Așternutul prințului inginer. Mălâncrav, 22 martie 2016

Convinși fiind că aici nu este vorba de o femeie. Târgu Mureș, 19 martie 2016

Alte salutări de la băi. Sovata, 16 martie 2016

Ceva mic și obraznic

De ascultat de pe la minutul 3. Patricia Kopatchinskaja e la origine moldoveancă, deci și puțin româncă. Tocmai am auzit chestia asta “mică și obraznică” la radio, ca bis după concertul pentru vioară al lui Beethoven. La mulți ani!

De ce mă iubește pe mine domnu’ Inginer

Pentru că uite, i-am arătat ce cadou mi-au făcut cei de la ASE astă vară în iulie: un ou de Paști din Maramureș. (Și de atunci se tot hăhăie de fiecare dată cînd trece prin fața vitrinei.)

Românii față în față cu refugiații. O conversație

– Ce mai face Moș Pinocchio? întreabă colega de birou cu legături sentimental-familiale spre România.
– Eh, răspunde domnu’ Inginer, îi sare țandăra cînd citește pe facebook cum se isterizează lumea din România pe tema refugiaților.
– Păi da, comentează colega, românilor le e frică să nu le ia sirienii locurile de muncă din Germania.

Poveste de toamnă

A fost odată un amic, nu spun cine, care lucrează la o universitate germană mare și importantă. La un moment dat, s-a angajat să țină un curs la un master al unei universități din România, tot mare și importantă. Și a ținut cursul ăsta timp de vreo lună și ceva pe Internet, conform înțelegerii, după care s-a dus la fața locului să-și vadă studenții. Acolo, colegii români i-au spus: Foarte drăguț din partea ta că ne-ai ajutat să acredităm masteratul, și că ai și ținut cursul pînă acuma, dar să știi că noi nu avem bani să te plătim (suma aia oricum simbolică), pentru că ministerul ne-a tăiat fondurile. Dacă vrei, poți să întrerupi cursul, sau să-l predai pînă la capăt, plata este aceeași: zero.

Amicul meu nu și-a lăsat studentii cu fundu'n baltă, ci a improvizat pe loc un studiu pentru care i-a pus să strîngă date, să le prelucreze și să prezinte rezultatele ca lucrare de seminar. La sfîrșitul semestrului, studenții s-au ales cu experiență în cercetare și cu notele de care aveau nevoie, iar amicul meu, ceva mai tîrziu, cu un articol publicat într-un jurnal onorabil. Epilog: Cursul nu a mai fost ținut o a doua oară.

Un compromis cît se poate de profitabil pentru toată lumea, ziceți? La prima vedere, da. La o privire mai atentă, o parte (probabil destul de mică) a costurilor a fost acoperită de amicul meu sub formă de timp liber, sau, în alți termeni, de muncă patriotică. Restul a fost acoperit vrînd-nevrînd, cu sau fără să știe, de universitatea la care lucrează amicul meu. Asta în condițiile în care, inutil s-o mai spunem, statul român ar fi trebuit să plătească integral, așa cum se și angajase pe hîrtie.

Mi-a venit în minte povestea asta citind discuția de pe facebook via Silviu Dancu, apropo de cum au fost umiliți românii de la Sovata pentru că ministerul a economisit orele în limba română. Bineînțeles că povestea asta a dat apă la moară (și nu puțină) mîndriei naționale. Morala, așa cum o văd eu: Să fim serioși, dacă chiar trebuie să găsim pe cineva care umilește pe altcineva, atunci nu ungurii sunt ăia, ci Ministerul Educației, adică “Bucureștiul”. Și pînă să fie vorba de umilire, e vorba de nerespectarea unor obligații legale sau contractuale.

