Somnul dulăilor de pază

Alaltăieri v-am povestit cum a fost afară, acum v-aș povesti un pic despre cum a fost înăuntru.

Publicul fiind compus din monștri (monștri sacri, se înțelege), mi-am închipuit că or să vină toți cît mai aproape și-or să mă sfîșie din priviri. Și asta n-a avut darul să mă liniștească. Stăteam în fața lor, vorbeam, și nu știam prea bine ce să fac cu transpirația care mi se scurgea pe frunte. M-am șters cu dosul palmei și pe urmă mi-am scuturat mîna cu un gest, probabil, mitocănesc. Îi vedeam ca prin ceață: Sala era lungă, iar ei se așezaseră în spate, care cum venise. Prea departe ca să-i văd clar cu ochelarii de lucru. Madam S. stătea cel mai în față, adică prin treimea din spate a sălii, și căsca de-i trozneau fălcile.

Și iată madlena: Acum o veșnicie, îmi venise o idee despre ce să fac la doctorat. Aveam o întîlnire cu șeful și mentorul meu de atunci, pe care țineam neapărat să-l conving: ideea mea era mult mai interesantă pentru mine decît ideea lui. M-am dus și am început să explic. În timp ce vorbeam, am văzut cum i se închid ochii încet-încet, era ora 2 după masă. Ar fi fost o nepolitețe din partea mea să mă opresc și eventual să-l întreb: Ați adormit? Așa că am vorbit pînă la capăt și, cînd am terminat, m-am oprit. M-a întrebat încet, fără să deschidă ochii:

– Și cînd e gata?

A fost gata după cinci ani. La fiecare discuție a tras cîte un mic pui de somn. Se trezea, mă întreba cîte o chestie nevinovată, la care nici măcar nu aștepta vreun răspuns. Mă minunam ce-i vine să mă întrebe așa o chestie. După cîteva zile îmi dădeam seama că tocmai în acea “chestie” mă poticnisem. Exact asta era problema. Mă despoticneam pe loc.

Acum, întorcîndu-ne la monștrii din sala cea lungă, căscatul lui madam S. și indiferența celorlalți erau la fel de fățarnice ca și somnul șefului la ora 2. Dacă aș fi spus cel mai mic cuvințel greșit, mi-ar fi sărit la beregată instantaneu. Bestiile.