Garten) amintind postum de Moritz Schreber (1808–1861), medic și profesor universitar din Leipzig, convins și activ promotor al obiceiurilor sănătoase, cum ar fi profilaxiunea masturbației prin practicarea exercițiilor fizice (în mod special a mișcărilor de spart lemne cu toporul și tăiat cu fierăstrăul), băi reci de șezut, clisme cu apă rece și utilizarea unor aparate inventate și experimentate de el însuși (cîteva exemple contemporane aici, aici și în multe alte locuri). Unul din acele obiceiuri sănătoase, destinate în mod special tineretului, a fost grădinăritul. Iată numai cîteva din avantajele enumerate de Office International du Coin de Terre et des Jardins Familiaux: calitate sporită a vieții în oraș pentru toată lumea, ocupație practică pentru familii, loc de joacă pentru copii și tineret (vezi mai sus), relaxare pentru cei din cîmpul muncii, sentimentul utilității pentru șomeri, contacte sociale pentru imigranți și invalizi, loc de stat de vorbă pentru pensionari (dar despre asta mai încolo).
Detalii practice. Grădina domnului Schreber se compune obligatoriu din trei părți de suprafețe îndeobște egale: o parte frumoasă (flori), o parte utilă (legume-fructe) și o parte locativă (coșmelie și gazon). Echipată cu apă curentă, dar nu și cu scurgere, canalizare, curent electric (cine vrea curent, trebuie să-și facă instalație solară). Sunt interzise, printre altele: gardurile vii de peste 1,40 m înălțime, gardurile moarte în totalitate, mașinile de tuns iarba cu benzină, grătarele cu cărbuni, creșterea animalelor (albine doar cu aprobare specială), plantarea de copaci nefructiferi, ignorarea sau tolerarea bălăriilor și buruienilor de orice fel, dar mai ales a păpădiilor.
Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, spusese vecina chicotitoare, și mă întreb dacă nu cumva îi făcuse cu ochiul domnului Inginer odată ajunsă la punctul sensibil. Am făcut cerere în toamnă, ni s-a aprobat prin martie, și am luat-o în primire cînd ne-am întors din Toscana. Are vreo 300 mp și costă cu aproximație un euro pe zi, plus apa. Am mai dat vreo 600 de euro pentru floră, unelte și coșmelie, sumă pe care o vom primi vreodată înapoi de la cel ce ne va urma. Să mai spunem că 600 de euro este o sumă modică, coșmelia fiind coșmelie și nu palat cum au alții, care ar fi costat eventual mai multe mii.
Voilà.
25 mai 2015
Meniul de duminică
Pentru completarea imaginii: 1. Supă de castravete cu ciuperci și 2. Porc cu broccoli, portocale și (ce altceva?) ghimbir și usturoi. Domnu’ Inginer este de părere că portocala a fost în exces, dar dă bine în poză. S-ar fi potrivit unul din vinurile nobile toscane roșii.
Interesant este că rețeta recomandă să tai cozile de la florile de broccoli în felii și să le prăjești mai întîi singure, și abia vreo două minute mai tîrziu să adaugi florile. Sucul de la portocală se combină cu sos de soia, și în el se pune niscaiva mălai. Se lasă o vreme la o parte, și se adaugă peste carne și broccoli spre sfîrșit. La urmă de tot vine coaja de portocală – evident, bio și netratată cu conservanți.
Interesant este că rețeta recomandă să tai cozile de la florile de broccoli în felii și să le prăjești mai întîi singure, și abia vreo două minute mai tîrziu să adaugi florile. Sucul de la portocală se combină cu sos de soia, și în el se pune niscaiva mălai. Se lasă o vreme la o parte, și se adaugă peste carne și broccoli spre sfîrșit. La urmă de tot vine coaja de portocală – evident, bio și netratată cu conservanți.
