31 ianuarie 2008

De ce iubim noi Bucurestiul si bucurestenii (2)

La lectia de flaut de aseara, nepretuita mea Agata a spus ceva ce m-a intristat. Amintindu-mi de argumentele Zazei, de unele discutii din Mahala si, in general, de Bucuresti si bucuresteni, m-am gindit ca n-ar strica o scurta consemnare.

Anul trecut, Agata a fost la un concurs de flaut la Timisoara. S-a intors încântata, si mi-a spus, oarecum in treacat, “Ah, si premiul, da, premiul l-am adus cu mine.” (Aici fiind vorba de unul din premii, ma rog.)

Aseara mi-a spus ca se gindeste sa mearga la un concurs la Bucuresti. Apoi a explicat ca se mai gindeste: A auzit, adica, “lucruri neplacute”, despre profesori slabi (dar cu pozitie) care isi imping studentii la fel de slabi pe primele locuri.

Mi-a stat pe limba: Bucurestiul nu e Timisoara, heh. Si apropo de cele discutate in Mahala: Avem aici un punct de vedere diferit in aceeasi problema. Cine pleaca, cine se intoarce, de unde si incotro...

2 comentarii:

Vlad Stroescu spunea...

Malheureusement, e adevărat. În Bucureşti, că e medicină, muzică sau altceva, poţi răzbate dacă eşti valoros, dar doar sub aripa protectoare a unui barosan. E valabil indiferent ce ai vrea să faci.

Pinocchi0 spunea...

Nu numai la Bucuresti, Vlad. Unul din exemplele cele mai la indemina: Anne Sophie Mutter si Karajan. Cel de-al doilea, care, sa nu uitam, a fost la vremea respectiva membru al partidului national-socialist si a adus omagiile sale lui nenea Adolf, acolo unde un Furtwängler a refuzat sa o faca. Bucuresti, Berlin, Londra...

Dar Timisoara?