Pornografii de vacanță: Erecții de oțel

Fotografiată la Exeter și trimisă urgent domnului Inginer cu comentariul: I’ll have what she’s having. Domnu’ Inginer răspunde prompt și tandru: Aici îl recunosc eu pe Moș Pinocchio al meu.

În vizită la Majestatea Sa

Era pentru prima dată cînd Prinzessa mă ducea cu mașina undeva. Cred că era puțin crispată, dar nici eu n-aș fi condus mai bine pe acolo. Ajunși în apropierea hotelului, am văzut o cladire care mi-a placut. Aha, draguț și tradițional, ca în Jane Austen.



Ajunși și mai aproape, am citit inscripția de pe fronton: Devon County Prison. Ei nu, totuși nu cred că mi-ar place să locuiesc aici, nici măcar în săptămîna congresului. Mai bine în altă parte.

Uzara

Simțindu-mă slăbit de circumstanțe, cu simptome pe care nu le voi descrie aici, m-am dus la farmacie și am început să mă plîng cam așa: Vreau ceva, dar nu știu prea bine ce; am asta și aia, și m-am gîndit la semințe de purice. Farmacista (coaptă și cu experiență vizibilă), a stat cîteva secunde pe gînduri, și mi-a spus: Oh, nu luați semințe de purice, luați Uzara.

Foate bine. Am luat sticla cu mine. Prima doza avea, obligatoriu, 5 ml, apoi cîte 3 de 3 ori pe zi pentru simetrie. Mmmmm, am zis: Șnaps. Și m-am uitat la lista de ingrediente: Pe primul loc, alcohol etilic 40%. (Restul este irelevant.)

Iată deci în ce constă experiența. Dame Edna povestea cîndva (la o șuetă cu Gina Lollobrigida) despre investiția ei cea mai valoroasă: Minele de valium. „Remember, Valium isn't a drug, it's a food, in tablet form!” Pentru gospodina pătratică medie, care ce s-ar face fără. (Deși, constatăm, există produse cu efect echivalent.)

I looked at the Valium, I considered the stove,
I weighed up the stern moral issues,
But the strenght inside me grew
When I was almost through
My last box of Kleenex tissues.
So I hope you’ll applaud my great achievement
I am here tonight in spite of my bereavement...”

Moș Pinocchio se tratează cu încredere, de cîte 3 ori pe zi, cu Uzara.

Posibil sfîrșit de capitol

Seara bizară și îndepărtată în care mi-am tipărit teza de doctorat ca să o predau era la fel de caldă ca acum. Prin fereastra deschisă, un liliac imens a intrat înăuntru, a fîlfîit de cîteva ori, apoi a rămas spînzurat într-un deget de colțul geamului.

De data asta n-au intrat nici măcar musculițele obișnuite atrase de tuburile fluorescente.

Dimineața devreme. În care pat?

A fost una din acele dimineți în care mă trezesc pe jumătate și primul lucru care îmi vine în minte e să încerc să-mi amintesc unde sînt. Eram – scurtă excepție – în patul meu de acasă, cel de care mi-a fost atît de dor.

Dar vai, movila de lîngă mine nu era domnu’ Inginer. Erau o plapumă și o pernă, împachetate frumos și puse ordonat în mijlocul patului. Domnu’ Inginer rămăsese, ehei, în Estul Sălbatic.

Moș Pinocchio pe podul minciunilor