Schiță în roșu

“venea iarna, și la moulin rouge ferestrele erau aburite
acolo beam vin roșu tăcuți, așteptînd înserarea”
(Liliana, poeta)

Și au venit acele dimineți în care aburul plutește peste marginea orașului pînă tîrziu, spre prînz. Gurile rele spun că este aburul Oktoberfestului – dar nu, pentru că Moș Pinocchio și domnu’ Inginer beau vin, de preferință roșu.

Întorși din conced la drum de seară, găsim la ușa apartamentului buchetul de trandafiri de mai jos. Obiectul roșu din mijlocul lui este o inimă de sfoară: cineva și-a pierdut-o, fără îndoială pentru altcineva. Cum nici eu, nici domnu’ Inginer, flăcăi tomnateci, nu ne mai așteptăm la declarații de dragoste înfocată, și cu atît mai puțin la cereri în căsătorie, am scris și pus la avizier mesajul corespunzător: cine simte lipsa buchetului, să se anunțe. Nu s-a anunțat nimeni, iar noi am așezat buchetul în geam, și am uitat pentru o vreme să ne uităm la ceață.

Am visat că aveam un căluț

Mai întîi aveam 600 de studenți înscriși la un examen scris pe care trebuia să-l organizez în trei amfiteatre în același timp. (Bineînțeles, trebuia să am – să avem – grijă să nu copieze.) Și mai aveam un șef care îmi povestea la fiecare întîlnire ce catastrofe se puteau întîmpla la un asemenea examen: Dacă studenților nu le era clar ce se întîmplă, puteau să intre în panică și să facă revoluție.

N-au făcut, au fost cuminți. M-am întors în birou cu cîteva zeci de kile de hîrtie, pe care am încuiat-o în dulap. Apoi m-am dus la culcare.

Am visat că aveam un căluț. Era un roib tandru, care mă adulmeca cu botul, și mă gîdila.

Asta-i tot. (Avea pe grumaz o urmă, probabil o cicatrice veche, nimic dramatic, doar un loc unde cîndva se întîmplase ceva, și rămăsese semn. Cu toții avem semne, mai ales semnele timpului.)

Gîndindu-mă ce poate să însemne asta, și amintindu-mi cum îl băteam amical pe grumaz, mi-am dat seama că trebuie să fi fost domnu’ Inginer.

Marcel

…oamenii a căror inimă nu este în cauză, judecînd totdeauna legăturile ce trebuie evitate, căsătoriile nereușite, ca și cum ai avea liber să alegi ce iubești, nu țin seama de fermercătoarea iluzie pe care o proiectează dragostea și care învăluie atît de complet și atît de exclusiv persoana de care ești îndrăgostit, încît “prostia” pe care o face un bărbat ce ia de soție o bucătăreasă sau pe amanta celui mai bun prieten al său este în general singurul fapt poetic pe care-l săvîrșește în decursul existenței sale. (Proust – Fugara)

Vrea să zică cum că tocmai am terminat penultimul volum din “Căutarea timpului pierdut”. Pentru următorul nu mai avem la dispoziție traducerile BPT. Urmează originalul.

Amintiri din conced, cinci. Trandafiri la despărțire

Conducîndu-l pe domnul Inginer, cu destulă tristețe, la aeroport, am trecut și prin grădina de trandafiri de la Fukuyama. Ploua.

Moon River. There's such a lot of world to see

Domnu' Inginer zice că e timpul să mă întorc acasă. Și tare mă tem că are dreptate.

Variațiuni japoneze cu pește, unu

Dacă domnu’ Inginer ar fi un pește prăjit, l-aș mînca cu bețișoare, ca să dureze mai mult.

De dragoste. Ce-mi lipsește

Îmi lipsesc gulerele domnului Inginer, roase în față de țepii de la barba lui. Mă gîndeam așa azi după-masă, călcînd cămăși ca Penelopa.

Adevărul

Tot pe skype, domnu’ Inginer îmi spune că vrea să-mi facă un cadou la marea ocazie (vezi mesajul cifrat de maximă importanță), și se gîndește să-mi cumpere un ceas. Cînd mi-am dat doctoratul mi-a cumpărat un aparat de fotografiat. Îmi pare atît de rău că i-a trecut vremea și nu mai facem decît fotografii digitale! Un ceas. I-am spus că și o cravată de 100 de yeni dacă mi-ar cumpăra, mă bucur foarte tare că se gîndește la asta. (De altfel sînt foarte mulțumit cu ceasul pe care îl am.)

Adevărul e că sînt destul de singur pe’aici. Mai ales în weekend. Și mai ales de cînd domnu’ Inginer a plecat înapoi acasă.

Diferențe de fus orar. Skype

Domnu’ Inginer, proaspăt trezit, se întinse copios și spuse:

– Aaaaaaah, șoricel-purcel, peste două săptămîni la ora asta ne întîlnim la Osaka.