24 mai 2015
Provocarea Elvirei
Deunăzi, am primit provocarea culinară a Elvirei, de o calitate estetică greu de atins. Am promis, și m-am ținut de promisiune. Madamina, il catalogo è questo:
Un preludiu ce constă dintr-o supă de dovleac și fasole-teci. Plus o anumită plantă din camera frigorifică a magazinului de asiatice. Nu-mi amintesc numele (era scris pe pungă), dar gustul este oarecum mentolat. Plus ghimbir: Ghimbirul n-ar trebui să lipsească din nici o supă, cel puțin din repertoriul collodian. Se consumă cu apă de cireșe nemțești, în original Kirschwasser, pe romănește țuiculiță.
Apoi obiectul provocării: Sparanghel alb, fiert exact cum spune donna Elvira, fără să se fleșcăie. Garnitură în loc de sos, și mai ales în loc de sos olandez ubicuu și lipsit de fantezie: se rumenește mălai cu pesmet (în versiunea următoare ne vom lipsi de pesmet) în ulei încins (cred că domnu’ Inginer a folosit ulei de rapiță, dar asta e neesențial), se toarnă peste el ouă bătute și se amestecă pînă capătă ceva consistență, dar fără să ajungă anhidru. Exact atunci se încorporează leuștean tocat, proaspăt cules din grădină. Căci da, asta este de fapt noutatea cea mare, avem o grădină. Și încă un da, acolo crește leuștean. (Mai ales la vecini, și nu avem gard între, așa că. Hehe, dacă tot împărțim tufa de urzici, atunci s-o împărțim și pe cea de leuștean.) De o parte și de alta, însoțitorii: mămăliga domnului Inginer (și de asta ne vom lipsi în versiunea următoare, garnitura de mălai rumenit fiind întru totul îndestulătoare) și salata de sfeclă roșie cu muștar de Dijon, tot a domnului Inginer (care a constatat că muștarul de Dijon s-a terminat, și a folosit Bautz’ner). De nelipsit, în final, vinul rosé demisec de Pays d’Oc, Grappe de Lumière. Voilà. Toată afacerea e mai bună la gust decît arată în fotografii.
Un preludiu ce constă dintr-o supă de dovleac și fasole-teci. Plus o anumită plantă din camera frigorifică a magazinului de asiatice. Nu-mi amintesc numele (era scris pe pungă), dar gustul este oarecum mentolat. Plus ghimbir: Ghimbirul n-ar trebui să lipsească din nici o supă, cel puțin din repertoriul collodian. Se consumă cu apă de cireșe nemțești, în original Kirschwasser, pe romănește țuiculiță.
Apoi obiectul provocării: Sparanghel alb, fiert exact cum spune donna Elvira, fără să se fleșcăie. Garnitură în loc de sos, și mai ales în loc de sos olandez ubicuu și lipsit de fantezie: se rumenește mălai cu pesmet (în versiunea următoare ne vom lipsi de pesmet) în ulei încins (cred că domnu’ Inginer a folosit ulei de rapiță, dar asta e neesențial), se toarnă peste el ouă bătute și se amestecă pînă capătă ceva consistență, dar fără să ajungă anhidru. Exact atunci se încorporează leuștean tocat, proaspăt cules din grădină. Căci da, asta este de fapt noutatea cea mare, avem o grădină. Și încă un da, acolo crește leuștean. (Mai ales la vecini, și nu avem gard între, așa că. Hehe, dacă tot împărțim tufa de urzici, atunci s-o împărțim și pe cea de leuștean.) De o parte și de alta, însoțitorii: mămăliga domnului Inginer (și de asta ne vom lipsi în versiunea următoare, garnitura de mălai rumenit fiind întru totul îndestulătoare) și salata de sfeclă roșie cu muștar de Dijon, tot a domnului Inginer (care a constatat că muștarul de Dijon s-a terminat, și a folosit Bautz’ner). De nelipsit, în final, vinul rosé demisec de Pays d’Oc, Grappe de Lumière. Voilà. Toată afacerea e mai bună la gust decît arată în fotografii.
