27 noiembrie 2007

The Last Rose

Agata este o fata perseverenta si are intotdeauna o gramada de idei geniale. Agata este si o foarte buna si severa observatoare. Trebuie sa fi observat vreo lene de-a mea: Nu mi-a placut niciodata sa invat melodii pe dinafara. Am invatat intotdeauna poezii pe dinafara, majoritatea le mai stiu si acum, dar asta e altceva. Poeziile au rima, melodiile nu. Melodiile se compun din sapte silabe, do re mi fa sol la si, din care rimeaza eventual mi cu si, si atit. Iar diezii si bemolii nu ajuta memoria cu nimic.

Agata m-a luat o vreme cu duhul blindetii. Cind a vazut ca imi iese mai bine o piesa, m-a intrebat: Nu vrei sa o inveti pe derost? Eu m-am fandosit nitel, apoi i-am spus ca incerc dar nu promit. Nu am invatat-o. Cu ocaziile urmatoare, a incercat sa imi spuna ce bine ar fi sa cint vreo piesa sau alta prietenilor mei, ce impresie grozava ar face, dar pentru asta trebuie sa invat piesa pe dinafara. Rezultatul a fost acelasi. Acum doua saptamini mi-a adus un cintecel irlandez, "The Last Rose", si mi-a spus sa il transpun. Originalul fiind in fa major, sa il cint in fa, in sol, in la, in si bemol, in do, in re, suprema provocare: in mi major, si tot asa pina sus.

Nu stiu cum s-a facut, dar a nimerit slabiciunea mea pentru muzica irlandeza. De fapt, stiu: Asta vara, cind am invitat-o la noi, una din chestiile pe care le-am facut a fost ca ne-am instalat pe covorul din sufragerie si am rascolit tot teancul de note din dulap. Asa ca stie ce imi place.

O vreme, cintind, m-am gindit la numele notelor. Ce prostie, nu-i asa? Apoi m-am gindit mereu la nota urmatoare: ma gindeam la fa si cintam sol, si tot asa. Apoi s-a intimplat: Am renuntat sa ma mai gindesc la note. Am renuntat sa ma gindesc la degete. M-am desprins de mine, m-am dus citiva pasi mai incolo, m-am rezemat de perete (asa cum face Agata) si m-am ascultat cintind. Era muzica. Pentru citeva secunde, am respirat muzica. Apoi am revenit.

Multa vreme dupa asta am avut o senzatie de plutire. Nu mergeam cu tramvaiul (in general nu merg cu tramvaiul, decit cind ma duc la Agata), ci pluteam pe deasupra sinelor. Prin intunericul de afara, stiam foarte bine unde si incotro.

Automatizarea abilitatilor, va spune psihologul. Odata abilitatile, fie ele muzicale sau de alt fel, automatizate, controlul constient nu mai este necesar. Ramine monitorizarea procesului productiv si cognitia la nivelurile superioare. Efortul si performanta sunt in echilibru (ce prozaic, nu-i asa?), iar atunci se atinge starea de flow. La Bucuresti, incepeam sa scriu pe tabla, in stinga de tot, cu litere foarte mari, numele pe care il anuntasem a fi american: CZIK... studentii priveau hipnotizati; la ...SZENT... rideau deja cu totii; pe ...MIHALYI il inghesuiam in dreapta tablei, sala delira. Asta la Bucuresti. La Cluj nu reactiona nimeni in nici un fel.

Schmendrick, magicianul in cautarea lui insusi si a magiei. Stia prestidigitatiile de bilci, dar pina si alea o luau uneori razna, de capul lor. Apoi trebuia sa salveze licorna, Ultima Licorna. S-a incordat din toate puterile, apoi a dat drumul la tot, si a spus: Magie, fa ce vrei. Cind vijelia s-a potolit, s-a adunat de pe jos si s-a uitat in jur, spunind: Cred ca de data asta am facut cu adevarat ceva, ma intreb numai ce anume...

5 comentarii:

Iulia spunea...

Dac-ar fi sa fii critic cu melodia asta - http://youtube.com/watch?v=tPfFoVDLSKc&feature=related - ce ai spune?!

Prada_Devil spunea...

DA !

Pinocchi0 spunea...

Calea e lunga, as spune. Iar patetismul asta nu mi se pare necesar. Dar nu am uitat ca la virsta respectiva am trecut si eu prin el. Fiecare are bataliile lui personale. Iar conducatorul de osti, ca in Kagemusha, sta in virful dealului pe scaunelul lui si singurul semn de emotie permis cind vede ce se intimpla este sa-si faca vint cu evantaiul.

Jane spunea...

Asta e, si trebuie sa-ti spun: posturile tale ma coboara la nivelul alfa de meditatie de fiecare data. Thank you.

Zaza spunea...

Gingaş. Mi-a plăcut mult.