Leapșa antícă

A venit din nou vremea lepșelor, dragilor. Vă ofer o leapșă puțin altfel:

Cum vă imaginați voi anticariatul ideal? Descrieți trei lucruri care nu trebuie să lipsească din el. Și nu vorbesc de buchinistul din colț de la Universitate, ci de anticariatul adevărat, în care intrați mai întîi de “hai să vedem ce mai e și pe’aici” și, odată intrați, uitați de timp, vă pierdeți în el, ajungeți într-o altă lume.

Ce este altfel? Hehe: Doamna Nartica vă va citi și își va aranja anticariatul așa cum îi spuneți. Ideea va prinde viață.

Ce și cum?

Descrieți pe blogul vostru cele trei obiecte de anticariat: 1, 2, 3. Nu uitați culori, mirosuri, senzații. Dați leapșa mai departe, nu uitați să spuneți cui. Ca să găsim mai ușor ce ați scris, numiți și destinatarul cu link: Doamna Nartica, http://narticanticar.blogspot.com/

Cine?

În primul rînd, Madelin, de bun venit.
Vlad, pentru aerul parizian.
Tapirul, pentru aerul elvețian.
Ionuca, pentru că e îndrăgostită de cărti.
Diacritica, pentru că e îndrăgostită de limbă și scris.
Cuvinte și Fluturi, pentru că e îndrăgostit de filosofie și muzică.
Arhitectul, pentru că e îndrăgostit de desene și anticariate.
Mihaela, pentru că e îndrăgostită.
Cristian Sîrb, pentru Proust.
Urmuzz, pentru suprarealism.
Zaza, pentru călătorii exotice.
Lekktor, pentru matematici.
Veșnic visător, pentru vise.
Surorile Marx, pentru miuzici, filme și alte răutăți cu patină.
Mircea Popescu și Blegoo, pentru cu totul altceva.
Incze Klara, cu care de mult nu am mai vorbit, și căreia știu că o să-i placă ideea.
Și pentru toți ceilalți, pe care cuvîntul “anticariat” îi face să viseze.

Cît despre Moș Pinocchio:

1. Cărți, multe și vechi, cu hîrtie îngălbenită de timp, ortografie demodată, legate în carton și piele, cu cotorul rotund cu nervuri, scris cu litere aurii. Pe rafturi prăfuite. (Dar, vă rog, fără păianjeni!)
2. Hărți vechi de navigație pe pereți. Pot să fie și ale vreunui oraș frumos, dar să aibă măcar vreo 100 de ani.
3. Un ceainic cu ceai parfumat și cești de Rosenthal.

LOLing

Azi de dimineata, in pragul unei discutii eroicomicosatirice, gasii printre comentarii urmatoarea intrebare:

salut... nu e spam... faci schimb de link-uri?

Intr-un moment de avint comunicativ i-as fi explicat domnului Bolog ca linkurile din cele trei sectiuni ale blogrollului meu sint acolo pe cu totul alte criterii decit schimbul in natura. Dispozitia mea momentana fiind insa predominant meditativa (stare din care nici macar cafeaua-bomba de dupa masa nu a reusit a ma extrage), dadui clic si facui ochii mari. Tema zilei: De ce poarta femeile chiloti tanga. Pe primul loc in blogrollul oferit: Despre Pizde, cu majuscula. Ma dusei imediat cu gindul la un post mai vechi si verificai statistica: Nu, cuvintul cu pricina nu figura printre keywords. Ce pacat.

Cu moderat regret trebuie sa-i comunic pe aceasta cale domnului Bolog ca tema propusa nu face obiectul intereselor mele. Iar daca nu stie asta, atunci mesajul dumnealui se incadreaza in modul cel mai natural cu putinta la categoria spam.

LATER EDIT: Iata un articol al Klárei pentru care am aplaudat furtunos.

Vizita batrânului domn

“venea iarna, si la moulin rouge ferestrele erau aburite
acolo beam vin rosu tacuti asteptind inserarea”
(Liliana, poeta)

– Nu-i desfa atit de tare, ca stii ce greu imi e sa-i string la loc, bombani Walter.

Am tacut cu totii. Doar Robert, aplecat la picioarele lui Walter, icnea. Neindeminarea cu care se lasese in genunchi era de neinteles pentru un fost campion national la patinaj artistic, fie el acest “fost” si in anii 50 ai secolului trecut. Noi, astia mai apropiati de anii 50 ai virstei noastre, am fi facut-o mult mai usor. Dar stateam asezati care pe unde, mai pe vreun scaun, mai pe vreo masuta sau noptiera, mai pe marginea patului, si nu stiam ce sa facem. Stiam ca Robert avea doua proteze de cap de femur, mai multe operatii la genunchi si alte citeva piese de schimb pe ici si colo, tocmai vorbiseram despre asta. Despre ce altceva sa vorbesti intr-o asemenea vizita?

– Sa ti-i pun sub pat? intreba Robert, ridicindu-se cu fata congestionata si cu pantofii in mina.
– Nu, pune-mi-i la usa, ca stii ce greu imi e sa-i scot de sub pat, raspunse Walter ceva mai linistit.

Noi, astia mai apropiati de virsta de 50 de ani... Domnu’ Inginer se amuza din cind in cind facind o caricatura a relatiei noastre la 80 de ani: “...cind o sa ma parasesti si o sa fugi cu unu’ de 60 de ani, proaspat si numa’ bun.” Chiar tatal lui, dupa 15 ani de vaduvie, isi gasise o partenera cu 20 de ani mai tinara decit el, corespunzind cu exactitate descrierii de mai sus. Robert era si el cu sapte ani mai tinar decit Walter, dar asta era floare la ureche.

– Si tu ce faci fața asta de inmormintare, ma apostrofa Walter.

Ma gindeam la Klára si prietenii ei amintindu-si despre bunici si intrebindu-se ce amintiri vom lasa noi nepotilor nostri. Pai e simplu, raspunsese A: „Pe batrina nu puteai s-o dezlipesti nici cu amenintarile de laptopul ei, adormea in fiecare seara in acelasi fotoliu, cu laptopul pe genunchi. I-l luam usurel, tresarea si apoi ca un copil batrin accepta resemnata s-o ducem la culcare.“ Asta in cazul in care amintirile vor fi intr-adevar ale nepotilor si nu ale unei ingrijitoare de la azil, mai completase A.

Da, e simplu: Nu e decit o vertebra largita atit cit sa nu mai apese pe nerv, si Walter sa poata sa-si miste din nou piciorul sting fara dureri. Pentru noi e foarte simplu.