Hălădui prin oraș căscînd gura la panarame și trăgînd valiza după mine. Panourile cu “te huur” sună a germ. Hure = engl. whore = rom. curvă, și mă aștept să le văd stînd pe scaune în vitrine. Inducere în eroare: nl. huur = engl. hire, iar apartamentele cu inscripția respectivă sînt de închiriat; ca și germ. Hure și engl. hore de altfel. O ocupație cît se poate de onorabilă, pare-se, cel puțin în Olanda.
Domul din Utrecht se vede de departe; de aproape nu se mai vede din cauza caselor. Mă hotărăsc într-un tîrziu să pun valiza jos și să scot hărțile google pregătite de acasă. În momentul următor, un domn și o doamnă se opresc lîngă mine și mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Ajung pe înserat la hotel, și primul lucru pe care i-l spun recepționerei este, cu entuziasm: Am reușit! V-am găsit!! Îmi răspunde cu înțelegere compătimitoare, aproape cerîndu-și scuze: Da, da, știu, știu. Și tipsăie eficientă la calculator, după care îmi cere cardul de credit, dacă sînt de acord.
Micul dejun este englezesc, inclusiv baked beans și ham and eggs. Printre alte băuturi la bufet, o sticlă cu șampanie într-o frapieră cu gheață proaspătă. Bucătarul negru vine cu un termometru electronic și ia temperatura la fiecare fel de mîncare în parte.
Mă mut la Amsterdam pentru weekend. Steaguri în curcubeu flutură peste tot. Mă țin de mînă cu domnu’ Inginer, nu impresionează pe nimeni. Știu că dejunul olandez are asupra mea efectul unui pumn în stomac. Îi spun un NU hotărît care rezultă într-o schimbare de direcție. Nu toate sînt localuri cu adevărat gay, e numai comerț, ne previne Oliver, și întrăm la o pizzerie. Pe mine, continuă el, nu mă întreabă nimeni dacă sînt gay, cine trăiește aici știe și vede, nu se pune întrebarea. Apoi zice cu aerul cu care ar lansa un balon meteorologic: Și totuși prefer să nu se știe la servici că am ménage à trois.
Bicicliști amețitori în toate direcțiile, fără nici un interes pentru vreo regulă: Cum că să stea la semafor dacă e roșu și să plece dacă e verde, să nu calce pietonii pe trecerea de pietoni, să nu intre pe contrasens, să nu meargă unul lîngă altul ci unul după altul, etc., etc. Mi se spune că zona Amsterdam-Rotterdam-Utrecht este a doua din lume la densitate de populație după Bangladesh. O mașină dă colțul scrîșnind din cauciucuri și frîne, la cîțiva centimetri de degetele mele de la picioare. Mă uit în urma ei înjurînd în gînd: un BMW 500 cu număr de München.
Scandal la Rijksmuseum. Lîngă un tun de bronz din secolul al XVII-lea decorat cu emblema Olandei și a portului Amsterdam, în mijlocul unei săli de altfel pline cu tablouri, paznicul o face albie de porci pe o tînără doamnă obeză, desigur turistă mic-britanică. Dumneaei tocmai își terminase Cola de băut și abandonase sticla goală pe soclul tunului.
Tot la Rijksmuseum, criză de rîs: Mama lui Pieter de Hooch își despăduchează fiica, amîndouă stînd “happily together”, cum ne explică textul însoțitor. O rază de soare “catches the edge of the child's chair and the copper bedpan”. Nevăzînd decît un chair în prim-plan dreapta și suspectînd o neînțelegere, mă uit peste versiunea olandeză să văd ce vroiau să spună. Scaun = nl. stoel = germ. Stuhl. Perfect, și mai departe: Obiectul din prim-plan se numește “kakstoel”, și exact la asta și folosește.
La Schiphol nu te grăbești, și dacă te grăbești nu-ți folosește la absolut nimic. Cînd ai aterizat, poți să faci un marș forțat în direcția bagaje. La ce ți-a folosit? Geamantanul îți vine tocmai cînd te pregătești să îl declari pierdut. La plecare te sui în tramvai și tren la o oră rezonabilă, amîndouă se hurducă pe șinele scufundate într-o rînă și, aproape de punctul terminus, încetinesc numai ca să te scoată din minți. Ce contează, avionul de la München oricum nu a venit, iar, cînd pleacă, ți se spune să mai aștepți, că turnul de control din München a alocat pentru întoarcere un time slot mai tîrziu. Cum altfel, dacă cu două ore înainte turnul de control din Amsterdam i-a spus să mai aștepte. Pe fondul de “Mind the gap. Mind the gap. Mind the gap.” ca o picătură chinezească, cineva anunță: “Mr. … booked on the flight to Kilimanjaro, please proceed to the gate number…” și toată lumea zîmbește visînd.
Lufthansa cunoaște jocul, așa că avionul tot la timp ajunge. Cînd ajungi la graniță, te arunci la pămînt și săruți dalele patriei germane. Nici asta nu impresionează pe nimeni, cuștile grănicerilor sînt goale.
Ah, Anabel Lee, Anabel Lee,
N-am să revin, n-ai să revii,
Deși ne doare inimili.
5 comentarii:
Eu nu am știut niciodată să povestesc așa coerent, lin, captivant, cu tâlcul la final. La un moment dat, vine un soi de sughiț, un gest compulsiv, care mă îmbie să stric ceva, să iau în răspăr. Cred că asta e doza de woodyallenianism din mine. Neîncrederea în rodul muncii mele. Ai scris frumos.
Hei, mulțumesc, nu m-aș fi așteptat la atîtea laude :-)
Tîlcul din final a fost, ca să fiu sincer, o mică răutate din partea mea, ca și a lui Cărtărescu în "ne doare inimili".
La urma urmei, cred că noi doi simțim cam la fel și în forme asemănătoare, poate pe alte teme. Ce vroiam să spun cu structura era construcția operei la scara sutelor de pagini, a volumelor. Eu nu am avut niciodată respirația asta, vîna asta de romancier. De-asta se pare că mi se potrivește cel mai bine bloggingul :-)
Eu mă dau în vînt după Woody Allen și mă amuză copios nevrozele lui. Woodyallenianianismul este un talent; dacă îl ai, exploatează-l!
Păi, să ne întoarcem, așadar, la fragment. Că pe ăsta l-am deprins deja. Lăsăm romanul Mann-ilor și -vskilor.
the truth is that u do write beautifully. an extra metaphor thing and your text would be to be rewarded.
super tare ;)
Trimiteți un comentariu