Germana fără profesor: Schrebergarten

Apoi, ca un intermezzo între două sau mai multe concedii, s-a întîmplat acel lucru aproape improbabil. Am auzit chicotitul de la mare distanță: Era acea vecină, mereu pe bicicletă, mereu cu aerul că tocmai s-ar întoarce de la o petrecere care s-a terminat prea devreme. Domnu’ Inginer, zice ea, de ce nu faceți și dumneavoastră o cerere? Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, poate vine și mai repede, oricum e mai bine decît să le ocupe turcii pe toate.

Decît să dea turcii, voi fi desigur în asentimentul întregului Facebook de limbă și afiliație română, că mai bine să dea ai noștri. Dar să relevăm obiectul îndemnului. Schrebergarten este o grădină (germ. der Garten) amintind postum de Moritz Schreber (1808–1861), medic și profesor universitar din Leipzig, convins și activ promotor al obiceiurilor sănătoase, cum ar fi profilaxiunea masturbației prin practicarea exercițiilor fizice (în mod special a mișcărilor de spart lemne cu toporul și tăiat cu fierăstrăul), băi reci de șezut, clisme cu apă rece și utilizarea unor aparate inventate și experimentate de el însuși (cîteva exemple contemporane aici, aici și în multe alte locuri). Unul din acele obiceiuri sănătoase, destinate în mod special tineretului, a fost grădinăritul. Iată numai cîteva din avantajele enumerate de Office International du Coin de Terre et des Jardins Familiaux: calitate sporită a vieții în oraș pentru toată lumea, ocupație practică pentru familii, loc de joacă pentru copii și tineret (vezi mai sus), relaxare pentru cei din cîmpul muncii, sentimentul utilității pentru șomeri, contacte sociale pentru imigranți și invalizi, loc de stat de vorbă pentru pensionari (dar despre asta mai încolo).

Detalii practice. Grădina domnului Schreber se compune obligatoriu din trei părți de suprafețe îndeobște egale: o parte frumoasă (flori), o parte utilă (legume-fructe) și o parte locativă (coșmelie și gazon). Echipată cu apă curentă, dar nu și cu scurgere, canalizare, curent electric (cine vrea curent, trebuie să-și facă instalație solară). Sunt interzise, printre altele: gardurile vii de peste 1,40 m înălțime, gardurile moarte în totalitate, mașinile de tuns iarba cu benzină, grătarele cu cărbuni, creșterea animalelor (albine doar cu aprobare specială), plantarea de copaci nefructiferi, ignorarea sau tolerarea bălăriilor și buruienilor de orice fel, dar mai ales a păpădiilor.

Așteptați cîțiva ani, da’ cine știe, spusese vecina chicotitoare, și mă întreb dacă nu cumva îi făcuse cu ochiul domnului Inginer odată ajunsă la punctul sensibil. Am făcut cerere în toamnă, ni s-a aprobat prin martie, și am luat-o în primire cînd ne-am întors din Toscana. Are vreo 300 mp și costă cu aproximație un euro pe zi, plus apa. Am mai dat vreo 600 de euro pentru floră, unelte și coșmelie, sumă pe care o vom primi vreodată înapoi de la cel ce ne va urma. Să mai spunem că 600 de euro este o sumă modică, coșmelia fiind coșmelie și nu palat cum au alții, care ar fi costat eventual mai multe mii.

Voilà.

Prima impresie din România. La budă

Între avion și controlul pașapoartelor m-am dus la budă. La intrare, un tip își pusese geanta pe lavoar și-și sufla nasul. Cu coada ochiului stîng: Desigur american cu tentă orientală, spilcuit și frumos de pică, categoria George Michael. Cu coada ochiului drept: Geantă de piele pentru acte, din cele cu volum. Nu m-am holbat, că nu se face, dar la înghesuială era să-i răstorn geanta. Îngrijorat, m-am uitat mai bine la ea: Era o cutie de acordeon. Mirat, m-am uitat mai bine la el: Era un George Michael de’al nostru.

M-am îndreptat spre controlul pașapoartelor cu un zîmbet de la o ureche la alta. Grănicereasa mi-a zîmbit simetric.

