Am început să studiez sonata pentru flaut și continuo în sol minor, atribuită lui Bach. Spun atribuită, pentru că, stilistic, este o combinație între Johann Sebastian și Carl Philipp Emanuel, cel mai celebru dintre fiii lui.
Pe la mijlocul primei părți, o frază se încheie cu un ornament care sare cu o sextă mică în sus, lucru destul de neobișnuit. Cîntîndu-i asta lui David, m-am oprit, și am cîntat numai sexta mică, o dată în jos, apoi o dată în sus. Și el, și prietena lui (care stătea cuminte într-un colț la masă și făcea lecții pentru elevii ei mai mici) au început să rîdă, iar Moș Pinocchio a fost tare mîndru că poate să facă bancuri muzicale care să îi amuze pe muzicienii profesioniști.
Desigur, bancul trebuie explicat puțin: Sexta mică, o dată în jos și o dată în sus, este o temă muzicală arhicunoscută, dar din cu totul altă epocă. Ghiciți care?
(Pentru spălarea siropului, să ne amintim de scena finală din „What’s Up, Doc?”: Ryan O’Neal, în fine îndrăgostit, își cere iertare de la Barbara Streissand. Ea, pe ton de lecție învățată pe de rost și turuită la tablă: „Know what? Love means never having to sayyou’re sorry.” El, meditativ-uimit-admirativ: „Hmm, I’ve never heard this before.”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu