24 iunie 2011

Scene dintr-o căsătorie, șase. Reacții

La București nu s-a întîmplat nimic.

În afară de faptul divers că l-am văzut pe Grigore Leșe (susține Madelin) la o masă de alături cu o panama de pai încercînd un fluier. Asta așteptînd noi să înceapă nunta la biserica de vizavi.

Și nu s-a întîmplat nimic nici prezentîndu-l pe domnu’ Inginer drept „soțul meu”, chestie inedită pe care nu puteam s-o las să-mi scape așa de ușor. Nimic, adică nu am văzut nici cea mai mică reacție pe fața nimănui, așa încît pînă la urmă a trebuit să-l întreb pe Cârcotel dacă le spusese. Nu le spusese. Decît, eh, de fiecare dată că a fost la München și a făcut aia și ailaltă cu Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer împreună.

La München s-a întîmplat ceva.

Mai întîi ne-au atacat spaniolii. Cum plecasem de la ora de educașie secșuală creanga prin oraș cu Freddie pe post de fotograf și ne făceam poze în fața Operei, au fost mai întîi cîțiva care ne-au fotografiat discret. Freddie n-a rezistat, și a început să vorbească spaniolește cu ei. Ei n-au rezistat și au întrebat, pe urmă au tăbărît pe noi să ne felicite și să ne pozeze. În mijlocul pozelor de grup, ghida i-a readus totuși la rezon, i-a îmbarcat cu forța și și-a cerut în numele lor scuze pentru molestare, ceea ce dovedește anume limitări de simț al humorului, dar nu pentru simțul humorului se angajează ghizi. Probabil că la ora aia trebuiau să fie deja la Neuschwanstein sau să bea bere la Andechs.

Mai apoi am fost la piață. Adică în Viktualienmarkt, la ora aia, ca și la oricare alta, plină de lume. Duduia de la standul de brînză (reluăm poza mai jos) a fost cam fîstîcită, poate mai puțin datorită ținutei noastre și mai mult din cauza poporului de fotografi coadă după noi. Duduia de la brutărie (poza a două) a fost încîntat-amabilă și șarmantă. Ne-a felicitat și ne-a recomandat specialități de pîine nemaigustate pînă atunci.




Singura scenă la care ne-am pus întrebări a fost cea de la fîntîna lui Karl Valentin. Un bărbat cam așa de vîrsta noastră a venit și el să ne fotografieze, apoi, la scena buchetului, a făcut stînga împrejur și a dispărut. Domnu’ Inginer susține că s-a lămurit despre ce e vorba și și-a pierdut interesul; moș Pinocchio că s-a simțit surprins că fotografiază fără să ceară voie și a bătut în retragere. Nu vom ști niciodată.



Odată terminate cumpărăturile și pozele, am luat metroul. În centru, în stația de la Marienplatz, o tînără doamnă ne-a întrebat discret dacă ne-am căsătorit. Auzind răspunsul, au mai dat năvală încă vreo 3-4 să ne felicite.

Una peste alta, am fost aproape “omorîți prin fotografiere”, ca Marlene Dietrich, și a fost una din acele zile din ce în ce mai rare în care am făcut febră musculară la obraji de atîta zîmbet.

3 comentarii:

Leonesse spunea...

si totusi v-ati casatorit!? :p

P.S. imi plac costumele ;)

Marius spunea...

Tare! :))
Uite ca m-a apucat si pe mine asa, dintr-o data, cheful sa va felicit iar!
Felicitari iar deci! :)) :P

Pinocchi0 spunea...

Mulțumim :-)