Ce mai cîntăm la flaut

Pinocchio Teroristu’. Autoportret într-o ureche

Șăpcălie neagră cu inscripția MAN: Se referă la fabrica de camioane și se vrea butch. Ochelari de soare, exotici la japonezi, mai degrabă un accessoire mafiot. Mască, de la ochelari în jos, peste nas și gură, chestie de altfel normală și eficace. Tricou portocaliu, purtat îndeobște la muncă fizică, e.g. antrenamentul de rezistență de la gym, cu transpirație abundentă: Tricoul lipit de corp se trage cu forță în toate direcțiile, drept care se lăbărțează corespunzător. Chiar dacă deltoizii mai albi la piele decît restul corpului pot părea și mai mari, mînecile (scurte, se înțelege) suflecate gen “tricou cu mușchi”: O zi cu soare în pragul sezonului ploios e un noroc care trebuie sărbătorit. Asortați, pantaloni montani peste genunchi, aproape knickerbockers, continuați cu franjuri de uzură de altfel neintenționați. În fine, sandalele Marc Chagall, suspecte de a fi egale în vîrstă cu venerabilul. Cu alte cuvinte: Pinocchio Pacifistu’ dimineața pe bicicletă, în drum spre birou.

Decanul iese din parcare în pas elastic, la cămașă albă și mapă de piele. (Sacoul și cravata așteptîndu-l cu siguranță în birou, în grija secretarei.) Pinocchio îi dă ocol în ultimul moment într-o curbă strînsă de 270 de grade și behăie: Ohaio gozaimaaaaas!

Acasă la el, dacă ochelarii de soare ar fi fost în Germania la fel de exotici ca în Japonia, Pinocchio ar fi trezit toate angoasele naționale anti-teroare și ar fi fost arestat prompt și preventiv. Aici nu a primit decît un răspuns la salut, protocolar și cu – greșim cumva? – o clară nuanță de recunoaștere în ciuda măștii, și de, eh, acceptare, pentru că of “gaijiii” ăștia (desigur cu trei i, cum ne-nvață Diacritica) oricum sînt nițel într-o ureche și n-are rost să-ți pui mintea cu ei.

Întîlnirea lui Pinocchio Pacifistu’ cu cinci personaje fioroase apărute incognito

Moș Pinocchio, de cînd pe Okinawa, s-a transformat în Pinocchio Pacifistu’. Adică în fan al Oceanului Pacific, haha. Și parcă a mai întinerit puțin, de bucurie.

Ca orice bolșoi turist cu experiență, s-a informat mai întîi care ar fi primejdiile și pericolele Okinawei. Șarpele habu, despre care scrie în orice ghid de călătorie, s-a ținut la distanță pînă acum (excelentă idee!), în schimb Pinocchio și-a băgat nasul printre toate lucrurile lăsate de reflux pe stînci. Unele din acele lucruri au fost chiar foarte interesante. Încă mult mai interesant a fost să aflăm de ce ar fi ele în stare, dacă.

Iată-le mai jos, în ordinea dintr-un document al armatei americane, aflată aici la ea acasa, și ilustrată cu poze din Internet:

Peștele-piatră l-am văzut printre alte pietre, cum stătea așa și aștepta. Ne-am întrebat mai întîi dacă e melc sau pește, l-am întors cu burta în sus (domnu’ Inginer a folosit bățul atîrnat de cheia de la cameră), ceea ce nu s-ar zice că i-a plăcut, dar nici nu l-a deranjat foarte tare, și ne-am lămurit că era pește. Pe seară am aflat apoi și ce fel de pește.

Peștele-leu l-am găsit în țarcul în care avem voie să facem baie îm fața hotelului, în timp ce mă scufundam cu ochelarii de înot. (Să nu uiți să respiri cînd te uiți la pești, m-a sfătuit domnu’ Inginer.) Stătea sub o piatră și aștepta. Ne-am holbat o vreme unul la altul.

Melcul conic stătea și el pe o piatră și aștepta, probabil să treacă refluxul. L-am luat, l-am întors pe toate părțile, și m-am întrebat dacă cochilia conține locatarul original sau vreun crab-sihastru, care, dacă nu-i place de tine, scoate picioarele și o ia la fugă. Era locatarul  original.

Șarpele de mare a fost o apariție pe cît de scurtă, pe atît de interesantă și, spre deosebire de creaturile de mai sus, cel cu care am avut onoarea a fost un pui. Adultul poate să aibă aproape un metru lungime, amicul meu avea vreo 10 cm. Toți monștrii sînt și ei copii cîndva. A ieșit dintr-o gaură din stîncă, în băltoaca lăsată de reflux în care mă uitam cu mare răbdare, a șerpuit, a intrat în altă gaură. A mai ieșit o dată, iar a șerpuit, iar a intrat. Pe urmă am așteptat degeaba.