25 octombrie 2014
Despre binefacerile tehnicei moderne
Voi ați încercat vreodată căștile alea Bose cu noise reduction, făcute să nu auzi nimic pe lîngă muzică (sau pur și simplu nimic) cînd zbori cu avionul? Gogoscharski și le-a cumpărat de mult (ba chiar de mai multe ori, că și le-a uitat în avion), acum și-a cumpărat și domnu’ Inginer o pereche, ca să nu mai audă pălăvrăgelile vecinilor de compartiment pe linia München-Berlin.
Sunt geniale! Mai ales cînd faci curățenie cu unul din aspiratoarele alea moderne, care fac o gălăgie infernală.
Și acum, dragi părinți, bunici, unchi, mătuși, nași și alte rubedenii reprezentate îndeobște pe post de portofel umblător, știți ce condiție să puneți cînd vi se cere ajutorul financiar la achizitionarea unui asemenea aparat.
Sunt geniale! Mai ales cînd faci curățenie cu unul din aspiratoarele alea moderne, care fac o gălăgie infernală.
Și acum, dragi părinți, bunici, unchi, mătuși, nași și alte rubedenii reprezentate îndeobște pe post de portofel umblător, știți ce condiție să puneți cînd vi se cere ajutorul financiar la achizitionarea unui asemenea aparat.
09 mai 2014
Domnu’ Inginer, alias Colegul
Căci multe s-au mai întîmplat de mult…
Cobor din tren și lumea îmi zîmbește: Desigur, imaginea în oglindă a zîmbetului meu întors acasă. Arunc papornițele și pornesc la cumpărături, ca Zaza la chioșcul de la colțul străzii. (Zaza care, între timp, vorbește cu “draga babii”; s-a molipsit de la Moș Pinocchio.) Măcelarul de la Turcul cel Vechi mă întreabă: La cuptor? Eu: Nu, bucăți. El conversează balcanic cu vînzătorul de pește și taie distrat pulpa de miel cu fierăstrăul electric. Privesc nemulțumit gîndindu-mă la cioburi de oase printre dinți. Termin, plătesc, ies.
N-am luat icre. Intru la Turcul cel Nou. Cum nici acolo n-a venit încă ora invaziei (e vineri), măcelarul conversează și el balcanic. Pe urmă vine la casă să-i plătesc. Unde-i colegul? mă întreabă. Surprins, încep să rîd. Simte nevoia să se justifice: Eu vă cunosc, veniți mereu împreună la cumpărături. Schimbare de tonalitate: vizită la tatăl lui, 90 de ani, atac cerebral, cămin… El se întunecă la față și-i transmite cele bune.
Ies și chicotesc. Cum să nu ne cunoască?
Cobor din tren și lumea îmi zîmbește: Desigur, imaginea în oglindă a zîmbetului meu întors acasă. Arunc papornițele și pornesc la cumpărături, ca Zaza la chioșcul de la colțul străzii. (Zaza care, între timp, vorbește cu “draga babii”; s-a molipsit de la Moș Pinocchio.) Măcelarul de la Turcul cel Vechi mă întreabă: La cuptor? Eu: Nu, bucăți. El conversează balcanic cu vînzătorul de pește și taie distrat pulpa de miel cu fierăstrăul electric. Privesc nemulțumit gîndindu-mă la cioburi de oase printre dinți. Termin, plătesc, ies.
N-am luat icre. Intru la Turcul cel Nou. Cum nici acolo n-a venit încă ora invaziei (e vineri), măcelarul conversează și el balcanic. Pe urmă vine la casă să-i plătesc. Unde-i colegul? mă întreabă. Surprins, încep să rîd. Simte nevoia să se justifice: Eu vă cunosc, veniți mereu împreună la cumpărături. Schimbare de tonalitate: vizită la tatăl lui, 90 de ani, atac cerebral, cămin… El se întunecă la față și-i transmite cele bune.
Ies și chicotesc. Cum să nu ne cunoască?