Marx își dă în petec. O parabolă postcomunistă

Acum cîțiva ani, Moș Pinocchio, createur de personages, s-a amuzat răutăcios să creeze personajul Marx. Cine e Marx? În primul rînd, filosoful. În al doilea, pianistul gay care s-a instalat în reședința lui Moș Pinocchio și a domnului Inginer în momentul în care domnu’ Inginer a început să lucreze în Estul Sălbatic. O vreme, adică vreo doi ani, totul a mers ca pe roate, elegant și la viteze amețitoare, ca atunci cînd Marx își conduce mașinuța pe autostradă. Viteza amețitoare e problema, ca și o anume – hai să-i spunem creativitate a lui Marx, căreia îi stă mai bine în sala de concert decît la volan. Mai nou, Moș Pinocchio a luat hotărîrea istorică să nu se mai suie în vecii vecilor amin în mașina condusă de Marx. Dar să nu anticipăm.

Cînd pisica nu-i acasă (unul în Japonia, celălalt în Estul Sălbatic), Marx își dă în petec. Cînd pisica se întoarce acasă, Marx continuă să-și dea în petec.

• Marx face duș, aerisește baia și pleacă în trombă la agățat. Moș Pinocchio vine seara acasă și găsește ușile vraiște și apartamentul înghețat, iarna la minus 10 grade, în schimb caloriferele duduind.
• Marx își lasă vasele nespălate în bucătărie, nu să le spele, ci să le pună Moș Pinocchio în mașina de spălat vase, că lui Marx îi e greu.
• Marx pune mașina să spele o singură pereche de jeans, chiar dacă Moș Pinocchio și domnu’ Inginer întîmplător sunt acasă și au și ei rufe de spălat.
• Marx folosește diverse alte mașinării electrice din dotare (încărcătorul de la periuța de dinți electrică, modemurile pentru internet, chiar și, da, fierul de călcat) și nu le scoate din priză cînd termină.
• Pun și eu borcanul ăsta aici, da? Moș Pinocchio tocmai gătește, borcanul gol de iaurt al lui Marx îi stă în drum, așa că îl ia și il clătește. Apoi îl duce tot el înapoi la magazin.
• Marx își lasă socata personală două săptămîni pe masă în bucătărie, în timp ce insulițele de mucegai cresc și înfloresc.
• Marx etc., etc., etc.
• Lui Moș Pinocchio îi sare țandăra.

Și acuma vine partea interesantă, morala poveștii. De ce face Marx toate astea, pentru că n-are șapte ani de’acasă? Ca o prezumție de nevinovăție, Moș Pinocchio presupune că Marx are șapte ani de’acasă. Problema este însă mentalitatea prusacă: Fă ce-ți tună atîta timp cît nu deranjează pe nimeni; cînd dereanjează pe cineva, ți se atrage atenția. Pe românește, în traducerea lui Moș Pinocchio: Mergi cu nesimțirea pînă acolo unde le sare țandăra celor din jur și te dau afară.

Și uite’așa, neglijențele microscopice ale lui Marx, cumulate infinitezimal, devin o problemă de toleranță pentru Moș Pinocchio. Care are două posibilități: Unu, să zică de fiecare dată că-l deranjează; doi, să zică ceva atunci cînd consideră că Marx a întrecut măsura, și anume: Îți trag palme, mă’nțelegi? Și să i le tragă instantaneu.

Cam așa și în România postcomunistă, filosofează Moș Pinocchio, sau în comunitatea gay. Marx, cel real, se instalează bine-mersi, își dă în petec, întrece măsura, boborul se revoluționează și-i trage palme. Furtuna trece, lucrurile se calmează, toți răsuflă ușurați, apoi istoria se repetă. Conform mentalității germane, Moș Pinocchio și respectiv boborul român ar trebui să spună clar și răspicat de fiecare dată cînd Marx își dă în petec. Marx să ia aminte și să învețe el de la bobor, nu numai boborul de la el; boborul să se obișnuiască și el să deschidă gura la timp, să înghită mai puține măgării infinitezimale, să acumuleze mai puțină agresivitate, sau deloc, și să nu mai ajungă în situația să tragă palme cuiva.