Ariciul de mare îl cunoșteam de pe vremea unui concediu în Spania, cînd Prinzessa a călcat în el, iar seara și-a operat piciorul cu foarfecuța de unghii și și-a scos bucățile de țepi, ceea ce m-a umplut de o dublă admirație: pentru că a făcut-o, și pentru că a făcut-o cu atîta precizie, încît nu au rămas nici un fel de resturi care eventual să se infecteze. (Pentru că în asta consta pericolul, altfel ariciul de mare nu este veninos.)

Restul animalelor de pe lista americanilor nu le-am văzut încă, dar și astăzi e o zi (iar mîine plecăm). Oricum, ne-am întîlnit îndeaproape cu primele cinci dintr-o listă de opt monștrișori. Și ca să nu vă închipuiți că Okinawa e îngrozitoare, poftiți, ne-am întîlnit și cu dumnealor, și cu alții ca ei.

Ah da, Vera nu vroia să știe, drept care o rugăm să nu citească mai departe. Animalul-obiect din articolul precedent este exact de spune titlul: un castravete. De mare, în speță. Numit și holoturie, aspiratorul mării, care înghite tot ce găsește, digeră partea organică, și pardon-de-expresie restul pe partea cealaltă. Drept care nu ne miră că arată cum arată.

Biciclete în Japonia

Pinocchio-san

Moș Pinocchio a căpătat o alien registration card, numită și gaijin card: carte de gagiu. Arată cam așa, vedeți mai jos. Moș Pinocchio se numește, de acum încolo, Pinocchio-san.



(Cu mulțumiri lui Jeffrey Eric Francis pentru împrumut!)

Un decor ieftin de teatru

…cînd brusc, nimic nu se’ntîmplă
brusc, totul fu la fel ca foarte ‘nainte
(Mircea)

Între Europa de Vest și Orientul Îndepărtat există desigur o graniță pe care nu poți să o treci uite’așa, cu mîinile în buzunare și fluierînd de parcă ai fi la plimbare pe ștrase. Și nici să sari peste ea ca peste o băltoacă. În primul rînd pentru că nu poți să știi exact unde e.

La Viena m-am suit în avionul de Tokyo (ce chestie, să treci prin poarta aia cum ai mai trecut de mii de ori, și să citești deasupra: Tokyo), mi-am pus imediat ceasul după fusul orar japonez și, cînd s-a făcut timpul, mi-am băgat dopurile în urechi (n-au folosit la nimic, dar la absolut nimic), mi-am tras căciula pe ochi și m-am culcat.

Nu dormeam eu cine știe ce, dar nici nu mi-a plăcut să aud gălăgie. M-am uitat la ceas: patru. Stewardesele serveau ceva. Vreți alune sau biscuiți? Hăă? Nuts or cookies? *@$^#... mmmmdbnuci. Și-o bere.

Peste cîteva minute s-a făcut liniște din nou, așa că am mai dormitat o vreme. Era undeva între Baikal și Vladiwostok. Am ridicat jaluzeaua la un colț și m-am uitat afară: Un motor de avion ireal de mare și de butucănos, o pardoseală cețoasă, un cer kitsch. Nu se mișca nimic, absolut nimic. Nici un norișor. Nici măcar avionul nu vibra. Zgomotul uniform putea foarte bine să vină de pe bandă. Un decor ieftin de teatru.

Lucrurile au tot stat așa, nemișcate, vreo săptămînă. Nici nu-i de mirare că valiza mi-a venit abia cine știe cînd. Au început să se miște din nou abia acum cîteva zile, cînd m-am dus din nou la antrenamente. Și nici asta nu-i mirare: La antrenamentul ăla, cînd lumea s-a pus din nou în mișcare, am făcut o febră musculară ce n-am văzut în viața mea.