Domnu’ Doctor, proaspăt întors de la masa de prînz, își mîngîie burdihanul și făcu îndreptările necesare:

– Peste două săptămîni la ora asta vom fi fost deja o jumătate de zi împreună.

– Ach, se miră domnu’ Inginer, și zîmbetul i se lăți pe tot ecranul calculatorului.

O listă madelină

Am făcut cunoștință cu un bulgar, o rusoaică de la Vladivostok (era aproape acasă) și un mexican.

Ah da, și cu unul din vestiții băieți japonezi frumoși pe care nu reușești să-i vezi niciodată: Nu l-am văzut pentru că nu aveam ochelarii, cine ce vroia să-mi spună în japoneză? De altfel nu aveam nici haine, eram amîndoi în pielea goală. La gym, în vestiar, după antrenament. În rest, e în clădirea în care lucrez, cu trei etaje mai jos. Carte de vizită, etc.

Cartea de vizită se numește carte de vizită pentru că o dai cuiva care vine cîndva să-ți facă o vizită. Să nu uităm.

Dacă restaurantul e în Japonia și se cheamă italienesc, să nu te aștepți să găsești acolo italieni. Să ai toată înțelegerea pentru vinul roșu care ți se servește de la gheață, mai ales cînd afară e frigu’ dracului. Ții paharul în mînă (stil american) pînă se încălzește.

– Eu predau engleză, spuse unul din acei japonezi excentrici. Metoda mea se cheamă shadowing.
– Hăă? zise Moș Pinocchio inteligent.
– Păi uite ce e. Spune ceva, orice.
– Hăă? Ce să spun?
– Hăă? Ce să spun?
– Ceva, orice?
– Ceva, orice?
– Aha.
– Aha.
etc.

Mai tîrziu, Moș Pinocchio se gîndește cu vagă părere de rău că ar fi putut să recite unul din limerickurile lui preferate. Ocazia fiind pierdută, îl recită aici:

There was a young lord of Japan
Who wrote verse that never would scan
When they said: But the thing
Doesn’t go with a swing, he answered:
Yes, I know it doesn’t, but you know, I always try to put in the last line as many words as I possibly can.

Ah da, iese soarele, deci mă tem că nu am nici o scuză dacă stau acasă și scriu, cum îi ziceam aseară la telefon domnului Inginer. (Și mă mai întreb încă pe ce culmi de progres și civilizație o să ajungă nota de plată ciripind în fiecare zi la telefon Japonia-Germania pentru că domnului Inginer i s-a terminat pachetul de date pe luna asta – i s-a terminat după 2-3 zile – și la birou are firewall și paranoia...)

Fără cuvinte

Dimineața devreme. În care pat?

A fost una din acele dimineți în care mă trezesc pe jumătate și primul lucru care îmi vine în minte e să încerc să-mi amintesc unde sînt. Eram – scurtă excepție – în patul meu de acasă, cel de care mi-a fost atît de dor.

Dar vai, movila de lîngă mine nu era domnu’ Inginer. Erau o plapumă și o pernă, împachetate frumos și puse ordonat în mijlocul patului. Domnu’ Inginer rămăsese, ehei, în Estul Sălbatic.

Da. Da.

Dadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadada...

Intermezzo despre căsătorie, doișpe bis. O indicație erotică

„Simt trupul ăsta în care m-ai închis cum îmbătrînește și moare în jurul meu...” (Ultima licornă, din memorie)



Nu poți să găsești orice pe YouTube. Am vrut să vă arăt secvența din „My Fair Lady” în care Jeremy Brett, la 30 de ani, în rolul lui Freddy Eynsford-Hill cîntă „On the Street Where You Live”. L-am găsit doar pe Nat King Cole, care, la urma urmei, reînvie același sentiment. Vocea ușor aspră, radiind forță și tinerețe – poate mai aspră și mai fumurie la Nat King Cole decît la Jeremy Brett, și cu mai puțin din acea rotunjime și forță fără griji, la 25? 28? de ani? Alelei...

Este una din cele mai erotice figuri bărbătești pe care le-am văzut prin filme, Freddy Eynsford-Hill cîntînd „On the Street Where You Live”. (Și chicotesc de fiecare dată cu domnu’ Inginer cînd îl revedem, și el cîntă cu mîna dreaptă în buzunarul de la pantaloni, făcînd acolo nu se exact ce :-D ) Îl vedeți în persoană în secvența de mai jos, mult mai supus și mai naiv în fața Elizei Doolittle.