De ce nu fac asta Moș Pinocchio și boborul? Pentru că asta cere atenție constantă, adică efort. Moș Pinocchio și boborul preferă liniștea, confortul și premiza că Marx are șapte ani de’acasă și știe și singur cum să contribuie la confortul comunitar. Premiză greșită, Marx are șapte ani de’acasă, dar în acele timpuri mama și tata lui l-au învățat altceva.

Palme, sfîrșitul actului I, cortina, și istoria se repetă.

Cu dedicație, știm noi cui...

Stînd la coadă. Ce se mai confiscă din bagajul de mînă pe aeroportul Otopeni

O mistrie. Folosită.

Prima impresie din România. La budă

Între avion și controlul pașapoartelor m-am dus la budă. La intrare, un tip își pusese geanta pe lavoar și-și sufla nasul. Cu coada ochiului stîng: Desigur american cu tentă orientală, spilcuit și frumos de pică, categoria George Michael. Cu coada ochiului drept: Geantă de piele pentru acte, din cele cu volum. Nu m-am holbat, că nu se face, dar la înghesuială era să-i răstorn geanta. Îngrijorat, m-am uitat mai bine la ea: Era o cutie de acordeon. Mirat, m-am uitat mai bine la el: Era un George Michael de’al nostru.

M-am îndreptat spre controlul pașapoartelor cu un zîmbet de la o ureche la alta. Grănicereasa mi-a zîmbit simetric.

Uimiri Made in Romania

Cu fățarnic regret aducem la cunoștință cititorilor acestui Jurnal că vor fi lipsiți de savoarea unor dezvăluiri cu iz retro asupra vieții trecute și pline de păcate a lui Moș Pinocchio. Căci iată:

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)
Str. Matei Basarab 55-57, București sector 3, etc., etc.

Domnului Moș PINOCCHIO

Stimate Domn,

Vă aducem la cunoștință că urmare cererii dumneavoastră, înregistrată la CNSAS sub nr. P … din …05.2011, și a verificării efectuate potrivit solicitării, în temeiul prevederilor art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, în evidențele provenite de la Serviciul Român de Infomații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul Istoric al Armatei, create de fostele organe de securitate, precum și în evidența electronică a dosarelor preluate în arhiva CNSAS, nu s-a identificat niciun dosar întocmit pe numele dumneavoastră.

Această cerere rămâne în atenția noastră. În situația identificării unor materiale privitoare la persoana dumneavoastră, ca urmare a prelucrării fondului arhivistic preluat de către CNSAS, din proprie inițiativă, vă vom semnala în scris acest lucru.

Cu stimă,

Vicepreședinte,
conf. univ. dr. Virgiliu-Leon ȚÂRĂU,
[semnătură indescifrabilă și ștampilă rotundă]

Pentru înțelegerea mai profundă a patalamalei (nu vorbim despre înțelegere deplină, universurile kafkiene fiind incomprehensibile), trecem cu vederea lipsurile sintactice are propoziției de primă importanță și înșiruim aici cîteva din păcatele capitale ale lui Moș Pinocchio: căsătoria cu o Colombină de origine germană și cu rude apropiate în Germania capitalistă; trecerea la religia luterană și participarea ca membru activ în comunitatea corespunzătoare din București în anii 1984-89; participarea la concerte subversive de muzică liturgică și barocă, inclusiv pe scenă; primirea regulată de telefoane, scrisori și pachete din RFG în aceeași perioadă; solicitarea de pașaport turistic pentru RFG, prin 1987, cerere eșuată la biroul personal, originea etnică și rudele capitaliste ale Colombinei fiind binecunoscute în acea regiune pur valahă; refuzul de a face armata “la 30 km de București” într-o unitate cu specific; ascultarea cu interes a bancurilor politice și repovestirea celor mai bune etc., etc.

Fericiți cei ce cred!