Scene dintr-o căsătorie, cinci. Răzbunarea signorei Taleggio

E o chestiune de stil. Pentru ca meniul franțuzesc să fie ceea ce ne închipuim, Moș Pinocchio enunță că ar fi avut nevoie de o masă de cel puțin zece metri lungime, la care să se așeze fix două persoane (de preferință mirii), una la un capat și una la celălalt. Apoi tot Moș Pinocchio se gîndi că asta ar fi fost mai degrabă o masă englezească, și că francezii preferă mesele rotunde, goûtons voir si le vin est bon. Dar ce contează, masa e cum e, priviți numa ce frumos și ordonat a fost pregătită. (Vera, anghinarea mov este mai fragedă de la mama natură, drept care se poate mînca și crudă. Nu pentru culoare a fost aleasă.)



Apoi mai e ceva. Arnold Negrescu ne explică de ce trăiesc francezii atît de mult și sînt atît de slabi. Dar omite un amănunt, sau cel puțin nu insistă asupra lui. Noi, ăștia, cînd ne e foame, ne așezăm la masă (sau, mă rog, luăm ceva la botu’ calului), începem să mîncăm și cînd ne-am săturat ne oprim. Ceea ce este de fapt o ghiftuire. Francezii nu mănîncă pînă se satură, francezii schimbă un fel de mîncare după altul, francezii degustă, francezii savurează, francezii nu se îndoapă.

Dar în cazul de față am avut de a face cu o familie vorace, adunată de prin toate colțurile orașului după o zi lungă, de la repetiții, examene, concursuri, șantiere, gospodării, și a fost alimentată în cantități, vai, balcanice. Rabelais ar fi avut Schadenfreude. Nu vrem să vă arătăm și nici nu vrem să mai știm cum a arătat aceeași masă la momentul vizitei doamnelor Brillat-Savarin, Brie de Meaux și Saint Augur. Nu am putut auzi urările distinselor doamne. Spiritul mesei depășise granițele Provencei, depășise Coasta de Azur, zburase chiar, flatulent și ușor ca o montgolfière, peste granițele Franței. Ne aflam în Italia și fiecare se întreținea cu fiecare, peste masă, cu gesturi energice și mimică pasională.

Signora Taleggio stătea exilată în colțul ei rece de bucătărie și păstra o tăcere semnificativă.

Răspuns birocrației. À la gitane

Leapșa antícă

A venit din nou vremea lepșelor, dragilor. Vă ofer o leapșă puțin altfel:

Cum vă imaginați voi anticariatul ideal? Descrieți trei lucruri care nu trebuie să lipsească din el. Și nu vorbesc de buchinistul din colț de la Universitate, ci de anticariatul adevărat, în care intrați mai întîi de “hai să vedem ce mai e și pe’aici” și, odată intrați, uitați de timp, vă pierdeți în el, ajungeți într-o altă lume.

Ce este altfel? Hehe: Doamna Nartica vă va citi și își va aranja anticariatul așa cum îi spuneți. Ideea va prinde viață.

Ce și cum?

Descrieți pe blogul vostru cele trei obiecte de anticariat: 1, 2, 3. Nu uitați culori, mirosuri, senzații. Dați leapșa mai departe, nu uitați să spuneți cui. Ca să găsim mai ușor ce ați scris, numiți și destinatarul cu link: Doamna Nartica, http://narticanticar.blogspot.com/

Cine?

În primul rînd, Madelin, de bun venit.
Vlad, pentru aerul parizian.
Tapirul, pentru aerul elvețian.
Ionuca, pentru că e îndrăgostită de cărti.
Diacritica, pentru că e îndrăgostită de limbă și scris.
Cuvinte și Fluturi, pentru că e îndrăgostit de filosofie și muzică.
Arhitectul, pentru că e îndrăgostit de desene și anticariate.
Mihaela, pentru că e îndrăgostită.
Cristian Sîrb, pentru Proust.
Urmuzz, pentru suprarealism.
Zaza, pentru călătorii exotice.
Lekktor, pentru matematici.
Veșnic visător, pentru vise.
Surorile Marx, pentru miuzici, filme și alte răutăți cu patină.
Mircea Popescu și Blegoo, pentru cu totul altceva.
Incze Klara, cu care de mult nu am mai vorbit, și căreia știu că o să-i placă ideea.
Și pentru toți ceilalți, pe care cuvîntul “anticariat” îi face să viseze.

