23 septembrie 2007

De ce iubim bucurestenii?

Nepretuita Zaza, incercind sa va raspund la intrebarea „de ce iubim noi Bucurestiul“ si cazind, vai, in unele dulcegarii, mi-am amintit pina la urma de o scena de pe plaja de la 2 Mai la mijlocul anilor '80: Unul din vecinii mei de cort era un timisorean care se entuziasma la ideea ca, uite, toata tara i'aici: Cutare'i clujean, cutare'i moldovean, tu esti din Bucuresti, mai vine si cutare din Maramures... Educatia comunista pe care am primit-o timp de 27 de ani a reusit in mod clar un lucru: Sa-mi dea frisoane la orice manifestare explicita de patriotism. Si totusi vecinul meu de camping era sincer, se bucura cu adevarat, si cred ca avea dreptate.

No, si ce legatura are asta cu iubirea de Bucuresti? Pai are, zic eu. Mi se pare mie ca bucurestenii iubesc nu numai Bucurestiul, se iubesc foarte tare si pe ei insisi, unii pe altii. In rest, nu prea mai exista mare lucru. Nenea Misha, clujean prin adoptiune si basarabean prin nascare, zicea cu of: Pentru bucuresteni, tara se termina la Chitila. Am incercat sa-l contrazic din principiu, dar iata, ma uit in jur si nu vad decit Bucuresti, bucuresteni si nimic altceva. Toate blogurile pe care le citesc si unde ma bag in vorba sunt ale bucurestenilor. Ele se leaga intre ele, de la un blog la altul, de la un bucurestean la altul. Din cind in cind, vreun Tapir american sau vreun domn Inginer neamt si "cu nasu mare" fac exceptie. Dar rar, foarte rar.

Si atunci ma intreb – si va intreb: Sa fie oare asta numai impresia mea, sau chiar asa e? Si unde se termina Romania vazuta din Bucuresti, la Chitila sau unde?

14 comentarii:

groupie spunea...

ce dezmăţ! 3 new postings de la ultima vizita :) ( si vin des aici )

io mi-s o fire blânda, dar daca as putea sa te forţez cumva sa scrii mai des..as face-o !

Pinocchi0 spunea...

Poti sa ma fortezi: raspunde la intrebare :-) Sau esti cumva ardelean?

groupie spunea...

da,get-beget ! poate de aceea (dar nu numai) pe mine ma..sperie bucurestenii :)

Pinocchi0 spunea...

Aha, ma bucur ca esti aici si stam de vorba. De unde anume esti?

Si mai la subiect: Cum vezi tu chestia asta cu bucurestenii? Nu e putin o lume cam aparte si cam izolata in ea insasi? (Stiu, asta e o intrebare sugestiva, dar ramine totusi la sugestia articolului.) Altfel pusa intrebarea, cum ti se pare tie, de unde incepe si unde se termina spatiul geografic in care te simti acasa?

groupie spunea...

subiectiv vorbind, bucurestenii sunt o lume foarte plina de ea insasi. ii compar des cu newyorkezii (sau, hai sa zicem, cu alti locuitori ai unui oras mare): rai, isterici, nepoliticosi. asta in r.l.
(si nu se pot suferi intre ei, am mai observat, tot in r.l.)

io mi-s din maramu', poate ca asta explica multe.iar acasa ma simt there where i lay my hat , geografic :)

ratatouille spunea...

Hi, hi, uite ca nici blogul meu nu e "bucurestean". Iar definitia lui groupie... cam subscriu la ea. Am stat in Bucuresti doar la facultate si nu stiam cum sa scap de acolo mai repede :))
Off topic: inca ma asteapta Todo sobre mi madre, proaspat dat jos de pe net ca sa imi improspateze memoria... I know, I am unreliable, but I do what I can. :)

Pinocchi0 spunea...

Surpriză, surpriză... De ce ai vrut să pleci mai repede din București si în care parte a țării te-ai dus?

ratatouille spunea...