Gay la prima vedere. Puțină paranoia

Cam obosit și cam fără chef, am intrat seara acasă în lift cu un individ mic și rînjitor ca o pisică de Cheshire. (“Pisică fără zîmbet am mai văzut, dar zîmbet fără pisică niciodată.”)
– You’re not Japanese, are you?
– Nope.
– Neither I am, soooo nice to meet you. Friends, friends, friends.
Peste trei sferturi de oră (exerciții obligatorii la flaut și dat telefon lui maman chérie) era la mine cu o farfurie de plăcințele („Și-a plecat cu ieeeeee-leeeee/Zece plăcințeeeeee-leeee”) din țara vecină și probabil prietenă (fiind prea săracă pentru ca să-și permită dușmani).
– Oh, să vii neapărat la noi în vizită, știi, orașul e foarte mare și foarte gay friendly.
– Ach so?
– Și insulele – sigur, și insulele, sînt foarte frumoase și foarte gay friendly.
La a treia pomenire, deja suspectă, l-am intrebat:
– De ce îmi spui mie asta? cam pe tonul indignat pe care mă întreba Yumiko de ce știu că în Japonia există love hotels. (Na, fincă scrie în orice ghid turistic.) M-a privit candid și mi-a spus să el crede că e bi. Bi, adică că îmi spusese înainte că e căsătorit și are o fiică studentă.
Awright, și eu sînt gay.
– Știam eu.
– De unde?
– Ah, păi să vezi. Mi-am dat seama de la prima vedere.
Desigur pentru că mă vazuse venind pe bicicletă în pas de vals și cu un boa din pene roz fluturînd trei metri în urma mea, ce altceva. (Vezi mai sus: cam obosit și cam fără chef.) Pînă la urmă tot eu i-am găsit motivul:
– Păi sigur, dacă ai făcut studii la Amsterdam.
– Ah sigur, am făcut studii la Amsterdam, etc.

Cîndva l-am întrebat dacă inelul lui are vreo semnificație anume. Era un inel de aur roșu cu incrustații și cu un rubin roșu ca focul, tăiat în cabochon. Să fi tot făcut vreo trei mii de euro.
– Ah știi, îl am de la mama. Cînd mă văd japonezii aici cu așa un inel, mă cred mafiot. Dar la noi se poartă. Și de altfel îl port pentru că se asortează la pulover. (Gest spre puloverul bordeaux, marca Polo Ralph Lauren.) Mai am unul cu un safir albastru, altul verde și altul maro, nu știu cum se cheamă piatra aia pe enlgezește. (Ochi peste cap. De tigru.) Numai pe astea patru le-am luat cu mine.

Ei, și acum vă întreb, cititori dumneavoastră: Eu ce să cred?

a. Că întîmplarea îmi scoate în cale, după exact șase săptămîni de la venire, cînd entuziasmul primului contact s-a răsuflat, într-un oraș asexuat de provincie asexuată (scuze, dar asta e perspectiva mea absolut subiectivă) un maharajah suprasexual, supramuzical, venit cu chef dintr-un oraș cu zece milioane de locuitori, și care mă vede în lift (cam obosit și cam fără chef, cum spuneam) și se înamorează de mine? De altfel politicos și cultivat (profesor universitar), vizibil expert în ale bucătăriei, și cu atîta gust încît să-și asorteze piatra de la inel în valoare de mii de euro la puloverul pe care întîmplator îl poartă în ziua respectivă. (Lucru pe care îl fac și eu cu plăcere, dar nu în Japonia, unde bărbații nu poartă nici măcar verighete, și nu la dimensiunile alea. Dar eu nu sînt maharajah, heh.)

b. Că, în poziția expusă în care mă aflu, am fost supravegheat de mult, iar acum a venit momentul primului contact. Asta așa cum am fost prevenit: un post din ăsta, bine plătit și în care nu trebuie să faci nimic (că doar de’asta veneam seara obosit de la birou), asta e recrutare. Așa. Și că maharajahul meu e de fapt agent secret, pe românește: securist. Care știa din cu totul alte surse că sînt gay (dar se face că l-a lovit inspirația în lift la etajul doi), că mă dă gata cu arta lui culinară, cu rubinul lui enorm (care probabil compensează alte dimensiuni, cum obișnuiește domnu’ Inginer să insinueze cînd cineva are o mașină supradimensionată) și cu conversația despre jazz. Lucruri de altfel clare pentru oricine mă cunoaște. Dacă mă cunoaște.