Dar ce vroiam să spun de fapt. Unul din DVDurile cu „My Fair Lady” are printre extras cîteva interviuri cu ultimii supraviețuitori ai filmului. Filmul este datat 1964, interviul trebuie să fi fost făcut prin anii 90, după moartea lui Audrey Hepburn și în ultimii lui ani, poate în ultimele lui luni de viața. Jeremy Brett, cîndva superb, acum răvășit de timp. Este una din cele mai triste figuri pe care mi le imaginez prin filme.

„...în rest doar această senzație
de unic supraviețuitor de pe un transatlantic de sentimente...”
(Mircea, tot din memorie)

Tristețea. Vis

Am visat. Se pare că mă întîlnisem cu un vechi și bun prieten. L-am întrebat: Știi că a murit Mircea. Și am văzut cum încep să-i curgă lacrimile. Pentru că el era Mircea.

Căsătoria, unsprezece. Logodna

Observați în imagine două mîini drepte, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcuta cu o a treia, logic, una din cele stîngi.

Căsătoria, zece. Două adevăruri simbolice

Un adevăr este că am cules violetele din dosul casei, umblînd în patru labe prin iarbă, și că miroseau putrenic a violete, dar și a grădină zoologică, pentru că pajiștea aia e locul preferat de plimbare al iepurilor. (Da, avem iepuri care mișună de jur împrejurul blocului; și alte animale la fel de sălbatice.) Asta pentru cei care își imaginează căsătoria ca pe o lună de miere eternă.

Celălalt adevăr este că în buchet era ascunsă o buburuză. Dați un clic pe poză, ca s-o măriți, și o să vedeți. Asta pentru cei care m-au întrebat de ce ne căsătorim.

Căsătoria, nouă. Pentru Vera, care vrea să vadă buchetul

Ce am făcut eu în ultimii 21 de ani. Altă listă incompletă

M-am făcut tată pentru a doua oară, bunic pentru prima oară, și iarăși bunic in spe.
După primii șapte ani am acceptat să revin în România. (În vizită, heh, și de atunci tot revin.)
Am regăsit-o pe Diotima.
Am învățat o grămadă.
Am devenit domnu’ Doctor.
M-am îngrășat, am slăbit, m-am apucat de fitness training.
M-am tuns la chelie, atît cît mai am ce tunde.
M-am certat și reîmpăcat cu Colombina.
Am ieșit din dulap.
Am făcut cunoștință cu domnu’ Inginer și am avut multă, multă răbdare să iasă și el dintr-un altfel de dulap, pînă acolo unde să accepte căsătoria și o verighetă pe deget, purtată chiar și la birou, în văzul colegelor curioase.
Am scris șapte ani din Jurnalul domnului Inginer.
Am învățat să cînt la flaut.

…mai ziceți și voi!

Cîntece de nuntă

Dragele mele și dragii mei, mă bucur că ați răspuns sondajului și vă mulțumesc. Răspunsurile pe scurt: “Highway to Hell” și “Văduva veselă” au primit patru și respectiv trei voturi din 21 în total. Eu unul aș fi votat pentru “Văduva veselă”, dacă tot ar fi fost să aleg ceva deșucheat, vorba Verei, și desigur, tot vorba Verei, “faute de mieux”. La “Highway to Hell” mi se zbîrlește pielea: gay da, satanic ba. Dar m-am abținut cu discreție de la vot.

“Que sera sera” este evident un hit și a primit 14 voturi. Dacă domnul Inginer ar fi participat și el la vot, precis că asta ar fi ales.

Dacă mă veți întreba ce prefer eu, independent de cele trei propuneri, probabil că m-aș gîndi mai întîi, puțin sarcastic, la “Muzica de divorț” a lui Andrieș. Apoi, ceva mai serios, la “Get Me to the Church on Time”. La ultima lecție de flaut, am dat năvală în garsoniera minusculă a lui David, răcnind “Iiiiiii’m gooona marry in the moooooo-oooorning…” Ceva mai tîrziu, prietena lui, care mă acompania la spinetă (da, pregătim un concert, nu, nu e pentru nuntă), mi-a spus că ar trebui să cînt cu aceeași atitudine, ca și cînd aș da năvală în garsoniera lor minusculă etc., etc.

Mi-ar fi plăcut să vă pot oferi acest cîntec în originalul din filmul lui George Cukor, cu Stanley Holloway in rolul lui Alfred P. Doolittle, dar ah și vai, copyrightul. Am găsit o interpretare sau chiar două cu Frank Sinatra, și nu erau rele deloc, dar pur si simplu nu mai pot să-l văd pe bătrînul mafiot. Vă ofer interpretarea lui Judy Garland, marele idol al comunități gay. (Dacă nu știați, aflați de la mine: Celebra Christopher Street Day a fost ziua în care a murit ea. Și tare ni’i dor.)

Ah da, și apoi, drept bonus, un sneak-preview cu rochia mea de mireasă. (Îmbrăcat în care, bineînțeles, am să vorbesc numai cockney.)