22 iulie 2013
Ce știau japonezii, în discreția lor tradițională, despre Moș Pinocchio și domnu’ Inginer. Și ce părere aveau ei despre homosexualitate în general
Citind în literatura de specialitate că sexualitatea în Japonia nu este un lucru despre care să vorbești în gura mare, și homosexualitatea cu atît mai puțin, Moș Pinocchio fu cît se poate de discret – atitudine de altfel lipsită de probleme și dificultăți, atîta timp cît nu avea nimic de afișat. Numai că un drăcușor (acela al sincerității excesive și provocante) l-a gîdilat totuși din cînd în cînd: Japonezii vroiau să știe ce face Moș Pinoccio prin Japonia (desigur ca să-l salveze în caz că s-ar rătăci prin Okinawa sau printre craterele muntelui Aso, sau chiar și la Hachihommatsu), drept care Moș Pinocchio a povestit cu lux de amănunte cum vine domnu’ Inginer în vizită și ce vor face.
Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.
Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.
În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.
Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.
Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.
Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.
Japonezii au fost de mare ajutor și la completarea formularelor de rezervare a camerelor de hotel în limba japoneză. Cînd au existat dialoguri de genul: Numele: Inginer. Prenumele: domnu’. Sexul: bărbătesc. Bărbătesc, nu-i așa? întrebă Banana cu o privire zîmbitoare. Bărbătesc, da, răspunse Moș Pinocchio. Și atît. Apoi, cînd domnu’ Inginer fu acolo, amîndoi o invitară pe Banana la masă, cu povești, etc., de unde trebuie să fi reieșit în mod clar că cei doi locuiesc împreună. Nimic mai mult.
Drept care Moș Pinocchio a trăit cele șapte luni în Japonia cu convingerea fermă că japonezii nu numai că nu știu sau nu bănuiesc nimic, dar și că discreția lor tradițională îi împiedică să afle sau să bănuiască ceva.
În cu totul altă ordine de idei, Moș Pinocchio, hălăduind prin magazinele de suverniruri de pe Miyajima, se gîndi la Madelin și făcu poze unor tablouri cu bufnițe. Iată, întotdeauna niște perechi foarte tandre, întotdeauna una din ele puțin mai mică și ușor înclinată spre cealaltă. Ea, adică, tandră pe lîngă el.
Același lucru cu bufnițele ceramice găsite de Moș Pinocchio la Nagasaki. Tradiția japoneză are nenumărate astfel lucruri care sunt puțin mai mici pentru ea decît pentru el. Bețișoarele cu care se mănîncă, de exemplu, pentru că mîinile ei sunt întotdeauna puțin mai mici decît ale lui. Sau cănile din ceramică, vîndute de multe ori ca pereche, tot pentru el și ea.
Și în cu totul altă ordine de idei, la despărțire, japonezii, cunoscînd între timp interesul lui Moș Pinocchio pentru ceramica japoneză (chiar șeful departamentului fusese cel care mediase tranzacția din atelierul de la Nagasaki) îi făcură lui Moș Pinocchio cadou două căni de ceramică perfect egale ca mărime.
Căci iată, surîsul Hiroshimei este surîsul Giocondei.
06 aprilie 2013
Băi și sfinți
Luînd camera în primire, domnu’ Inginer simte o nevoie imperioasă să facă duș.
– Unde’i baia? se miră Moș Pinocchio.
Domnu’ Inginer arată spre ușa de sticlă cu o madonă de Dürer gravată în mărime naturală și luminată din spate. Domnu’ Inginer se dezbracă. Domnu’ Inginer, încîntat de cameră și hotel, fotografiază patul cu baldachin. Domnu’ Inginer își pune fundul gol în fereastră, spre ogivele și contraforturile catedralei de vizavi.
– Mi-e foame, bombăne Moș Pinocchio. Hai odată.