Voilà, astea sînt datele problemei. Votați ca de obicei în colțul din dreapta sus; comentariile explicite sînt și ele binevenite.

Ceva s-a întîmplat pe 7 aprilie. Am fost la M@rius

Ceva s-a întîmplat, dar nu atît de palpitant cît să fie descris aici. Conform prezicerii Tapirului, au venit, au controlat, a fost în regulă, au plecat.

Iar eu am plecat la M@rius. Colegul bulgar cred că a fost primul care mi-a pomenit de un restaurant românesc, apoi BadDragon m-a trimis la blogul lui. Unde am făcut o greșeală de lectură: În loc de “Marius-de-la-epicentru” am citit “-de-la-picentru”, gîndindu-mă că “ce”-ul se pronunță moldovenește. Dacă mă gîndesc bine, varianta “e-pi-șentru” nu trebuie neapărat exclusă, localul fiind în centrul Hiroshimei.

Cel mai tare m-au tentat cîrnații din poza de mai jos. I-am scris lui M@rius, mi-a răspuns prompt, mi-a dat adresa și indicații cum să ajung. În Japonia, nu poți (dacă ești european) să faci mare lucru cu o adresă. Mi-am notat adresa și am luat-o cu mine, indicațiile le-am lăsat acasă.

Una din explicațiile cele mai utile care mi s-au dat înainte să plec în Japonia a fost cam așa: Te descurci. Poate să-ți ia mai mult timp, dar într-un fel sau altul te descurci pînă la urmă.

Așa a și fost. Am dat colțul la Mitsukoshi, am ajuns la Billy the Kid, și de-acolo am început să citesc firmele. Le-am citit de vreo trei ori de la un cap la altul, cînd am dat pînă la urmă de cea care trebuia. Răsplata au fost cîrnații și o conversație amicală. (Plus berea și o ciorbă de perișoare din partea casei.) Ne revedem peste două săptămîni la seara de flamenco.

Impresii bucureștene

Fusese cîndva o femeie frumoasă (pînă și mie îmi place de ea), care ar fi putut să ajungă stewardessă dacă bărbatul (mare colonel) i-ar fi dat voie să defileze în costum de baie prin fața comisiei. Așa că rămăsese la cratiță, să aibă grijă de colonel și de cei doi fii, toți trei mîncăi de mare calibru. Fumase în draci și avea vocea lui Tom Waits. Născută și crescută în Crângași, stăpînea un larg spectru de comportament, de la amabilități complezente pînă la înjurături birjărești (care aveau farmecul lor). Maman cherie îmi dădu telefonul: Vrea să vorbească cu tine.

– Îți spun pe scurt, poți să-mi răspunzi codificat dacă vrei. Vezi că mă-ta a’nceput să uite. Există tratamente care țin asta pe loc, trimite-o neapărat la doctor.

Inutilă întrebarea deconspirativă dacă de la persoana numită “mă-ta” știa de tratamentul de ținut pe loc, la fel de inutilă explicația că mama se duce la doctor și ia pastile cu pumnul. Schimbat numere de telefon pentru orice eventualitate, etc., etc.

The Pinocchio identity

Moș Pinocchio, vedeți aici, se duce la Berlin să se întîlnească cu Franka Potente, coboară scările într-un Mini cu număr de Zurich (păcat de mașină), își arde pașaportul și identitatea, practică artele marțiale și-i bate pe toți, haha, muaaa-haaaaha.