Uf, de ce am plecat din Bucuresti... Pai ar fi multe motive, iar rezumatul ar fi ca nu as fi avut pentru ce ramane. Dar nu e numai asta. Cand ma gandesc la draga noastra capitala, cel mai des imi revin in minte cersetorii si vagabonzii. Imi amintesc de o fata de vreo 13-14 ani care alerga goala pusca prin metro, gafaind si urland ca un animal, cu parul valvoi, cu pielea acoperita de mult jeg si intr-o stare de paroxism greu imaginabila. Mi-am inclestat mana de bara de metal cand a intrat in vagonul meu si nu stiam unde sa imi feresc privirea. Dar nu de ea mi-a fost groaza, in general oamenii nu imi starnesc repulsie, oricat ar fi ei de murdari sau de nefericiti. Ci groaza m-a cuprins cand am observat atitudinea celor din jur. Parca ochii tuturor erau niste oglinzi opace, nu pareau deranjati catusi de putin, privirea le aluneca pe deasupra fiintei care se trantise intr-un colt si ingaima numai ea stia ce, ca si cum nu ar fi existat! Sau imi amintesc de alta fetita, care cersea pe la Universitate. Cersea e un fel de a spune. Plangea in hohote si se izbea cu spatele de perete incontinuu. Unii, altii ii mai dadeau cate ceva, iar ea lua tot ce i se oferea. I-am dat covrigul meu desi muream de foame la ora aia si am intrebat-o de ce plange si daca o bate cineva. Nu spunea nimic, doar plangea. Atat. Imi amintesc si de cersetorii care vorbeau la celulare, intr-o vreme in care aparatura in cauza nu era atat de accesibila ca acum. Si imi vin si alte doua situatii in minte. Un batran care a cazut pe scari la metrou - pe care nu l-am ajutat pentru ca tocmai sosise metroul in statie, mea culpa! - si un copil pierdut tot intr-o statie - deh daca mai mult in metro am stat - pe care am avut senzatia ca l-am revazut dupa vreun an cersind langa altii. In ambele cazuri mi-am zis ca nu am ce face, pentru ca ma grabesc si, cu siguranta, se va gasi altcineva care sa ii ajute. Dar gandul cel mai ingrozitor este ca nu s-a gasit nimeni. Si cu riscul de a fi acuzata de provincialism cronic, pot spune ca la mine in oras, s-ar fi gasit acea persoana care sa intinda o mana de ajutor.
Asa ca m-am intors in orasul meu de provincie din Muntenia, unde cersetorii stau pe langa biserici, nu plang, nu vorbesc la celulare, nu sunt invizibili si nici disperati, nici in carteluri a la Filantropica.
Asa ca, draga Pinocchio, iata de ce nu iubesc eu Bucurestiul. Despre bucuresti nu as putea spune prea multe, pentru ca toate relatiile pe care le-am legat acolo au fost tot cu alti provinciali ca si mine.
PS. Scuze pentru comentariul prea lung.

Pinocchi0 spunea...

Ratatouille, multumesc pentru raspuns; nu trebuie sa te scuzi pentru lungime -- din punctul meu de vedere, cu cit mai mult, cu atit mai bine. In rest, ce pot sa spun? Bucurestiul pe care il iubesc eu nu prea mai exista de multa vreme, a fost... sistematizat. Si ma refer aici in egala masura la vechile mahalale, asa cum crescusera ele de zeci, poate sute de ani, de jur imprejur, dar si la cartierele din centru, unele din ele le-am cunoscut bine pe vremuri, acum le mai gasim doar in romane, in "Enigma Otiliei", de exemplu. Intotdeauna au existat cersetori, dar cred ca, intr-adevar, nu aveau aspectul asta cumplit de azi, iar oamenii nu aveau nici ei simturile atit de tocite.

ratatouille spunea...

Da, poate ca ai fost norocos pentru ca ai cunoscut un altfel de Bucuresti. Tocmai asta era si principalul punct de argument al persoanelor mai in etate din familia mea, care nu puteau intelege de ce nu suport Bucurestiul. Spun "poate ca ai fost norocos", pentru ca, pe alta parte, ai fost nevoit sa traiesti mai mult timp in comunism decat cineva ca mine, sa zicem. Eu am avut "noroc" doar de 11 ani de comunism, si tot mi se cam ridica parul in cap cand sunt mai mult de 3 persoane in fata mea la o coada.
Ei, uite o tema interesanta. Eu cand stateam la cozi ascultam ce isi spuneau oamenii intre ei ca sa nu ma plictisesc (atunci cand nu mai era vreun copil de la mine de la bloc cu mine la coada). Deci tema ar fi cam asa: Va mai amintiti ce povesteau oamenii pe atunci, in timp ce stateau ore intregi la coada?

A. spunea...

Ba ţara mea se termină: la sud cu Dâmboviţa, la vest prin Griviţei, la est pe la Muncii şi la nord pe la Băneasa.

Chitila ce e?

@Ratatouille:
Lasă, n-or băga ei metrou şi în micul oraş de provincie din Muntenia, om sta atunci de vorbă!

Julesie spunea...