A doua zi dimineața pe la 8, Moș Pinocchio se scoală somnambul din pat și se duce la budă. Trecînd pe lîngă cadă, dă drumul la apă. Trecînd înapoi pe lîngă cadă, se întinde în ea și moțăie mai departe. După o vreme, domnu’ Inginer apare în baie, îl vede pe Moș Pinocchio și-și pune mîinile în șold a scandal. Moș Pinocchio își trage picioarele să-i facă loc. Apoi și le pune pe burdihanul domnului Inginer și clipocește cu degetele prin apă. Domnu’ Inginer bate toba cu două degete pe rotulele lui Moș Pinocchio. În dormitor, deasupra patului răvășit, o sfîntă razboinică de Cranach privește cu reproș.
– Unde’i baia? se miră Moș Pinocchio.
Domnu’ Inginer arată spre ușa de sticlă cu o madonă de Dürer gravată în mărime naturală și luminată din spate. Domnu’ Inginer se dezbracă. Domnu’ Inginer, încîntat de cameră și hotel, fotografiază patul cu baldachin. Domnu’ Inginer își pune fundul gol în fereastră, spre ogivele și contraforturile catedralei de vizavi.
– Mi-e foame, bombăne Moș Pinocchio. Hai odată.
A doua zi dimineața pe la 8, Moș Pinocchio se scoală somnambul din pat și se duce la budă. Trecînd pe lîngă cadă, dă drumul la apă. Trecînd înapoi pe lîngă cadă, se întinde în ea și moțăie mai departe. După o vreme, domnu’ Inginer apare în baie, îl vede pe Moș Pinocchio și-și pune mîinile în șold a scandal. Moș Pinocchio își trage picioarele să-i facă loc. Apoi și le pune pe burdihanul domnului Inginer și clipocește cu degetele prin apă. Domnu’ Inginer bate toba cu două degete pe rotulele lui Moș Pinocchio. În dormitor, deasupra patului răvășit, o sfîntă razboinică de Cranach privește cu reproș.
25 martie 2013
Ninge
Am rămas dator. La întrebarea mea dacă să-i trimit verișoarei mele povestirea din Revistă au răspuns 10 din voi, mulțumesc. Opt că da, să i-o trimit, doi că dacă nu vreau mai bine o napolitană. Iar eu am ales napolitana, pentru că de atunci au trecut vreo 15 ani, între timp fiecare din noi este altcineva și n-are rost să dezgropăm morții. (Ceea ce vrea să spună și ca numitul Bogdan a murit acum cîțiva ani într-un accident de mașină. Deci, și cu atît mai mult.)
Ninge.
Făcînd aseară un curry erotic cu mirodenii de la Schubeck, i-am dat domnului Inginer să guste. Să mai pun niște chili? Mai bine nu, zise domnu’ Inginer. Dacă e prea iute, n-am să mai pot simți dulceața sărutărilor tale. Am pus capacul chicotind și am dus oala de curry pe masa din sufragerie.
Ninge.
Făcînd aseară un curry erotic cu mirodenii de la Schubeck, i-am dat domnului Inginer să guste. Să mai pun niște chili? Mai bine nu, zise domnu’ Inginer. Dacă e prea iute, n-am să mai pot simți dulceața sărutărilor tale. Am pus capacul chicotind și am dus oala de curry pe masa din sufragerie.
03 decembrie 2012
Învățăturile domnului Inginer către discipolul său Moș Pinocchio despre patriotismul românesc
Moș Pinocchio [cu ochii în tavanul bucătăriei]: Oare dacă mănînc mîncare românească la fiecare sfîrșit de săptămînă se cheamă că sînt patriot?
Domnu’ Inginer [mestecînd vîrtos în mămăligă]: Nu. Se cheamă doar că ai gusturi culinare rafinate.
Domnu’ Inginer [mestecînd vîrtos în mămăligă]: Nu. Se cheamă doar că ai gusturi culinare rafinate.
