Povestea originală este scrisă de Inge Deutschkorn, care a petrecut anii războiului în Berlin, mereu pe fugă împreună cu mama sa, și este o poveste cunoscută. Spectacolul este făcut sub formă de musical și jucat de trupa de tineret a teatrului. Chiar dacă nu aflăm nimic nou, în afara istoriei binecunoscute și a filmelor de calibrul Listei lui Schindler, faptul că o astfel de piesă se joacă – și se joacă bine – face parte din ritualul memoriei holocaustului, omniprezent în Germania postbelică.
Și totuși există două lucruri noi, care nu țin de scenariul original, anume prima și ultima scenă.
În prima scenă, cortina de ridică și vedem în semiîntuneric mulți oameni care tușesc, sugerînd o cameră de gazare. Apoi se întorc toți spre public, reflectoarele se aprind, se cîntă și se dansează „Springtime for Hitler and Germany, Deutschland is happy and gay”, cîntec preluat din filmul lui Mel Brooks „The Producers”. Germania se pare că a fost într-adevăr „happy and gay” cînd Hitler a ajuns la putere, și entuziaștii trebuie să fi fost tocmai cei care citaseră pînâ atunci un fel de „cum de nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd pîna pe ei”, pe care parcă-parcă îl mai auzim și azi din cînd în cînd.
În ultima scenă, după ce un supraveghetor nazi primește semnătura unui evreu colaboraționist pe ceea ce urma să fie un certificat de disident antifascist, toată lumea în frunte cu el cîntă „Tomorrow belongs to me”, din „Cabaret”. Cum că adică acoliții fostei dictaturi reușesc să se schimbe la față și să se prezinte drept progresiști însetați de dreptate. Un fenomen binecunoscut și mult discutat în Germania, pe care, din nou, parcă-parcă l-am mai văzut undeva.
Iar acest déja-vu nu ne miră, pentru că unul din realizatorii spectacolului se numește Liviu Petcu și provine, ați ghicit, din România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu