Dimineata dintâi

Ne-am trezit dintr-un fel de catalepsie, inevitabila cind te trezesti dimineata la 3 jumate ca sa pleci la aeroport (si aia nici macar dimineata nu se poate numi), zbori vreo doua ore spre sud, aterizezi in haosul unui aeroport folosit cu mult dincolo de capacitatile lui initiale, te cocoti intr-o masina inchiriata si scapi la un fir de par de accidente pe cit de stupide, pe atit de periculoase. (Soferii mallorquinezi se pare ca au mult exercitiu in evitarea turistilor bezmetici. Si nici macar nu claxoneaza sau fac gesturi obscene.) Te hotarasti in sfirsit sa iti petreci o parte semnificativa a serii la Mercadona, presupunind ca inchide la aceeasi ora ca in Germania. Casti gura la taraba cu peste, minunindu-te mai intii, apoi amuzindu-te de turistii germani care se minuneaza. Ce-o fi aia? “Aia” e un rapeo. Tragi de buza de jos, iti dezgolesti incisivii, impingi maxilarul in fata si scoti sunete fioroase, asa cum ar scoate un peste abisal daca i-ar permite conditiile de mediu. Asa arata. Domnu’ Inginer aproba. Apoi iti aduci aminte ca ai stat vreo jumatate de ora inutil prin nestiinta la ceea ce ti se parea o coada in stil mediteranean. Spaniolii sunt mult mai ordonati decit stereotipul lor, au bonuri si numere de ordine la raionul de peste. Vinzatoarea striga cu dictie peltica numerele pe care le vezi in acelasi timp afisate luminos pe perete, lectia numero 1. Ceri un “demi kilo de langustine cocide”, iar ea te corecteaza binevoitoare: “Medio”, lectia numero 2.

Revelatie la supermercado: O fata de vreo 12 ani studiaza dulciurile dintr-un raft si isi lasa caruciorul de-a curmezisul in mijlocul drumului. Bomban in sinea mea, ma apropii pregatit sa sar peste carucior, pentru ca sta cu spatele la mine, nu ma vede si nici nu s-a gindit, nu a prevazut din timp consecintele negative al comportamentului ei juvenil si iresponsabil. Nu se intoarce spre mine, nu da semne ca m-ar fi vazut, dar in virtutea unei perceptii extrasenzoriale isi trage caruciorul si imi face loc tocmai la pont. Ramin cu gura cascata. Sigur ca da, zice domnu’ Inginer, e chestie de educatie. In Germania, continua dumnealui, copiii sunt educati sa nu dea inapoi. Cine cedeaza primul a pierdut. Ma simt revelat, luminat brusc de stralucirea cunoasterii: Nu este vreo nevroza de-a mea nemteasca sa mi se para ca tot timpul imi sta cineva in drum si nu s-ar da la o parte Doamne fereste. Sunt cu totul si cu totul indreptatit sa folosesc caruciorul de la supermarkt ca pe un buldozer si sa injur in gura mare soferii de Porsche care isi lasa masina cu nonsalanta peste banda de biciclete ca sa isi inchida relaxati poarta ograzii de la vila. Nemtii sunt nesimtiti de fel, traiasca stereotipele si stereotipii!

Ne trezim deci dintr-un soi de catalepsie si filosofam ce inseamna sa te culci cu gainile si sa te trezesti la cintatul cocosului. Una fara alta nu se poate, sau daca se poate nu este recomandabil. Ambele sunt de savurat in viata la tara, unde te trimite dorul de natura si dragostea de agroturism, si unde gainile scurma fericite caci sarace cu duhul printre lamâii cu fructe de talia dovlecilor, toate astea sub fereastrele noastre de castelani rurali. In fata geamului deschis, imi impreunez miinile pe piept si cint cu patos in aerul diminetii, privind la lamâi, palmieri si eucalipti:

La fereastra casei mele
e un plop uscat.
Pasariiiiiii
ca cuibul iei

si-a agatat.
Ziii si noaaaaaaaaaaapte
cinta cinta nenceta
aat...