– Povestea ta sună a recrutare și a servicii secrete, rosti Diotima sentința.

Ca într-una din acele secunde, Moș Pinocchio își revăzu aventura în fast forward. Unele secvențe erau mai mici și vizibil inofensive, altele erau mai mari și corespundeau. Asta s-ar numi paranoia, iar paranoia e întotdeauna convingătoare: Unul din efectele curei de România, pe care Moș Pinocchio a recomandat-o de altfel multora ca aducătoare cu picioarele pe pămînt.

Apoi madlena: Un birou mare (Moș Pinocchio și-ar dori cu ardoare fiecare centimetru pătrat peste cei 9 metri pătrați concedați cercetătorilor germani de către administratorii de clădiri academice) și raze prăfuite de soare (imediata apropiere a Cișmigiului) prin care plutea fumul albastru al unui colonel (desigur în civil) uscat, cărunt și cu mustață, aproape un Sergiu Nicolaescu căzut în naturalism.

– Noi am auzit, spunea colonelul, că ai face armata la Oradea, sau poate la Arad, și ne-am gîndit că poate ai vrea să o faci mai aproape de București, așa, la vreo 30 de kilometri. Nu trebuie să faci nimic pentru asta, nimic special. Nimic mai mult decît datoria oricărui cetățean să înștiințeze organele de Securitate despre orice ar putea amenința statul român.

Apoi istericalele Colombinei (“Dacă accepți, dau divorț!”) și sentimentul vinovăției de a fi șovăit în fața generoasei oferte, de a nu fi refuzat imediat. (Armata reală avea să fie la margine de București, deci mai aproape decît cei 30 km promiși, și cu un gard ușor de sărit spre stația de tramvai.) Diotima nu făcea istericale, căci nu așa se exprimă Diotimele, dar ideea era aceeași.

La miezul nopții pe bulevardele Bucureștilor, printre mormane de zăpadă și fuioare de ceața, Moș Pinocchio se scutură ca de un vis urît.

Moș Pinocchio la ora de învățămînt politic

Fericit deocamdată la băi termale, Moș Pinocchio își citea corespondența electronică fără să banuiască nimic, cînd fu acostat de prof. dr. Stamate Furț-Popescu. Dacă nu cumva domnul Doctor ar putea să țină un discurs la universitatea noastră? (Particoleră, NB.) Știți, că noi nu avem bani să vă plătim avionul, dar poate găsiți dvs. o posibilitate. Deși mișcat pînă la lacrămi, Moș Pinocchio nu găsi o posibilitate.

Să fi tot trecut vreo doi ani de atunci, timp în care Moș Pinocchio fu regulat alimentat de prof. dr. Furț-Popescu cu ultimele noutăți ale Internetului românesc: colinde (ehehei, ce-a fost odată România), poze (vaivaivai, în ce hal a ajuns România), bancuri (hohoho, ce umor are românu’), maxime și cugetări din puțul gîndirii etc. Moș Pinocchio reacționă ca la o ploaie începută surprinzător la sfîrșit de octombrie și folosi tasta delete pe post de umbrelă. Alaltăieri sosi însă altceva: “prorocirile unui mare istoric” (Neagu Djuvara) despre sinuciderea europenilor. Care prorociri aveau pe prima pagină citatul:

“Din păcate, Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de azi într-o Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru cîteva generații în ‘rezervații’. Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor.”

Moș Pinocchio, înainte de a folosi butonul-umbrelă, răspunse prompt și categoric:

Stimate domnule Furț-Popescu,

cel puțin la prima vedere (pentru a doua nu îmi ajunge timpul disponibil), materialul trimis de dvs. are conținut rasist. Mi-ați face o plăcere dacă nu mi-ați mai trimite asemenea informații.

Vă mulțumesc!

Toate cele bune
P.