Cît despre Moș Pinocchio:

1. Cărți, multe și vechi, cu hîrtie îngălbenită de timp, ortografie demodată, legate în carton și piele, cu cotorul rotund cu nervuri, scris cu litere aurii. Pe rafturi prăfuite. (Dar, vă rog, fără păianjeni!)
2. Hărți vechi de navigație pe pereți. Pot să fie și ale vreunui oraș frumos, dar să aibă măcar vreo 100 de ani.
3. Un ceainic cu ceai parfumat și cești de Rosenthal.

Somnul dulăilor de pază

Alaltăieri v-am povestit cum a fost afară, acum v-aș povesti un pic despre cum a fost înăuntru.

Publicul fiind compus din monștri (monștri sacri, se înțelege), mi-am închipuit că or să vină toți cît mai aproape și-or să mă sfîșie din priviri. Și asta n-a avut darul să mă liniștească. Stăteam în fața lor, vorbeam, și nu știam prea bine ce să fac cu transpirația care mi se scurgea pe frunte. M-am șters cu dosul palmei și pe urmă mi-am scuturat mîna cu un gest, probabil, mitocănesc. Îi vedeam ca prin ceață: Sala era lungă, iar ei se așezaseră în spate, care cum venise. Prea departe ca să-i văd clar cu ochelarii de lucru. Madam S. stătea cel mai în față, adică prin treimea din spate a sălii, și căsca de-i trozneau fălcile.

Și iată madlena: Acum o veșnicie, îmi venise o idee despre ce să fac la doctorat. Aveam o întîlnire cu șeful și mentorul meu de atunci, pe care țineam neapărat să-l conving: ideea mea era mult mai interesantă pentru mine decît ideea lui. M-am dus și am început să explic. În timp ce vorbeam, am văzut cum i se închid ochii încet-încet, era ora 2 după masă. Ar fi fost o nepolitețe din partea mea să mă opresc și eventual să-l întreb: Ați adormit? Așa că am vorbit pînă la capăt și, cînd am terminat, m-am oprit. M-a întrebat încet, fără să deschidă ochii:

– Și cînd e gata?

A fost gata după cinci ani. La fiecare discuție a tras cîte un mic pui de somn. Se trezea, mă întreba cîte o chestie nevinovată, la care nici măcar nu aștepta vreun răspuns. Mă minunam ce-i vine să mă întrebe așa o chestie. După cîteva zile îmi dădeam seama că tocmai în acea “chestie” mă poticnisem. Exact asta era problema. Mă despoticneam pe loc.

Acum, întorcîndu-ne la monștrii din sala cea lungă, căscatul lui madam S. și indiferența celorlalți erau la fel de fățarnice ca și somnul șefului la ora 2. Dacă aș fi spus cel mai mic cuvințel greșit, mi-ar fi sărit la beregată instantaneu. Bestiile.

Adus de la București: Etimologia zboinei

Spațiul SM referit de BadDragon aici nu are nimic de a face cu sado/masochismul, ci cu surorile Marx, ceea ce este cam același lucru. După cum se vede, s-a promis o sticlă de bere/vin/vodchi sau ce vreau eu și prietenia eternă celui care dezleagă, ca’n povești, etimologia zboinei și a andipriconului. Mențiune: La mahalaua Giuleștilor și la vîrfurile din Carpații Orientali au fost și ei, heh.

Am fost deci și m-am documentat la fața locului. Răsuflînd ușurat că am scăpat cu viață după un weekend în București, mai exact în Giuleștocrîngași, iată povestea.

Am pus-o pe mama (și nu cîrcotiți, că era tot una dacă puneam personal mîna pe telefon, dar eram ocupat, na) să îl întrebe pe unchiu’ Costi, care știe vorbi rusește. Costi e surd, dar aude tot, mai ales prin telefon. Răspunsul fu prompt: Zboină înseamnă furtună. Completez cu de la mine putere: Și face parte din familia izbucnire, izbuc, zbucium, izbăvire, zbor, zbanghiu. Dacă zboinele vor fi vîrfuri de munte, atunci ele vor fi văzute de localnici ca aducătoare de furtuni, unele burzuluite și negre, altele albe și frumoase. (Și dacă nu furtuna va veni de acolo, ne putem gîndi eventual și la petrol, noroi și cutremure, că doar sîntem în munții Vrancei.)

Voilà. Urmează, cîndva, andipriconul.

…sau așa. O madlenă

Baticul ar fi putut să aparțină Elenei Ceaușescu la proces, vîrsta corespundea și ea, și nu, n-am să vorbesc acum despre ea ca despre Sinistra.

