Adevărul e că nu prea aveam ce căuta acolo. Indiscreția era aceeași cu a pictorilor prezenți într-o scenă de gen. Unele personaje îl ignoră conștient și puțin crispat, altele sînt prea ocupate ca să se poată gîndi la el, în fine altele îl privesc în ochi. Oricum ar fi, există întotdeauna un mic detaliu, o reflexie într-o oglindă, într-un ceainic de argint, în ochii cuiva, în care îl vedem.
1. Pe latura din stînga stătea Robert, visator, înalt și drept în costumul lui negru, ca un copil mare pe care îl învățasem cîndva să scrie. Ca întotdeauna, explica pe un ton egal. Dacă era un vis, ce fel de vis ar fi fost? Erau explicații perfecte.
2. Pe latura din dreapta, publicul. Tatăl lui Robert, într-o ținută care trăda multă experiență cu situații asemănătoare. Soția lui Robert, cu ditamai burdihanul. Un tip tînar, cu ochelari mici și rotunzi, pe care l-aș fi dezbrăcat și devorat bucățică cu bucățică dar în momentul acela aveam, nu-i așa, altceva de făcut.
3. Pe latura din față, cei trei examinatori. Și nu niste examinatori oarecari, nu, trei gigastaruri. Erau la fel de visători și puneau întrebări: Grele. Altă dată, în altă scenă, m-aș fi temut pentru candidat, pentru oricine. Chiar nu știu de ce nu m-am temut deloc pentru Robert. Pentru că stăteam față în față, examinatorii mă priveau în ochi.
4. Eu.
Aceste note se tipăresc și se pun la dosarul examenului de doctorat.
2 comentarii:
sotiile curajoase ma sperie!
:)
Floarea albă şi delicată, pare a se potrivi şi acestei zile.
(mi-am retrăit examenul, reflexie in oglinda unui timp apropiat).
Trimiteți un comentariu