20 octombrie 2012
Farmecul discret al domnului Inginer
Cumpărăturile de sîmbătă după-masă (verighetele mici cu un minuscul diamant cafeniu pentru domnu’ Inginer și galben pentru Moș Pinocchio, vin din valea Rhônului, șosete liliachii și cărămizii de toamnă) odată terminate, am tras la Gabriel. S-a comandat: icre de crap, salată de vinete, crap în saramură, mici cu cartofi prăjiți, cafea. Mulțumesc, spuse domnu’ Inginer pe românește, ceea ce declanșă o avalanșă de întrebări, povestiri, nostalgii ale chelnerului, de fel din Sibiu. Cu plăcere.
În drum spre casă, traversînd Münchener Freiheit, Moș Pinocchio îl ținea elegant de braț pe domnu’ Inginer, gesticulînd generos cu mîna liberă și explicînd în amănunt una din acele idei. Un domn între două vîrste (desigur mai apropiat de a doua), trecînd în sens opus, comentă cu vag iz de invidie:
– Wow!
În drum spre casă, traversînd Münchener Freiheit, Moș Pinocchio îl ținea elegant de braț pe domnu’ Inginer, gesticulînd generos cu mîna liberă și explicînd în amănunt una din acele idei. Un domn între două vîrste (desigur mai apropiat de a doua), trecînd în sens opus, comentă cu vag iz de invidie:
– Wow!
17 octombrie 2012
Dessou-uri japoneze
Într-un moment de intimitate, Moș Pinocchio îi luă mîna domnului Inginer și i-o conduse într-un anume loc:
– Simți? îl întrebă. Mătase.
– Ach, răspunse domnu’ Inginer. Și eu care credeam că e pielea ta.
– Simți? îl întrebă. Mătase.
– Ach, răspunse domnu’ Inginer. Și eu care credeam că e pielea ta.
07 octombrie 2012
A venit a venit toamna. Plimbări la München
La început de octombrie Germania miroase a umezeală, putreziciune și ciuperci, iar eu aterizez dintr-o dată în mijlocul lor într-o luni seara. Marți dimineată la 8 mă întîlnesc la CADU, Café An Der Uni, cu doamna președinte. În avîntul conversației, îi spun într-o paranteză: Știi, că eu sînt căsătorit cu un bărbat. Îmi răspunde prompt: Nici nu mi-aș fi închipuit altceva despre tine. Apoi roșește (roșește, vreau să spun la aproape 70 de ani), desigur gîndindu-se că nu era cel mai politicos lucru pe care putea să mi-l spună. Dar așa sînt americanii. Mai tîrziu: Știi, e un lucru pe care nu-l spun tuturor. Înainte să-l întîlnesc pe soțul meu, am fost timp de 20 de ani împreună cu o femeie.
Mai tîrziu, observînd ciuperca în parcul castelului Schleissheim, domnu’ Inginer decretează: E comestibilă numai în anumite condiții. În ce condiții? am întrebat curios. În condiții de depresie avansată, mi-a răspuns la fel de prompt.
Mai tîrziu, observînd ciuperca în parcul castelului Schleissheim, domnu’ Inginer decretează: E comestibilă numai în anumite condiții. În ce condiții? am întrebat curios. În condiții de depresie avansată, mi-a răspuns la fel de prompt.
05 august 2012
Amintiri din conced, trei. Tokyo, cele rele. Lumeee, lumeeeee, soooooro, lumeeeee...
Aici se impune o explicație: Din motive logistice (ploua, aveam bagaje, era Săptămîna de Aur și toată lumea era pe drumuri, coadă astronomică la biroul de bagaje, nici un dulap liber de încuiat), Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer au fost prizonierii unui peron de shinkanzen unde avea să vină, abia peste trei ore, trenul de Hiroshima. Și asta pentru că domnu’ Inginer nu a binevoit să lase bagajele în paza hotelului (ryokan, de fapt, cît se poate de recomandabil) pe motivul că n-are rost să ne ducem și să ne întoarcem. Așa – am stat pe peron, pînă la urmă cu niscaiva bere japoneză, care a avut darul să înveselească atmosfera.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)