20 decembrie 2007

Leapșa de la Vlad...

...care ne întreabă ce făceam la revoluție.

Ah, Vlad. Drept să spun, ăsta este unul din lucrurile pe care (între timp) nu îmi (mai) face plăcere să mi le amintesc. Dar fie leapșa leapșă și mahalaua Mahala. Scriem, deci, aici.

Păi ce să fac, eram stagiar pe vremea aia și băteam Bucureștiul în delegații. Cum lumea se aduna la manifestație, nu prea aveam cu cine să îmi fac chelcășozurile pentru care eram acolo (nu mai știu cui îi venise ideea să mă trimită tocmai atunci la Uzinele Republica, cu care altfel nu aveam nici în clin nici în mînecă, să fi fost adjunctul sefului de atelier, care ne arătase de prin primăvară o poză de grup tăiată dintr-un ziar, explicînd triumfător că uite, ăsta e, Iliescu îl cheamă), așa că am pornit-o cătinel spre casă, Prinzessa era pe atunci o gogoloață mică. Restul l-am văzut la tembelizor. Scena mea preferată, de care îmi aduc bine aminte, e una cu Florin Piersic si Mirabela Dauer. El era mare cît un munte pe lîngă ea, care era mică și durdulie. Amîndoi erau emotionați tare si aveau lacrimi in ochi. Pe el nu prea l-am crezut, că doar e actor; pe ea am crezut-o mai mult, că era mai reținută. Florin Piersic învîrtea între dește un steguleț roșu galben și albastru și părea ca nu prea știe ce să facă cu el. La cît era el de mare, stegulețul ăla era caraghios de mic. Scena am revăzut-o peste ani la Fernsehen in Germania, se pare că le-a mai plăcut și altora.

Poate ar mai fi de spus că pe 30 noiembrie fusesem în delegație la Timișoara. Plecasem din București cu trenul de noapte, la vagon de dormit clasa I. Eram tare bine dispus, aerian cum eram pe vremea aia. Haha, mergem cu trenul, ce draguț. Am ajuns la Gara de Nord, m-am instalat, și am ieșit pe culoar să stau de vorbă cu lumea. Am spus cuiva ceva amabil și m-am așteptat la o replică la fel de amabilă. Am înghețat. Nu era amabilă. Nu era de loc. A fost numai o privire. Am înghețat. Mi s-a făcut rușine, fără să știu de ce.

Am ajuns pe la vreo 6 în Timișoara, la 7 hîrtia era semnată, iar eu aveam toată ziua la dispoziție pînă la următorul tren de noapte. Am umblat creanga prin oraș. În vitrinele librăriilor din centru erau cărți din seriile cunoscute: Prietenia tradițională dintre România și țara X, cu pozele lui Honecker, Jivkov si ale tuturor foștilor, puse la vedere, cu Omagiul grăsan și roșu printre ele. În centru, era adunată mai multa lume, să fi tot fost vreo 50 de persoane. Toți erau strînși în jurul unuia care povestea ceva. Curios cum sunt, m-am apropiat și am tras cu urechea. Vorbea despre fotbal. Mi-am adus aminte de cei care se adunau in Cișmigiu la șahiști și vorbeau despre fotbal de-a valma, și m-am mirat. Cum poate unul singur să vorbească despre fotbal și toți ceilalți să tacă și să asculte? Cîteva luni mai tîrziu, cînd lucrurile aveau să se liniștească, iar eu aveam să găsesc timpul și liniștea să meditez la cele văzute și auzite, mi-am amintit de tanti Ileana, care vorbea la telefon cifrat cînd o suna fiică-sa din Germania. Era tare caraghioasă.

2 comentarii:

flüchtling spunea...

multumiri lui vlad ca ti-a pasat leapsa asta, e un subiect foarte interesant si ai povestit, ca de obicei, foarte frumos.
(noi eram in doiciland deja, de câteva luni, urmaream emisiunile de stiri cu inimile sarindu-ne din piept si incercam sa explicam celor de aici ce se petrece acolo si de ce)

Vlad Stroescu spunea...

Mie în schimb îmi face plăcere când îţi aminteşti :)