O dimineață

Apoi o plimbare dis-de-dimineață cu domnu’ Inginer. Case cu fațade perfecte, steril de perfecte. Ferestre franțuzești, în două aripi deschise de sus pînă jos, cu balustradă de fier forjat. La una din ele, doi tineri aproape goi, fumînd. Ar fi fost perfecți și superbi, dacă nu ar fi fost tatuați. Domnu’ Inginer chicotește:

– Asta trebuie să fie țigarea de după.

Sîntem la Berna. Bună dimineața.
(Și nu, n-am reușit să ne întîlnim cu Tapirul.)

Două obrăznicii bucureștene

Unu, Moș Pinocchio plătește intrarea la Tîrgul de Florii de la Muzeul Țăranului. Portăreasa, fandosită:
– Știți domnule, v-aș ruga să-mi dați un leu, e mai bine pentru mine așa...
Moș Pinocchio se scotocește docil prin portofel și adună suma cerută în monede de zece bani. Portăreasa, rezolută:
– Aaaa, nu, așa nu. Doar n-o să-mi dați cutia de la biserică.
Moș Pinocchio surprins și indignat:
– Asta e nesimțire, doamnă.
– Ba nu, domnule, nu e nesimțire.
– Ba da, doamnă, e nesimțire.
Ș.a.m.d.

Doi, Moș Pinocchio cumpără belet de tramvai pe Ion Mi’alache colț cu Miciurin. Beletăreasa zbiară:
– Dați-mi un leu!
Moș Pinocchio se scotocește prin portofel și nu găsește. Beletăreasa bombăne agresivă, o fată draguță care urma la coadă donează un leu. Moș Pinocchio mulțumește fetei, primește biletul, mulțumește beletăresei.
– ...și vă mulțumesc că nu mi-ați tras și-o palmă.
– Vai, domnule, îmi pare rău, dar...
Pledoaria se pierde în hărmălaia străzii.

Unu, doi, trageți ușa după voi.

Două absurdități clujene

Absurditatea 1, seacă. Birou de director, Moș Pinocchio primit cu onoare și gravitate. Domnul Director la masa cea lungă, deasupra portretele tuturor directorilor din istoria stabilimentului. Să fi tot fost vreo 20, de la 1905 încoace. Domnul Director explică fluent și amplu, cu voce joasă. Intră directorul adjunct însoțit de un iz de tutun. Domnul Director își pronunță fraza pînă la capăt și adaugă fără pauză, pe ton egal: Iar ai fumat. Stupoare momentană pentru Moș Pinocchio, indignare mută și repetabilă pentru directorul adjunct. Moș Pinocchio moare de rîs și îl citează pe Marin Moraru: Și umbli cu șoara vopsîtă. Iar ai tras din țîgare. Îl vezi? Ti spun, etc., etc.



Absurditatea 2, foarte seacă. Seara, Moș Pinocchio, îmboldit de foame, își ia Süddeutsche Zeitung sub braț și pleacă la cină: La Deutsches Haus.

Ei, dar citind, telefonul sună, și apare, ei bine apare…
(Va urma, hehe…)

O devirtualizare și primul cadou de nuntă

Ce altceva să fac, odată aterizat la București, decît să mă devirtualizez. Anume cu: Zaza, Madelin și Vlad. Gest aproape intrat în obișnuință, sau să-i spunem mai bine tradiție, cu atît mai plăcut. Am fost la Violeta, și bun a fost. Zaza, caldă și entuziasmată, mi-a făcut primul cadou de nuntă: Les chevaliers de la table ronde, de Jean Cocteau. În original Gallimard 1937, se înțelege. Cu Jean Marais în rolul principal. Aveam în plan o poză, dar regret, pe aeroportul Otopeni și la Café Peroni nu am fotograf. Ilustrația de mai jos e furată, dar nu mai puțin de tout son coeur.

Am ascultat toți trei periplul asiatic cu gura căscată.

Domnu’ Inginer își caută rochie de mireasă

Căsătoria, unsprezece. Logodna

Observați în imagine două mîini drepte, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcuta cu o a treia, logic, una din cele stîngi.

Căsătoria, zece. Două adevăruri simbolice

Un adevăr este că am cules violetele din dosul casei, umblînd în patru labe prin iarbă, și că miroseau putrenic a violete, dar și a grădină zoologică, pentru că pajiștea aia e locul preferat de plimbare al iepurilor. (Da, avem iepuri care mișună de jur împrejurul blocului; și alte animale la fel de sălbatice.) Asta pentru cei care își imaginează căsătoria ca pe o lună de miere eternă.

Celălalt adevăr este că în buchet era ascunsă o buburuză. Dați un clic pe poză, ca s-o măriți, și o să vedeți. Asta pentru cei care m-au întrebat de ce ne căsătorim.

Concert

Ieri, dragii Moșului, am dat un concert. Poate că ar fi trebuit să mă apăr cu mîinile și picioarele, să simulez boli cel puțin mortale și să caut cine știe ce alte pretexte catastrofice ca să nu mă duc, dar m-am gîndit că face bine. (Și am sperat că oricum n-o să vina nimeni.) A fost genul de concert școlar, în care încep cei mai mici, niște șoricei blonzi de vreo 7-8 ani care cîntă la Blockflöte, pe urmă niște fete de liceu și în fine, din cînd în cînd, și din loc în loc, Matthias al șaselea a cîntat niște piese pentru clavecin (Couperin și Bach) și eu am cîntat o sonată de Haendel cu clavecin (cu prietena lui David, care e și profesoara lui Matthias) și o parte dintr-o sonată de Quanz în trio cu David (flaut 2) și prietena lui (clavecin). La partea a doua a sonatei de Haendel s-a făcut ora 6 și au început să bată clopotele, dar eu am cîntat netulburat mai departe (și gîndindu-mă cu oarecare mulțumire că greșelile mele se vor auzi mai puțin), ceea ce a făcut o impresie de înalt profesionalism. N-am scăpat totuși, la coada sonatei a trebuit să mai cînt o dată partea a doua fără clopote. Ascultați la Hauskonzert înregistrarea integrală (minus acordatul instrumentelor și momentul în care am început să cînt partea a patra cînd trebuia de fapt să o cînt pe a doua cu clopotele – m-am oprit, am chicotit în barbă, am făcut trei secunde pauză și pe urmă am cîntat ce trebuia, ceea ce iarași a făcut impresie bună). Înregistrarea a făcut-o domnu’ Inginer în biserică cu iPhonul, alta mai bună deocamdată nu avem.

PS Domnu’ Inginer a fost încîntat.

Căsătoria, nouă. Pentru Vera, care vrea să vadă buchetul

Ce am făcut eu în ultimii 21 de ani. Altă listă incompletă

M-am făcut tată pentru a doua oară, bunic pentru prima oară, și iarăși bunic in spe.
După primii șapte ani am acceptat să revin în România. (În vizită, heh, și de atunci tot revin.)
Am regăsit-o pe Diotima.
Am învățat o grămadă.
Am devenit domnu’ Doctor.
M-am îngrășat, am slăbit, m-am apucat de fitness training.
M-am tuns la chelie, atît cît mai am ce tunde.
M-am certat și reîmpăcat cu Colombina.
Am ieșit din dulap.
Am făcut cunoștință cu domnu’ Inginer și am avut multă, multă răbdare să iasă și el dintr-un altfel de dulap, pînă acolo unde să accepte căsătoria și o verighetă pe deget, purtată chiar și la birou, în văzul colegelor curioase.
Am scris șapte ani din Jurnalul domnului Inginer.
Am învățat să cînt la flaut.

…mai ziceți și voi!