Am uitat să spun că mașina din povestea de mai sus avea claxonul stricat: una din caracteristicile surprinzătoare cu care era dotată. Plus amănuntul că o primești cu rezervorul gol, și o dai înapoi la fel – dacă poți, fără să rămîi la o sută de metri de punctul terminus în pana prostului. Porcoșenie curată, altfel zis: O pornografie de vacanță ca și multe altele. Morala: Nu închiriați mașini de la firme românești. Dați mai bine zece euro în plus pe zi și închiriați de la Sixt, Europcar, Avis, și alte asemenea. Economia e mai mare așa.
În altă (sau poate aceeași) ordine de idei, poza de mai jos. Văzută la Curtea de Argeș. Humorul hazardului (H. H.) este că, 200 de metri mai departe chiar am văzut o spălătorie de mașini. Un tip bine (musculos) îmbrăcat lejer (într-un șort) trăgea o perdea (inutilă). Argeșenii au fantezie. Sau fantezii.
Prima. Hai să oprim la parcarea următoare și să cumpărăm niște apă, spuse Mihai. Domnu’ Doctor traduse prompt și domnu’ Inginer semnaliză. Pe breteaua care ieșea din autostradă, proprietarul în vîrstă aproximativă de 60 de ani al unei mașini de vîrstă corespunzătoare își spăla în liniște și calm: parbrizul. Domnu’ Inginer opri mașina (de dimensiuni care nu pot fi trecute cu vederea, atîta cît să încapă un grup de șase persoane grațioase și distinse, plus cufere, toalete de gală și pălării asortate) la un metru de activitatea respectivă și așteptă. Nu se întîmplă nimic. Absolut nimic.
Aici ar urma momentul în care șoferul apasă de cîteva ori pe claxon, într-un ritm care comunică o anume nerăbdare, încă (încă!) ținută în frîu. Din motive tehnice, această fază fu sărită. Domnu’ Doctor apăsă pe buton, deschise fereastra, scoase capul afară, și’i zise cu foc. Trecem peste amănunte. Personajul dispăru instantaneu. (Și, cum aveam să constatăm zece minute mai tîrziu, se mută pe breteaua care dădea în banda de accelerare a autostrăzii.)
A doua. Un cur cu două buci imense înflorea pe Transfăgărășan. Cînd spunem că înflorea, ne gîndim la stamba în care era drapat. Altfel, răsărea precum luna plină din ușa unei mașini, deschisă pînă în mijlocul carosabilului. Nu era vorba de o mașină supradimensionată, ci de una perfect normală (cu excepția modului de utilizare). Nici carosabilul nu era de gabarit redus, ci doar ocupat de mașini parcate pe ambele părți. Iar mașina, curul și bucile din povestea noastră ocupau locul de onoare, adevărat fotoliu de orchestră, în mijlocul unei serpentine.
Domnu’ Doctor nu mai așteptă, pentru că nu mai era nimic de așteptat, și fu în asentimentul ambelor coloane de mașini așteptînd din ambele direcții, cînd îi zise și de data asta cu foc.
O săptămînă mai tîrziu, într-o dimineață aparent răcoroasă, domnu’ Doctor traversa pe bicicletă un oarecare parc din München. Oră predilectă pentru plimbarea cîinilor. Caci două cocoane (cu bigudiuri și batic) și două potăi (analog) meditau și ele pe marginea benzii de biciclete: Cocoanele pe stînga, potăile pe dreapta, iar la mijloc lesa telescopică. Amîndorura le atrase domnu’ Doctor atenția că se află pe banda de biciclete. Asta pe un ton neutru, atît de neutru cît poate cineva să fie în condițiile date.
Cocoana 1 [ton de Șeherezadă cu accent bavarez]: Ei dragă, ce acuma, lasă că avem loc amîndoi, [scuturînd din șolduri:] ne aranjăm noi... [Restul se pierde în urma bicicletei.]
Cocoana 2 [ton de Cenușereasă îmbătrînită în dosul cuptorului, cu accent estic-saxon, din cele care au nevoie de subtitrare cînd apar la televizor]: Așa carevasăzică! La Noi [NB, a nu se confunda cu “la Voi”] nu Așa se vorbește, nici cu femeile, nici cu musafirii, nici cu… [Restul se pierde în urma bicicletei.]
De unde se vede, medită domnu’ Doctor, că înfrățirea între popoare funcționează și în ziua de azi.
[La adresa Președintelui:] Mi-ai promis – da’ ce nu mi-ai promis! – mi-ai promis-o pă mama. Și ce mi-ai dat? Mi-ai dat-o pă mă-ta.
Comentar înregistrat la un colț de stradă în Câmpulung, în măsura în care un câmp lung are colțuri. Amintește de gradația evaluativă a Bursucului Gastric: ca la mama acasă; ca la tata acasă; ca la mine acasă; ca la mă-sa acasă.
Pentru unii, timpul mitic al Câmpulungului va fi descălecarea lui Lorenzo de Longocampo. Pentru Moș Pinocchio, va fi descălecarea lui însuși în anul de grație 1979, cînd a fost apostrofat pe bulevardul Pardon pentru pantalonii lui scurți și albi, model tenis:
– Unde te crezi aicia? Pă litoralu’ mării??
Zece ani jumate mai tîrziu (dar ce sînt zece ani jumate într-un timp mitic?), o manichiuristă avea să fi apostrofată de o clientă indignată de lipsa de igienă, și avea să răspundă:
– Las’ că mă fac eu privată, să vezi atunci: Te dau afară din salonu’ meu, de nu te vezi.
Timpurile mitice sînt un combustibil al nostalgiei. Printr-o alchimie inversă, aurul degradat al acelei epoci s-a întors la o stare mai primitivă, iar câmpulungenii, scăpați de flatulențele vremii, s-au întors pe pămînt. Au uitat vechile povești, și i-au primit pe Moș Pinocchio și pe domnu’ Inginer cu prietenoasă indiferență.
Iar Moș Pinocchio și domnu’ Inginer s-au bucurat să fie, în sfîrșit, acolo.
Moș Pinocchio, încărcat cu dosare și statistici, bătu la ușa lui Thomas, a unuia dintre ei. Înăuntru bătea un soare sufocant prin jaluzele coborîte la jumătate.
Thomas [pe ton de mater dolorosa]: Am migrenă! [*gest-diademă*] Moș Pinocchio [dezvinovățindu-se]: Bine, dar nu pentru sex am venit!
Cei doi protagoniști fiind vechi tovarăși de arme, rîsul lor avu ceva din Waldorf și Statler.