Răspunsul veni la fel de promt, și încă mult mai categoric:

Domnule Dr. P.,

O eroare regretabilă – apartenența numelui dv. la un grup de corespondenți ai mei – a facut să ajungă infamul mesaj infierat de dv. ca având conținut rasist. Îmi cer scuze și promit să nu se mai repete. NICIODATĂ. Oricum, credeam că 'epoca' sloganului "Ce nu ne convine NU EXISTĂ" a trecut demult; se pare că m-am înșelat.

În plus, o eminență culturală, științifică și diplomatică – Prof. Neagu Djuvara care a trăit și a servit guverne africane timp de decenii ESTE DEPARTE DE ORICE ACUZĂ DE XENOFOBIE ȘI RASISM, mai ales la venerabila sa vârstă apropiată de centenar. El, ca istoric, nu face decât să observe și să transmită observațiile sale odată cu îngrijorările sale, fără TEAMĂ; și nu e singurul pe mapamond. Ceilalți, deși în sinea lor nu resping acest tip de idei în sine, în agora afișază o corectitudine politică 'trendi'.
Pe de altă parte, înțeleg transferul de complexe de vinovăție colective ale unei națiuni de adopție către cei nou-veniți, chiar dacă nimeni dintre cei care împărtășesc principiile democratice nu acceptă deât răspunderi pentru pricini INDIVIDUALE.

CORECTITUDINEA POLITICĂ, totuși, nu poate refuza DREPTUL unei majorități de a IMPUNE respect EGAL al legilor/ regulilor/ cutumelor TUTUROR grupurilor culturale/ etnice/ religioase/ sexuale; alminteri totul devine NONSENS prin reversul tuturor lucrurilor într-o dictatură a minorității. Aceasta din urma duce ineluctabil la aparitia "palatelor" cu turnulețe, a inșilor cu ghiuluiri și lanțuri de care atârnă cruci de aur de kilograme, toate plătite cu bani obținuți prin evaziune fiscală, proxenetism, ceșetorie ș.a. asemenea. Toți aceștia sunt disprețuiți de lumea civilizată și nu sunt înfierați ca grup infractor ci ca 'reprezentanți' ai unei națiuni care primește bobârnace la tot pasul și este exclusă de la "masa bogaților".

Asta este RDREPT?

Professor Stamate Furț-Popescu, PhD, MD
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România (A.O.S.R.) continuatorul și unicul legatar al Academiei de Științe din România (1936-1948), cu sediul la Târgoviște

Himmelherrgott. Nu discutăm aici opera și opiniile unui Neagu Djuvara, ci ceea ce fac unii și alții, recte un Furț-Popescu, din acele opere și opinii.

Unu. Nemții au complexe de vinovăție colectivă pentru că acum 70 de ani au dus cu consecvență bis zum bitteren Ende, pînă la sfîrșitul amar, o ideologie cu care cochetează acum prof. Furț-Popescu.

Doi. Este inevitabil să preluăm complexele națiunii cu care trăim zi de zi. De la nemți complexele de vinovăție colectivă, de la români complexele de inferioritate etc.

Trei. Chiar dacă prof. Furț-Popescu nu cunoaște orientarea sexual-politică a lui Moș Pinocchio (și nici nu ar avea de ce să o cunoască), cu un minim de inteligență empatică ar trebui să-și dea seama că stă de vorbă cu un reprezentant al unei duble minorități etnice, anume aceea a românilor din Germania și a nemților din România.

Patru. În concluzie, prin îngustimea vederilor și carențele simțului de răspundere (de bun-simț nu mai vorbim), dl. prof. Furț-Popescu reușește să reprezinte cu succes exact acea degradare culturală impotriva căreia perorează el însuși.

Aferim. Alte comentarii?

Timp bucureștean. La Capșa

Dacă ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi, întreabă Vera. Prima dată cînd m-am uitat la ceas (nu știu ce mi-a venit, cred că abia atunci am constatat că Luiza dispăruse engelzește) era 1:30.