Gogoscharski nu reușise să mănînce toată porția festivă și o luase la pachet. În metrou, ne-am așezat de o parte și de alta a gangului, el cu prietena de o parte, eu cu domnu’ Inginer de cealaltă. Femeia cu baticul Elenei Ceaușescu stătea lîngă el, am vazut-o cum întreabă ceva arătînd spre bagaj. Chinezește? întrebă. Turcește, i se răspunse. Urmă o conversație bine documentată despre direfențele dintre cele două bucătării, din care mi-am dat seama cu nu era nebună. Pentru că da, întrebarea se punea automat, cazurile de conversație în metrou fiind foarte rare.

Madlena: Era în România, ehehei, pe vremea navetei. Trenuri curse de persoane, vechi, înghețate, împuțite, lumea disperată de incertitudine, terorizată de navetă și spălături de creier, păstrînd totuși un ochi larg deschis spre lume și cultură. O femeie cu batic, arăta a precupeață și i-am răspuns mai întîi foarte rezervat. Cinci minute mai tîrziu eram fascinat de cultura ei și de modul ei de a vedea viața. Ei, dar asta era acum 25 de ani, și tare mă tem că între timp lucrurile s-au schimbat.

Gogoscharski a coborît în centru, iar eu m-am mutat pe locul lui. Aveam în mînă buchetul de flori de la domnul Inginer. Femeia cu batic cunoștea fiecare floare în parte, și erau multe. A venit și povestea unei grădini, și numele unui oraș: Saalfeld. Cînd mergi de la München spre Berlin, este primul oraș după fosta graniță.

Am făcut-o și pe’asta

Nu-mi rămăsese decît să semnez. Managereasa însemnă locul cu un x și îmi oferi pixul. Pentru o secundă, privirea îmi alunecă peste umărul ei, și un mic zîmbet ironic îmi ridică colțul stîng al gurii preț de vreo trei secunde. Cizme pînă la genunchi, pantaloni băgați în cizme fără să fie pană, pulover lălîu, fular drapat artistic. Poză. Un tip chic la recepție.

La distanță sigură de zîmbetul meu (ceea ce a însemnat vreo jumătate de minut), managereasa a întors capul – și s-a lămurit. Bine ați venit la salonul de fitness. Pentru că da, am făcut-o și pe’asta.

(…dragă domnule Negrescu!)

Rumba

Numele locurilor

Călătoria este o încercare de a lega numele locurilor, fie Guermantes, fie Méseglise, de locuri, peisaje, oameni, vegetații, miresme, mișcări, atitudini, atmosfere concrete. Cele din urmă sînt episodice și pot, dar nu trebuie neapărat, să ajungă la înălțimea celor dintîi. Numele (numele adevărate!) sînt entități absolute. Locurile și peisajele sînt fenomene palpabile. Încercarea de a lega unele de altele este încercarea de a cunoaște.

Nu vorbea tare. Nu era decît o turistă italiancă într-un grup de turiști italieni, vorbea la telefonul mobil pe un vîrf de stîncă în fața oceanului și se bucura să spună cuiva unde e.

– Cornovalo. No no, Cornovalo.

La gura Dulcei Mahala

Și în cea de-a treisuteșaptea noapte, încălzindu-și mîinile și fața la focul Dulcei Mahala (sau înmuindu-și madlena în ceașca cu ceai), Moș Pinocchio urmă:

Am fost și eu odată piciul ăla. Cred că aveam 14 ani și visam să ies din mahalaua Crângașului. Și chiar ieșeam, pe bibicletă, peste Podu Grant, pe la Caraiman și pe Sandu-Aldea spre Herăstrău. Erau anii 70, Sandu-Aldea era pe atunci o stradă liniștită și, în afară de Adrian Păunescu, acolo stăteau numai și numai persoane distinse. Într-o vilă cu stil vag maur, cum sînt și prin Cotroceni, era odată o petrecere la etajul doi. Mă uitam la ei de jos în sus, vreo trei sau patru adolescenți – trebuie să fi fost doar cu un an sau doi mai mari decît mine atunci, dar mie mi se păreau de neatins – stăteau pe balcon (era vară) și ascultau muzică. Cel mai bine mi-a rămas în memorie sunetul clar al acelei muzici: Cînd eu ascultam un radio hîrîit, sau uneori difuzorul bunicii, și un magnetofon rusesc, ceh sau polonez costa un salariu normal pe mai multe luni, pe Sandu-Aldea se asculta hi-fi stereo, și sunetele atîrnau în aer ca niște cristale străvezii și ușoare.

