06 iulie 2009

Nu numai românii

Intre doua ploi torentiale cu tunete, fulgere si sirene de pompieri (pentru cine nu cunoaste obiceiurile locului: daca vi se inunda vreodata subsolul, chemati pompierii sa-l goleasca de apa), ne-am aventurat in gradina de bere s-o vedem pe Beate. Dumneaei, veche prietena müncheneza get-beget si traitoare dincolo de ocean (de unde si diverse moduri pline de fantezie de a-i pronunta numele), vine cam de doua ori pe an, si atunci organizeaza intilniri cu persoane care trebuie neaparat sa se cunoasca intre ele.

De data i-am cunoscut pe Alex si pe prietenul sau ucrainean pe cale de a fi, citez: importat. Ucraineanul, la vreo 30-35 de ani, mi-a provocat sentimentul parfumului de trandafiri pe care il gaseam, copil fiind, cotrobaind prin lucrurile bunicii: placut, de la distanta suficienta. Despre Alex nu pot sa spun mare lucru: jumatatea de sus a feței era ascunsa de o pereche de ochelari Prada. De soare, evident.

“You cannot wear shades for a gala dinner, dear, you are not that famous.”

Beate a avut ideea, de altfel bine intentionata, sa initieze un schimb de experienta pe tema imigrarii.

– Am fost foarte surprinsa, la vremea respectiva, sa aflu cum ati facut. Eu credeam ca ati fugit peste granita intr-o noapte cu ceață. Si cind colo voi v-ati luat bilet la avion si ati zburat la Berlin.

– Chiar asa, i-am raspuns. Inchipuie-ti ca am avut pina si pasaport. Iar daca iti inchipui ca asta nu a fost o aventura, inseamna ca n-ai zburat niciodata cu Interflugul. Despre greutatea si numarul bagajelor nu-ti mai spun nimic, stii si tu cite se aduna la o familie cu copil mic.

– Carevasazica tu ai fost importat prin casatorie, trase Alex concluzia.

Daca cumva ati crezut despre mine ca sint un individ impulsiv sau chiar violent, aveti aici proba contrarie. Sint un monument de rabdare. Daca n-as fi fost, i-as fi tras palme.

– Beate are de obicei altfel de prieteni, am spus a doua zi la micul dejun. Chiar nu stiu de ce trebuia sa facem cunostinta tocmai cu ăsta.

– Dar nu-l mai vazuse de douazeci de ani, obiecta domnu’ Inginer plin de intelegere, intorcind pe toate partile un obiect mic si rotund cu inscriptia “Rustique de Normandie”. De cind au vindut impreuna cîrnati nemtesti in Florida. Mmmmmm, mai spuse, maturitate deplina!

– Dragul meu, am raspuns asteptind cu neplacuta incordare deschiderea ambalajului ermetic, o viata intreaga si alte opt dupa aia, si tot n-as simti nevoia sa-l revad.

9 comentarii:

Mihaela spunea...

:)Bine ca nu mai trebuie sa-l revezi :)

Pinocchi0 spunea...

Nu se stie niciodata ce surprize iti rezerva soarta -- si Beate. In orice caz am cazut de acord cu domnu' Inginer ca daca mai vrea vreodata sa vorbeasca cu noi, ii rugam politicos sa-si scoata ochelarii. (Si sa nu se amestece in lucruri care nu-l privesc, heh.)

andibob spunea...

Stii cum ai scris? De parca as fi fost acolo :))
Multam

Pinocchi0 spunea...

:-)

Mihaela spunea...

O, da, să-şi scoată ochelarii! Ce impoliteţe! Eu mi-i scot şi pe cei de vedere, fiindcă sutn heliomat şi, cel puţin la începutul întrevederii, nu-mi vede interlocutorul ochii :)

Pinocchi0 spunea...

Daca ma gindesc bine, idealul stilistic ar fi fost ochelarii D&G (fake, evident). Nu stiu de ce (si sper ca mi se vede bine aureola de sfint de deasupra capului), Alex purta, in imaginatia mea, un lant gros de aur la git. In realitate nu, nu purta nici un lant.

lektor spunea...

eu l-as intreba daca are conjunctivita.

Pinocchi0 spunea...

Lektore, esti o comoara la casa omului.
(Chiar daca nu vrei s-o recunosti.)

evanb0 spunea...

Mie nu-mi plac ochelarii care ascund ochii, dar culmea, ochelarii mei de vedere (fără de care îs ca o cârtiţă) i-am făcut heliomaţi de data asta şi-s fix în postura pe care o urăsc cel mai mult la alţii. Roata se învârte :))