Cîndva, nu demult, îmi spunea Gogoscharski că a învățat să mulțumească și să-și ceară iertare. Iar eu am fost, încă o dată, mîndru de el, pentru că asta e un fel de a sări peste umbra lui, învățînd de unul singur ceea ce părinții lui prea puțin l-au învățat.

Peste luxoasa Casă Capșa văd – în bila mea de cristal vrăjită, cum îi place lui Moș Pinocchio să spună – o umbră. Nu grea, ci ușoară; nu foarte neagră, ci avînd acea nuanță aproape imperceptibilă de gri pe care o iau hainele albe după o vreme. Ea trădează o anume vîrstă morală, ca și o anume lehamite a posesorului. Ei bine, s-o spunem pe’a dreaptă, personalul de la Capșa are o anumită mitocănie pe care mai că aș fi numit-o bucureșteană dacă nu aș mai fi văzut și altceva pe acolo. Mitocănia asta nu ține neapărat de București, ci mai degrabă de comerțul socialist bucureștean.

Nu, dragă Vera, nu ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi. La ora 2, cineva a intrat în Salonul Albastru, a oprit muzica și a zis: Doamnelor și domnilor, asta a fost. Gata.

Nu vă mulțumim că ați venit, nu vă urăm noapte bună, nu mai veniți și altă dată. Asta a fost tot. Ne-am suit fiecare în mașina lui și am plecat pe la casele noastre.

Devirtualizări. Începem cu Kiddo

La ora H trecute fix sînt la Capșa, îi scrise Moș Pinocchio lui Kiddo. Ia să vedem, ai curajul să bagi capul pe ușă și să zici: Cucu?

Fusese ceea ce se cheamă o acțiune de tip heirup. Bunii și bătrînii mei colegi au analizat, au parlamentat, și între timp au rezervat, întreg procesul durînd pînă la limita (așteptată dureros de scumpă, dar după ce ți-ai scos măseaua nu mai contează) dintre biletele de avion cu prețuri vag convenabile și ofertele de ultimă oră. Dar nu costă decît un mizilic (Moș Pinocchio răsuflă ușurat), o zi liberă (Moș Pinocchio avea să recunoască mai tîrziu că weekendul prelungit i-a făcut bine) și o escală la Sibiu (cu o vedere superbă asupra dealurilor transilvane: albe pe partea umbrită, cafenii pe partea cu soare). Un brizbriz, un pamplezir și’un zorzon.

Moș Pinocchio tocmai savura liniștea aeroportului (din München), a zborului și a numitelor dealuri, cînd văzu autobuzul 783 și spuse ardelenește: No, păi dacă trebuie, trebuie. Totuși nu merse pe scară. Fu doar bălăcărit de o babă (ceva mai tînără ca el, ce-i drept) că și-a proptit geanta peste geamantanul ei, în schimb altă babă de aceeași vîrstă care vindea bilete de metrou încercă să îl distreze făcînd o scamatorie cu o hîrtie de 5 lei (lipsă la rest). N-a reușit. Moș Pinocchio își păstră un calm demn de o cauză mai bună.

Ideea de a-l provoca pe Kiddo să vină la ora H la Capșa și să spună cucu a fost, desigur, o trăsnaie tipică de-a lui Moș Pinocchio. Iar Kiddo a fost suficient de trăsnit să accepte, ceea ce recunoaștem că ne-a plăcut foarte tare. M-a prevenit: Pentru așa un cucu trebuie să fii pregătit, îmi scrise. Apoi, în timp ce mă pupam cu fetele (pe ele nu le numim babe, pentru că nu de vîrstă este vorba aici, și erau tare frumoase), îmi sună telefonul în buzunar. Ei, ești aici? l-am întrebat. Da, mi-a spus. Unde? La ușă. Și m-am întors și l-am văzut.

Iar acum citiți continuarea pe blogul lui Kiddo.

Moș Pinocchio pe podul minciunilor