Am trecut pe acolo de multe ori, trec și acuma cînd mă duc în vizită la Diotima, dar nu am mai văzut niciodată pe nimeni stînd pe balconul ăla.

Scenă de gen într-un pătrat perfect

Adevărul e că nu prea aveam ce căuta acolo. Indiscreția era aceeași cu a pictorilor prezenți într-o scenă de gen. Unele personaje îl ignoră conștient și puțin crispat, altele sînt prea ocupate ca să se poată gîndi la el, în fine altele îl privesc în ochi. Oricum ar fi, există întotdeauna un mic detaliu, o reflexie într-o oglindă, într-un ceainic de argint, în ochii cuiva, în care îl vedem.

1. Pe latura din stînga stătea Robert, visator, înalt și drept în costumul lui negru, ca un copil mare pe care îl învățasem cîndva să scrie. Ca întotdeauna, explica pe un ton egal. Dacă era un vis, ce fel de vis ar fi fost? Erau explicații perfecte.

2. Pe latura din dreapta, publicul. Tatăl lui Robert, într-o ținută care trăda multă experiență cu situații asemănătoare. Soția lui Robert, cu ditamai burdihanul. Un tip tînar, cu ochelari mici și rotunzi, pe care l-aș fi dezbrăcat și devorat bucățică cu bucățică dar în momentul acela aveam, nu-i așa, altceva de făcut.

3. Pe latura din față, cei trei examinatori. Și nu niste examinatori oarecari, nu, trei gigastaruri. Erau la fel de visători și puneau întrebări: Grele. Altă dată, în altă scenă, m-aș fi temut pentru candidat, pentru oricine. Chiar nu știu de ce nu m-am temut deloc pentru Robert. Pentru că stăteam față în față, examinatorii mă priveau în ochi.

4. Eu.

Aceste note se tipăresc și se pun la dosarul examenului de doctorat.

Nebuloasele științei. Lui Vlad

Stiinta lui Vlad, adica medicina. Zice dumnealui in deplasare:

În anul I de medicină, la primul curs al facultății, cel mai luminat profesor pe care l-am avut (nu era medic, normal, era biofizician), ne-a zis următoarele, citez aproximativ din memorie: “Pe parcursul facultății veți învăța o grămadă de lucruri a căror utilitate nu o veți înțelege, și pe care, inevitabil, le veți uita. Dar acest lucru are o valoare formatoare. Creierul unui medic nu seamănă cu creierul unui arhitect.” Și așa era. Am uitat aproape toată anatomia, o materie sterilă și minuțioasă, dar felul sisific în care a trebuit să o învăț pe atunci îmi folosește și azi.

Iar eu raspunsei dupa o vreme si o scurta divagatie: Dar hai sa lasam povestile cu semintele de stiinta care zboara ca puful de papadie: Ce spune Vlad e mai interesant. Deci atentie:

Eu voi sustine ca toate cunostintele si notiunile se leaga intre ele prin relatii logice intr-un soi de retea. Asa ca un dictionar, dar nu in oridine alfabetica, cu intr-o ordine cu adevarat logica - ramificata, multidimensionala. Atunci poate ca tot ce stie un om am putea sa vedem ca o colectie de norisori de cunostinte. Asta in seamna ca anatomia si restul medicinei ar fi, zice Vlad, niste norisori diferiti, fara nici o legatura intre ei. Si ma tem ca atunci ai putea sa inveti medicina fara sa stii anatomie.

No, se poate asa ceva? Daca da, atunci de ce mai pierdem timpul cu anatomia? Sau ma rog, studentii la medicina il perd. Daca nu, inseamna ca exista totusi o legatura intre norisori, dar n-o vedem noi. (Stan si Bran au o explicatie geniala despre ce inseamna fata morgana in filmul cu regimentul de infanterie scotian.) Deci care-i adevarul?

Intrebarea de mai sus fiind pusa de mine la Gramo acasa, desigur ca restul musafirilor au comentat la articolul initial, nu la intrebarea mea. Ar fi fost un faux pas sa insist, dar raspunsurile voastre chiar ma intereseaza, drept care reiau intrebarea la mine acasa. Ce parere aveti?