Bucurestiul e singurul loc din lume unde m-am simtit cu adevarat eu. Nu a trebuit sa ma feresc, sa ma acopar, sa ma integrez. Social vorbind, o minune si-un paradox - un labirint in care oricum ai lua-o tot ajungi la oameni ca tine in final. Poate e doar efectul de oras mare.

Intelectual si moral vorbind, nu m-am simtit niciodata mai strivita. L-am urat fiindca nu are reguli. Am refuzat sa calc peste oameni si l-am urat din ce in ce mai mult cand ei calcau peste mine. Asa ca mi-am luat jucariile si m-am dus la alt bloc. And good riddance.

Si puteam jura ca mi se va face macar putin de tot, macar cat o scama, dor de el. Avand deja un abandon de oras la activ, chiar credeam ca ii voi vedea partile bune, fiind departe de el. Si-acum ma pregatesc sa vin inapoi, dar jucariile imi raman aici.

Anonim spunea...

Am observat un lucru, care parca e o tendita a ultimilor vremi.M-am nascut si crescut in Bucuresti. Cand am scris ultima propozitie am avut o ezitare, pentru ca stiu ca multi din cei care o vor citi isi vor forma implicit o parere negativa despre cel care a scris-o (eu). Adica, daca scriam de exemplu "sunt nascut in Campina" era ok, dar "sunt nascut in Bucuresti" suna a lauda de locuitor plin de sine al Bucurestilor.

Spun asta pentru ca am avut multe contacte cu oameni care nu sunt nascuti in Bucuresti (de ex la facutate minim 60% nu erau bucuresteni) si de la o vreme parca exista tendinta asta de etichetare a bucurestenilor si a Bucurestiului.Adica am ajuns ca atunci cand merg la munte si ma intalnesc cu alti drumeti sa ezit a imi spune orasul de origine. E cam aiurea. Mie daca nu imi place Tulcea, sa zicem, cand ma intalnesc cu cineva din Tulcea mi se pare nepoliticos sa ii zic in fata ca nu imi plac tulcenii si nici Tulcea.

Nu mi se pare in regula a cataloga oamenii generalizand, considerand a priori ca sunt nu stiu cum pentru ca sunt bucresteni sau ardeleni, sau ce ori fi ei.

De altfel Ratatouille, care nu e din bucuresti, recunoaste ca a preferat sa prinda metroul in loc sa il ajute pe batranul care a cazut pe scari. Adica ia uite, nu l-a ajutat nimeni ca asa sunt bucurestenii, dar nici ea nu l-a ajutat. Deci asa sunt oamenii de oriunde ar fi. Se uita in alta parte cad era nebuna in metrou, dar
faptul ca ceilalti se uitau si ei in gol e un defect al bucurestenilor. Adica ce trebuiau sa faca? De ce n-au facut cei care nu erau nascuti in bucuresti ce ar fi trebuit, oricum cred ca 50% dintre calatori erau nascuti in alta parte.

Va zic eu: oamenii sunt la fel, nici mai rai, nici mai buni.

Mai e o chestie: pana nu am ajuns sa am contacte cu non-bucuresteni nu mi-a trecut nici o clipa prin cap sa ma consider superior cand merg in provincie pt ca sunt bucurestean. Adica e o tampenie, de ce as fi? De la o vreme observ ca oamenii cand afla ca esti din Bucuresti au tendinta sa considere ca te simiti superior si ai fite, desi tu nu faci nimic. Daca nu spuneai (am testat) nu te mai considerau asa. Ma intreb care e treaba. S-ar putea sa fie niste complexe (nejustificate)care sa aibe efectul asta. (ma consider inferior, in subconstient, si atunci automat mi se pare ca celalalt se considera superior. E o ipoteza de-a mea care poate fi gresita.

Cred ca e si o moda si oamenii se iau unii dupa altii.

O tampenie. Nu exista superioritate si inferioritate cu privire la locul nasterii sau in care traiesti.

patratel spunea...

groupie said...

"subiectiv vorbind, bucurestenii sunt o lume foarte plina de ea insasi. ii compar des cu newyorkezii (sau, hai sa zicem, cu alti locuitori ai unui oras mare): rai, isterici, nepoliticosi. asta in r.l.
(si nu se pot suferi intre ei, am mai observat, tot in r.l.)

io mi-s din maramu', poate ca asta explica multe.iar acasa ma simt there where i lay my hat , geografic :)"


Deci iata ca si unii din "maramu`" pot fi foarte plini de sine, nepoliticosi, isteric nu stiu.